joi, 28 aprilie 2011

Nedumerire existenţială

Foaie verde maghiran

M-a facut mama oltean!

ş-ailailailai



Pfoaiiiii, da” nu mă putea face şi ea Rockefeller?

luni, 25 aprilie 2011

Post pascale

Printre momentele de leneveală şi căscat gura la tv, amintiri despre slujba de Înviere.

”Drepţi să ascultăm evanghelia”. De ce trebuie să îngenunchem când se zice asta în biserică?
De ce crucea trebuie făcută cu ochii plecaţi în pământ şi nu cu ei spre cer sau pe Iisusul de pe cruce măcar?
De ce trebuie să fim cu teamă de Dumnezeu când Iisus zice că esenţa legii e iubirea?

De ce trebuie să serbăm gătirea mielului când ar trebui să ne amintim de faptul că Învierea e unul dintre evenimentele majore ale creştinismului?

De ce trebuie să geamă masa de mâncare indigestă, de ce trebuie gătit miel – când eu nu ştiu nicio persoană care să prefere mielul unei bucăţi cinstite de porc sau pasăre? Fiindcă evreii sacrifică miei de Paştile lor? Păi eu nu ştiam că-s evreică. Ştiam că-s creştină, ortodoxă mai precis.

De ce să ne rugăm pentru unirea bisericilor lui Hristos dar unii avva ai bisericii ortodoxe româneşti spun că ecumenismul e diabolic?

De ce trebuie să ne îmbrâncim să luăm Paşti? Coadă ordonată, liniştită, fără coate-n ficaţi şi ţipete nu se poate? Chiar crede cineva că punguţa aia cu bucăţele de pâine luată cu 5 secunde mai devreme decât cel de lângă tine te duce mai devreme în Rai?

Ce departe e Damascul

O persoană care nu-mi e dragă, vorbea cu dispreţ acum vreo săptămână despre o actriţă, Monica Fermo care ”a înnebunit şi s-a călugărit”. Recunosc cinstit, nu îmi aduc aminte de acest nume şi nici de chipul de pe internet. Dar căutând ceva date despre ea, am dat peste o carte, Talita Kumi – Înviind pe drumul Damascului.

Evident, am citit-o şi admit că e o carte zdruncinătoare.
Mai ales că mă regăsesc până la un punct în istorisirea acestei femei.

Vise premonitorii, dorinţe arzătoare, iubiri neîmplinite sau prea-împlinite, nevoia de a şti ceva mai mult, egoism, lăcomie, mândrie. Şi prea multe eşecuri. Şi cochetarea cu budhismul. Nevoia de ecumenism.

