joi, 28 iulie 2011

De ce te faci ginecolog?

Pe lista subiectelor care îmi trezesc variate grade de frică, de la spaimă simplă la groază cu înţepenire, tocmai am sărbătorit o new entry. Medicii ginecologi.

N-aş zice că până acum i-am adorat, en masse, necondiţionat. Dar până acum ideea unei vizite acolo nu mă umplea de teroare. De ieri, graţie unui minunat, dr/măcelar Bejan de la spitalul Judeţean Ilfov, subiectul e de natură să mă facă să îmi doresc să mă târăsc în cel mai apropiat ungher, să închid uşa după mine şi să solicit imolarea.

De ce dracu te poţi face doctor de pizde dacă le urăşti?

Răspunsul a venit prompt pe surse:
Cum poţi să chinuieşti mai rău o femeie?
Într-adevăr.

Dar asta nu mă împiedică să nu visez asiduu cum ar fi să-l întâlnesc pe o alee întunecată, să-i inserez în dosul personal cu aceeaşi delicateţe de măgar în călduri o pereche de valve king size, la temperatura de 20-25 grade Celsius şi să-mi explice într-un eseu de minim 20 de pagini cum de nu doare decât la intrare, la ieşire trebuind să dea o senzaţie orgasmică.

Cică aşa se devine bedesemist.

joi, 21 iulie 2011

De-oi muri, ăia vii, vreau să chefuiască pentru mine înc-o zi

http://www.bibliaortodoxa.ro
Sfânta Evanghelie după Ioan

Capitolul 14
1. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.
2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.
3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.
6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.


S-a trecut dintre cele lumeşti părintele Arsenie Papacioc. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii săi!

Ca de obicei la ”trebşoare” bisericeşti sau pe lângă bisericeşti, prăpăd de lume, evident nu se putea fără politicieni în frunce, c-aşa-i datul pământului, iar răposatul al cărui pământ se întoarce în pământ mai are de suportat o tură de cele lumeşti. Nu contează în cazul părintelui că s-a nevoit o viaţă de om să se rupă de lume. Acum a murit şi leşul lui trebuia să mai aparţină o dată lumii.
Noi creştinii suntem singurii care avem certitudinea că nu există moarte şi că ne aşteaptă învierea. (Direct în Rai sau încă în câteva ture pe pământ, ce mai contează, e altă dezbatere.) Însuşi fiul lui Dumnezeu s-a întors să ne dea de ştire asta şi să ne potolească temerile. Mai mult decât atât, conform spuselor de mai sus Însuşi Iisus a făcut un lăcaş pentru cei ca noi.
Deci moartea nu înseamnă nimic. Înseamnă că sufletul şi spiritul şi-au îndeplinit misiunile lumeşti, şi-au însuşit lecţia sau lecţiile necesare şi acum se întorc la Tatăl. Ceea ce se dezintegrează e numai învelişul vremelnic, care oricum se schimbă complet în decurs de 7 ani, cu sau fără ştirea noastră.
Mi-e imposibil să înţeleg însă circul care se petrece la înmormântări.
Înţeleg tristeţea egoistă. Omul acela care a făcut parte din viaţa noastră într-un fel sau altul nu mai este la îndemână când dorim noi să îl găsim. Nu contează că nu l-am cercetat cu lunile sau cu anii înainte. Contează doar că la dorinţa noastră, nu mai putem da de el. Şi de aici tristeţe.
Dar fraţilor, de ce trebuie să se jelească precum păgânii?
Eşti creştin? Atunci bucură-te fratele meu sau sora mea căci celui de pe năsălie i s-au terminat durerile şi de acum va beneficia de liniştea cerească.
De ce trebuie urlat, bocit, povestit şi reasigurat sufletul celui care acum se va reîntâlni cu Tatăl său cât de mult i se va duce dorul? Totuşi în noua stare, ar trebui să simtă minciunile din aceste jelanii. De ce trebuie în cazul unui om al bisericii să vină o liotă de politicieni? Ce capital politic se poate aduna din împărţirea unui biet stârv?
Nu am înţeles nevoia asta, fariseistică de a îţi expune o durere cât mai mare la înmormântări. Parcă şi posturile trebuiau ţinute cu bucurie, nu cu durere. Mi se pare ipocrită nevoia de a-ţi sfâşia hainele şi faţa, când abia aştepţi să se deschidă testamentul ca să poţi intra în bunurile încă prea calde ale răposatului. Mi se pare minciună sfruntată şi greţoasă, lacrima fals pioasă din batistă când tu nu i-ai fost alături. Iar în cazul oamenilor cunoscuţi, puhoaiele de necunoscuţi mi se par mai degrabă tot atâţia corbi, gata să se înfrupte din cadavrul intrat în putrefacţie şi să mai beneficieze cumva, măcar încă o dată din mana răposatului.
Parcă posturile trebuiau ţinute cu bucurie, nu cu durere. Şi ce bucurie poate fi mai mare decât reunirea cu Tătuca?
O înmormântare ar trebui să fie prilej de mare bucurie, ţinută cu fast şi cu demnitate. O înmormântare ar trebui să fie cam ca un banchet de liceu. În haine bune, cu dans şi veselie, căci sufletul celui sărbătorit se întoarce acasă, eliberat de grijile cele pământeşti, gata pentru orice alegeri îi sunt necesare.