Pe la vreo 11 ani am citit pentru prima oară şi ultima oară în viaţă Biblia. Nu e o lectură recomandată unei minţi necoapte, lipsită de cultură religioasă. Sincer, nu văd nimic în viaţa mea care să mă fi îndepărtat mai mult de Dumnezeul strămoşilor mei decât Biblia. M-a şocat lipsa de respect faţă de ceilalţi, lipsa de logică elementară, iar dacă la 11 ani am găsit jde găuri în Vechiul Testament, mi-e frică de ce aş putea găsi acum. M-a şocat intransigenţa faţă de cei din jur care existau numai pentru a fi pedepsiţi şi laxitatea faţă de sine însuşi a poporului ales. N-am înţeles atunci şi nu înţeleg nici acum de unde au apărut nevestele lui Cain şi Seth. Nici de ce jertfa lui Abel a fost mai plăcută în ochii Domnului decât cea a lui Cain. În definitiv osânda era să îţi câştigi hrana cu sudoarea frunţii, din pământ, nu să stai să cânţi la caval unor oi. Nu am înţeles cum din cei 2 fraţi au apărut 1000 de popoare care nici măcar nu-l recunosc pe Iahwe. Nu am înţeles cum de pământul e plat şi se trece sub tăcere absolută existenţa Australiei, Americilor, Noii Zeelande, India, China, Japonia, restul Asiei de dincolo de Persia.
Noul Testament e mai unitar, dar m-a dezamăgit şi el. Dacă Dumnezeu e IUBIREA, iar Iisus e cel care a venit să împlinească Legea lui Dumnezeu, reducând cele 10 porunci la una singură, să iubeşti, de ce trebuie să îmi fie frică? De ce femeile erau desconsiderate? De ce în călindar era o sfântă mare muceniţă Tecla, cea întocmai cu Apostolii, dar în Noul Testament nu apare? De ce avem faptele Apostolilor dar nimic despre faptele mironosiţelor? Apariţia lui Iisus în faţa mironosiţelor a fost totuşi. Iar ele şi-au asumat în decursul primei prigoane credinţa, spre deosebire de Pavel cel care până a cânta cocoşul s-a lepădat de Învăţătorul său. Trec peste prostia legată de Maria Magdalena. (Iisus a fost om şi Dumnezeu. Ca om iudaic e supus Legii iudaice care spune creşteţi şi vă înmulţiţi, ca Dumnezeu atotputernic are dreptul şi capacitatea să facă orice îşi doreşte. Inclusiv să se însoare cu Maria Magdalena, păcătoasă sau prinţesă, sau ambele. Cine-s eu să îi impun Dumnezeului meu limitări?) Dar o frază anume m-a aruncat aproape literalmente în braţele primitoare ale budhismului. Aceea când, pe muntele Tabor, la Schimbarea la Faţă, apostolii îl întreabă dacă e Mesia sau e unul dintre proorocii cei vechi, întors. Doar lenea mea fundamentală m-a oprit să mă convertesc, deşi rezonanţa încă există. Iar o discuţie avută cu un călugăr pe care-l respect şi îl îndrăgesc nu a putut să-mi risipească erezia.
Plecăm de la premisa biblică, aceea că Dumnezeu este IUBIRE. O iubire perfectă, fundamentală, fără dacă şi fără parcă. Fără de început şi fără de sfârşit. Că Dumnezeu este modelul fiecărui părinte în efortul de a-şi creşte copilul. De ce să mă tem de Dumnezeu dacă de mama şi de tata nu mă tem? (Mă rog, de gura maică-mii şi de reacţiile ei mă tem mai mult decât de moartea însăşi) Dacă ai mei părinţi îmi dau şanse după şanse de îndreptare şi de a fi ceea ce îmi doresc, de ce Dumnezeu nu mi-ar acorda decât o singură şansă?
Şi nu, din tot ce am citit despre acest subiect în literatura religioasă la care am avut acces, transmigraţia nu mi se pare ceva facil. Mi se pare asumarea unei responsabilităţi enorme şi stabilirea unor standarde ridicate faţă de tine însuţi/ însăţi. Nu cred că îndeamnă la risipirea nesăbuită azi a talantului primit, fiindcă la final se şterg toate debitele. Au contraire. Idealul budhist e acelaşi cu cel creştin: părăsirea lumii pământeşti, care în definitiv se poate numi şi Samsara şi unirea cu Dumnezeu în Paradis, pe care iar nu înţeleg de ce e ilegal sau imoral să-l denumesc Nirvana. Iar ajungerea acolo e condiţionată direct de credinţă, căinţă, iubire faţă de întreaga creaţie, însoţită de fapte bune. Cam la fel precum în ortodoxie. Doar că în budhism, orice necaz aparent pe care-l ai de tras, orice moment în care ţi se pare că Dumnezeu îşi încearcă puterile pentru a te distruge se explică prin efectele negative ale acţiunilor proprii. Deci primeşti la naştere un talant, depinde de tine cum îl foloseşti, dacă-l înmulţeşti, dacă-l îngropi sau dacă-l risipeşti aiurea şi intri în faliment. Primeşti o nouă şansă, dar se menţin efectele acţiunilor trecute. Nimic nu se şterge cu buretele. Dar divaghez, ca de obicei.

Să revin la Monica cea care a decedat pentru a o naşte pe Elena, care s-a stins în maica Ecaterina cea de la Ierusalim.

Într-o societate fără prinţipuri, de o frumuseţe răpitoare, dotată cu un intelect peste medie, ea este Monica Fermi. Nici evreică, nici creştină, căutând iubirea, găsind sexul. Simţind neliniştea întrebărilor şi niciun răspuns la îndemână. Cu excepţia frumuseţii şi a faptului că am fost botezată, mă regăsesc în povestea ei. Nevoia de a căuta dincolo de aparenţe, de a vedea sforile Universului am simţit-o toată viaţa. Nu m-am jucat cu spiritismul din două motive. Primul e cel al transmigraţiei. Dacă eu vreau să vorbesc să zicem cu bunicul sau cu vreun strămoş iar acesta e proaspăt renăscut, dacă l-aş forţa să vină la întâlnirea cu mine, aş lăsa noul trup fără spirit, la îndemâna oricărei forţe negative sau spirit rău care bântuie. Dacă nu e încă renăscut şi e într-un sabatical, atunci e şi mai grav. Păi să-l ferească Dumnezeu bunul pe cel care mă deranjează când citesc o carte care-mi place, când lenevesc sau mai ales când dorm. Dacă eu reacţionez aşa, de ce să nu reacţioneze şi alţii? Mai ales dacă îi deranjez din ceea ce fac într-o altă lume. Tantra yoga? L-am văzut pe Griguţă Bivolaru şi mi-a ajuns o ”vedere”. Mă jur că atunci când l-am văzut prima oară nu ştiam nimic despre MISA, despre ce ştiu acum. Dar l-am văzut într-o aură unsuroasă, neagră, care absorbea tot, fără a da nimic. Echivalentul uman al unei găuri negre obscene. N-am suportat fizic să mă uit la el mai mult de câteva secunde. Plus că am o rezistenţă uriaşă la obligaţii. Nu-s în stare să mănânc nici dacă-s ruptă de foame dacă e obligatoriu actul hrănirii. Să mă supun unui om la stilul acela îmi e fără putinţă.
Să ascult de voci din cea lume? Hmmm, nu prea e genul meu. Mai ales dacă sunt pline de sfaturi sau să-mi ceară să îndeplinesc ceva obligatoriu. Mă întreba un prieten ce părere am de patriarhul Abraham. Ce aş face eu dacă mi s-ar arăta Domnul să-mi ceară să-mi sacrific pruncul pe care îl doresc atât. Aş sacrifica şi pruncul, mi-aş sacrifica şi părinţii, aş sacrifica pe oricine. Cu o singură condiţie. Să-mi demonstreze dincolo de orice îndoială că e Dumnezeu. Altminteri nu sacrific nici măcar un fir de graşniţă sau un ţânţar. Tot aşa cu spiritele. Câtă vreme nu îmi pot demonstra că sunt ceea ce pretind că sunt, cum pot să cred în ele? Până nu pun deştu pe rană, nu pot să cred.

Dar la fel de bine nu pot să îmi asum un astfel de extaz religios. Cred că e mai simplu pentru un convertit să cunoască extazul religios decât unul născut şi crescut într-o religie. Probabil apropierea de sursa de lumină te imunizează parţial şi nu vezi cât e de arzătoare. Sau poate că sunt prea necredincioasă ca să am curajul ei să merg până la capăt.

Ora pro nobis măicuţă Ecaterina.

duminică, 17 aprilie 2011

Horoscop

De azi sunt un om reformat! Declar public CĂ Cred în horoscoape! Par d-un exemplu, doar ce-mi picară ochii pe un titlu ”Pasul Fortunei - în săptămâna 17-23 aprilie se anunţă evenimente răsunătoare” că am strănutat apocaliptic de s-au scuturat pereţii iar aproape simultan Cârcoteanul a râgâit ca la campionat.

Deci da, cred!

Acu, unde e tanti Fortuna aia să mă duc să împart creştineşte, desigur, răceala cu ea?

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Ipocrizie religioasă

Citesc comentariile din EVZ şi pe măsură ce citesc nu-mi vine să cred.

Câţiva cu mintea la purtător care aprobă dreptul femeii de a alege.

Şi mulţi, enorm de mulţi care freamătă de nerăbdare să pună mâna pe piatră.
Mă întreb câţi dintre ei şi-au trăit în totalitate viaţa în conformitate cu scriptura.
(App, la scriptură nu scrie nimic despre mecanici, fierari, ingineri, piloţi, astronauţi. Avem agricultori şi păstori, preoţi şi meşteşugari. Şi cam atât pe lista meseriilor. Ăăăă, nu cumva alegerea unei profesii care nu e trecută în biblie nu este erezie?)
Mă întreb câţi dintre cei care o blamează au adoptat un copil abandonat, măcar dintre cei în perfectă stare.
Mă întreb câţi dintre cei care cântăresc cataroiu-n mână şi-au iubit până la sacrificiu toţi copii.
Mă întreb câţi ştiu că poziţia Bisericii faţă de anticoncepţionale. (nu sunt permise şi folosirea anticoncepţionalelor e văzută fix ca un avort)
Câţi dintre domnii care o vor arsă pe rug s-au însurat virgini şi nu au folosit niciodată prezervativul?
Câte dintre doamnele care predică dragostea maternă necondiţionată au luat anticoncepţionale?

Câţi dintre dreptcredincioşii mai sus menţionaţi s-au uitat pe Discovery/ Animal Planet / Nat. Geo să vadă că animalele îşi provoacă avort (mame sau taţi încornoraţi, sau proaspăt ajunşi la putere manu militari), să vadă câte mamifere îşi abandonează puii, ba chiar şi-i mănâncă în caz de foamete. Şi pe urmă să scrie ce au visat.

Câţi dintre ei ştiu că în mod curent în satele României copii născuţi cu handicap fizic sau psihic erau lăsaţi să moară? (Un străunchi de-al meu născut orb era spălat şi lăsat ud cu geamul deschis în miezul iernii, în speranţa că va muri. Nu a murit şi nu a fost iertat niciodată pentru asta) Într-adevăr, nu era avort. Era voia lui Dumnezeu. Adică tradus ”Doamne, eu fac tot ce e cu putinţă să moară. Tu alegi dacă-l iei sau îl laşi”.

Câţi au auzit de iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi? (Şi nici aici nu se specifică ”aproapele creştin practicant ortodox, desigur printr-o eroare de tipar”) Dintre ei câţi îşi iubesc necondiţionat toţi vecinii, cunoscuţii, colegii?
Mai ales dacă respectivii nu au aceleaşi convingeri, se comportă altfel, sau au altă culoare a pielii?

Câţi au auzit ”nu judeca pentru ca să nu fii judecat?”

Câţi dintre ei nu s-au bucurat în secret că nu li s-a întâmplat lor?
Câţi au zis ”Mulţumescu-ţi ţie Doamne că nu a trebuit să aleg între a-mi sacrifica primul născut şi a face un avort?”

Câţi ştiu că

Întrebări şi ruminaţii

În urma cazului Ghimpeţeanu am citit o întrebare şi o argumentaţie teribilă.

Cât de compatibilă e medicina cu credinţa?

Atâta vreme cât o boală e dată în concepţia creştină canon pentru păcatele personale sau ale părinţilor, cât e de moral dpdv religios să încerci să te vindeci?

Voia lui Dumnezeu e să fii bolnav, intervenind pentru vindecare nu încalci dreptul lui Dumnezeu de a decide cine trăieşte şi cine moare?






Cred că argumentul e de necontestat. Deci sunt eretică.

Aberaţii pascale

Citesc de câteva zile cu viu interes, inclusiv personal despre ultima tragedie de la maternitatea Giuleşti.

Păreri multe, pro şi contra gestului făcut de acea doamnă. Pe care, indiferent cât de puţin ar conta gestul meu, o susţin din toată inima.
Am fost alaltăieri la coaforul meu preferat, deţinut de o doamnă absolut superbă (la 50+ câţi ani are, arată suficient de bine ca să defileze pe orice catwalk în opinia mea umilă), care are un copil cu nevoi speciale. Tragedia e că nu s-a născut aşa. A fost un bebe de nota 10, care din cauza unei tumori cerebrale extirpate prost a ajuns handicapat, şi fizic şi mental. Îngeraşul dânsei are porniri violente incontrolabile, probleme de vorbire, deficienţă de atenţie, trebuie supravegheat non stop. Stăteam cu dânsa de vorbă şi o urmăream cu câtă gingăşie îl ţinea pe cel mic în braţe permanent, chiar dacă asta însemna să fie muşcată, ciupită, bruscată. Nimic din gesturi nu denota nici măcar un firicel de oboseală, de lehamite, de respingere. Doar multă grijă şi enorm de multă dragoste. (Evident, soţul şi-a pus palma-n cur şi a plecat după tragedia copilului, lăsând-o fără niciu ajutor. Evident în ecuaţie intră şi o tută de vreo 20 de ani care i-a căzut instant în braţe şi care-l toacă temeinic de bani şi care dacă am înţeles bine i-a mai turnat un plod ca să-şi asigure viitorul).

Am încercat să mă pun în pantofii acestei doamne. (Care conduce o firmă, prosperă chiar, are câţiva angajate extraordinare, o casă minunată, are grijă permanent de un copil care nu poate fi scăpat din ochi nici măcar 10 secunde şi totuşi are putere să fie frumoasă, elegantă, cochetă). Deşi mă laud că sunt o persoană empatică, nu am reuşit. Nu cred că am în mine rezerve atât de mari de iubire.

Şi m-am gândit la d-na Liliana Ghimpeţeanu şi la tristul dânsei caz.

Personal sunt împotriva avortului, mi se pare o crimă mai gravă decât asasinarea cuiva. Un foetus nu are cum să se apere. O victimă poate oricând dacă are sânge în instlaţie să îşi ucidă prezumtivul asasin. Dar dacă e de ales între a face un avort şi a îţi abandona copilul să fie crescut de către stat sau de către alţii, am susţinut, susţin şi voi susţine până la moarte că e de preferat să faci un avort decât să arunci un suflet în iadul pe care anglosaxonii îl denumesc public welfare.

Am tot citit de la înjurături, la ameninţări cu moartea sau cu iadul la susţinere.
L-aş tranşa fără să clipesc pe jigodia de medic. Mi se total fâlfâie că e arab! Putea fi şi mama maicii Tereza, tot l-aş tranşa. Sunt complet de acord cu medicii ginecologi cărora conştiinţa nu le permite să efectueze avorturi. Jos pălăria în faţa lor. Oameni de cuvânt. Dar să administrezi avortivul şi să te dai p-ormă lovit în freză că te vede tac-tu Allah / Iehova / whatever şi nu poţi să ajuţi, e fază de rahat. Absolut incalificabil. Dar am o multitudine de idei referitoare la răsplata pământească pentru gest. Fiindcă momentul în care a administrat avortivul a fost momentul hotărâtor. Să te ascunzi după ce ai administrat otrava după deget sau după o carte e dincolo de fuga de răspundere.
Nu faci avorturi, OK. E sublim. Dar nu te băga peste. Nu administra otrava şi p-ormă să te duci să te culci.

Şi mi se pare relevant ce a zis avocata citată de EVZ. ”Cât de democratic e să refuzi unei persoane dreptul la alegere şi la asistenţă medicală calificată datorită sexului său?”

O altă întrebare care mă roade este cât de legal e să taxezi o serie de analize medicale - oricât ar fi de costisitoare, în funcţie de care se poate decide viitorul nu unei persoane ci a minim 3? În momentul în care mă-sa a făcut-o femeie, statul trebuie să ştie că sunt mari şanse să devină mamă. Nu-ţi convine? Atunci umblă la % de asigurări, astfel încât să se acopere. (Rămân la ideea că oricât ar fi de scumpă o analiză de screening e mult mai ieftină decât ajutoarele de stat acordate persoanelor cu handicap)

Un ipocrit îl aducea în discuţie pe un părinte al ortodoxiei româneşti contemporane. Om pe care l-am respectat. După ce am citit această predică în EVZ încep să am îndoieli.

Spune pe de o parte să nu ne abandonăm religia pe care am supt-o cu laptele matern. (nu-mi aduc aminte să fi primit religie de la mama, dar asta e altă poveste). Nu am căderea să vorbesc despre convertirea la o altă religie. Pe de altă parte spune că nu e bine să vorbim măcar cu ereticii. Uitând convenabil să gândească dânsul că demult, acum vreo 2000 de ani şi străbunii săi erau necreştini şi au abandonat religia pe care au supt-o împreună cu laptele matern deoarece un creştin a vorbit cu păgânii care pot fi echivalaţi cu ereticii.

Alţii spun tâmpenii despre copii născuţi cu handicap, pe care familia i-a iubit, ocrotit etc şi care sunt acum oameni. Depinde de handicap. Cel mental nu poate fi vindecat cu nimic. Cel fizic poate fi surmontat.

Întrebarea mea personală pentru ipocriţii şi ipocritele pro-viaţă.

Câţi au adoptat un copil abandonat?
Câţi sunt capabili să adopte un copil cu handicap?

De acord cu dumneavoastră dragilor pro-viaţă. Interziceţi-vă avortul. VOUĂ înşivă/ însevă. Dar nu luaţi acest drept (ba aş zice chiar responsabilitate) celor care nu au cum să crească un copil sau celor care au un copil infirm.

O astfel de bună creştină îşi permitea să o judece pe d-na Ghimpeţeanu care a spus că s-a îndrăgostit de copil din secunda în care a aflat că e gravidă. Şi-a permis să spună că l-a iubit doar cât a crezut că e sănătos şi inteligent. Eu cred că l-a iubit încă mai mult când a decis să îl omoare. O viaţă sub semnul handicapului e o viaţă tristă pentru copil şi pentru cei din jur, părinţi, bunici, fraţi. Iar dacă banii sunt puţini cum îi oferi ceea ce are nevoie?
Uită convenabil că legea naturii (care e de fapt expresia voinţei lui Dumnezeu, câtă vreme considerăm că animalele nu au voinţă) este teribil de crudă: indivizii inapţi fizic sau mental pier.

Aştept cu nerăbdare să citesc cazul de viaţă al unui activist pro-life care aflând că are un copil cu risc major/ certitudine de handicap l-a adus pe lume şi a mai şi adoptat încă 2-3.

duminică, 10 aprilie 2011

Blog am, minte ce-mi mai trebuie!

Azi sunt antipersonal.

Azi mi-aş dori să fiu o bucată ţapănă de rocă, cam cât muntele Coştila (pentru necunoscători, în copilăria mea mitologică, muntele ăsta scuipa Himalaia-n cap şi o ştergea cu cotul) şi să plonjez total şi irevocabil spre soare. Ptiu drace, înseamnă că are dreptate Cârcoteanul când zice că m-am uitat la prea multe telenovele indiene ş-acu am vise de cremaţie!

Azi am chef să primesc 1 00000000000000000000000000000000000 de milioane de sfaturi nesolicitate, pe care să le joc în picioare precum Pavel Cneazul. Mă văd cu câte o paporniţă (desigur sigilată etanş şi cu mânere sterilizate) de stârvuri de sfaturi în fiecare mână şi cu încă una în dinţi, bătând un passo doble ca la carte peste altele. OLE! Trimiteţi-mi deci toate poveţele voastre obosite şi oferite fără a fi cerute vreodată, toate învăţăturile voastre pe care alţii şi-au dorit să vi le îndese pe gât şi să vă admire sufocându-vă cu ele, toate îndrumările cu care nu se ajunge nicăieri şi pe care alţii le-au zvârlit orfane şi în pielea goală în furtună! Ohhhh daaaaaaaaaa! Trimiteţi-mi-le mie pe toate! C-am gata pregătită canistra de benzină şi arzătorul Bunsen pentru ele. Iar cu şi peste scârbavnicele lor rămăşiţe o să joc precum o Kali scoasă din pepeni, pe toate ritmurile latino. Shiva, step asside, azi am chef să dărâm eu universul!





PS: AMIN! Ce bine e să îmi scriu dracii, ca să-i pot privi în vocale şi să le zdrobesc între colţi consoanele. Cine mai are nevoie de sfaturile specialiştilor? Habemus blog!

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Să ridici o casă, să sădeşti un pom şi să faci un copil

Cândva, în urmă cu un secol şi mai multe mii de milioane de vieţi, unele secerate artificial, unele trăite până la vârste îndelungate, să ridici o casă, să sădeşti un pom şi să faci un copil erau etape fundamentale şi pe care nu le puteai sări, pe aceste meleaguri. Şi presupun că nici pe altele.
Cred că încă mai sunt câteva zone în lume unde viaţa nu se desfăşoară între o Nokia care sună începutul zilei şi programarea aceleiaşi Nokii pentru a suna a doua zi (cu popasurile obligatorii în alte firme cunoscute), mai e timp de aşa ceva. Mai e timp să-ţi ridici o casă, să plantezi un pom şi să creşti un copil.
Una dintre durerile vieţii mele e că nu am reuşit să fac copilul acela. Casă estem, poate prea multă, prea de-a gata, pomi au fost şi garantat vor mai fi, până să facem grădina aia fructiferă la care visez împreună cu Cârcoteanul meu. În momentele de egoism şi puire, vreau un bebe. În momentele rare de luciditate mă întreb dacă lumea asta mai are nevoie de încă un copil şi ce i-ar putea oferi.
Casa, simbol de milenii al statutului social, începe să devină o liability, nu un asset. Cheltuielile legate de întreţinere permanentă, de pregătirea în caz de situaţii de urgenţă, imposibilitatea de a verifica concordanţa dintre ce e în hârtiile de cumpărare-vânzare şi ce e în proiecte pentru apartamentele la bloc şi veselia în care eşti furat pe faţă în cazul caselor individuale, fie în regie proprie, fie ale unui dezvoltator imobiliar (carele pre româneşte mai poartă şi numele dulce de şmenari imobiliari), aglomeraţia infernală a centrelor urbane şi părăsirea celor rurale din partea guvernanţilor, mă duc la ideea ce bine era în comunism când statul ridica nişte blocuri, tu închiriai de la stat un apartament, nu-ţi mai plăceau vederea şi / sau oamenii, te mutai. Uneori în alt oraş. Acum, la super promoţie, pentru cei cu sânge-n instalaţie, în altă ţară.
Pomii, cu plantarea lor sunt de acord! În zonele defrişate, în zonele despădurite, pe margini de şosea, oriunde. Pomi să fie. Cu sau fără roade. Dar să fie verde. Oxigen. Să se stabilizeze terenurile şi să nu ne trezim cu deşerturi.

Şi iar ajung la copil. Dacă-l fac, adio carieră. Toată lumea se aşteaptă de la mine, în calitate de mamă să mă subordonez complet, total şi irevocabil progeniturii. Aceiaşi ”lume” însă s-a aşteptat de la mine să fac o facultate, să îmi găsesc un serviciu bun, să îmi fac o carieră şi să-i duc numele tatălui mai departe. Pe astea le-am făcut. Chiar binişor aş zice. Şi am ajuns la concluzia că îmi place. Îmi place mai mult să lucrez decât să schimb scutece. Îmi place mai mult să încep şi să termin un proiect dificil decât să mă gângunesc cu un ăla micu. Nu zic că nu-mi plac copii. Îi ador. Dar mi-i că mă satur, iar pe ceştia nu îi poţi opri şi pune într-un raft sau într-un sertar. Îi ai 24/365. Şi nu îi poţi pune pe preşuleţul mamei / soacrei, că nu ele l-au făcut şi nu au responsabilitatea să-l crească şi să-l educe.
Şi mă uit cu groază la ce e în jur. La boli, la lipsa de bun simţ, aproape patologică, la lipsa de sănătate mentală care caracterizează oraşele. La lipsa de cadre medicale şi profesorale de la sat. La absenţa unor canale educative. La prea multele ţâţe de pe micile ecrane. La mediatizarea aberantă a unor gesturi care ajunse pe sticlă/ hârtie de ziar, devin abjecte. Deşi poate ele sunt doar picante.

Arabii spun că e nevoie de un trib ca să creşti un copil. În condiţiile în care familia – chestia aia despre care la primărie ni se spune că e celula de bază a societăţii devine haotică, dezorganizată şi total lipsită de repere fixe şi imuabile, cum dracu să mai creşti un plod? Cum poţi să-i ceri unuia mic să îşi asume un sacrificiu (da, e un sacrificiu enorm să-i ceri să nu plângă după cartofi prăjiţi, ciucalată, jocuri tâmpite) dacă toţi colegii au, se bucură iar părinţii ceilalţi le oferă necondiţionat prietenilor lui?