marți, 19 iulie 2011

www.năzbâtii.belle

Leapşă de la Pasajdeschis: http://pasajdeschis.wordpress.com/2011/07/19/ce-nazbitii-am-facut-pe-internet/

Hmmm, ce năzbâtii făcut-am eu pe net la viaţa mea.
Prima reacţie a fost să zic ”eu n-am făcut năzbâtii pe net”. Asta dacă nu punem la socoteală bulirile – by virus sau by personal deşt ale computerelor din viaţa mea. Eu le-am făcut plenar real. Dacă stau să mă uit bine, toate cucuiele din viaţa mea au fost cât se poate de reale şi dureroase.

Dar m-am uitat peste cele zise de tine. Da, şi eu am intrat pe acelaşi chat unde am cunoscut şi oameni şi jigodii. Te-am cunoscut pe tine, pe Mădălina, pe un sibian care e aproape de idealul renascentist de savant, un ecologist, un inginer care scrie de-mi unge sufletul, pre scafandru, am cunoscut câţiva tineri minunaţi care-mi spun mamă, iar în unul dintre cazuri mi-aş da un rinichi şi jumătate de ficat ca să fie adevărat. Şi dacă stau să mă gândesc bine, pe chatul acela mi-am aflat salvarea. Într-unul dintre momentele în care mi-a fost rău şi greu, când voiam să depun armele cu totul, singurul om care s-a oprit să stea de vorbă cu mine a fost unul dintre personajele negative ale chatului. Pe un ger de minus 27 de grade Celsius, Pralea m-a scos la plimbarea pe care mi-am dorit-o şi a stat în viscol până când vijelia mi-a băgat minţile-n cap.

Da, am avut şi eu conturi pe diferite site-uri de socializare autohtone sau de aiurea, pe majoritatea le-am şters, mai rămân netlogul şi cartea mutrelor pe care habar n-am să le operez şi pe care nici nu vreau să învăţ să le operez.

Dar fiindcă năzbâtie are şi o conotaţie amuzantă, o să-ţi povestesc ceva drag inimii mele.
Am cunoscut în facultate un proaspăt medic stomatolog izraelian. Tatăl lui a avut/ are??? cetăţenie română şi venise să vadă locurile unde copilărise părintele său. El mi-a povestit prima oară despre o chestie newfangled and harebrained numită email, prin care puteai să iei legătura aproape instantaneu cu oricine aflat la un computer distanţă. Eram în anul doi, încă plină pe opinci dar mai ales pe creier de praful urbei mele adormite. Era atât de cosmopolit şi de liber încât m-a năucit. Iar acele câteva ore pe care le-am petrecut în compania lui mi-au schimbat definitiv viaţa. Prima scrisoare a semnat-o ”bro”. Încă se mai semnează aşa în toate mesajele pe care mi le trimite. Iar din ziua aceea am simţit că nu mai sunt singură. Am avut din momentul acela cui să adresez toate întrebările mele de adolescentă întârziată. Ştii, genul acela de întrebări la care ar trebui să îţi răspundă mama sau tatăl, dar pe care îţi e imposibil să le pui.
Alături de el am învăţat cât de stupide erau prejudecăţile pe care le absorbisem din familie, cât de uşor e să fii liber, cât de normal e să nu permiţi ca libertatea altora să îţi lezeze libertatea ta, să fii liber fără a îi limita pe cei cu care interacţionezi.

Apoi a venit Yahoo Chat. Prima versiune, de dinainte de yahoo mail şi de chatul actual, care e o palidă umbră a aceluia. Unde l-am întâlnit pe atunci un student indian, super pasionat de calculatoare. Un brahmin de castă superioară, născut într-o familie de profesori universitari, cu fantezii comuniste. Căruia i-am povestit despre fratele inimii mele din Israel şi care în următorul email m-a întrebat scurt ”vrei să fii şi sora mea?”. Iar de atunci familia inimii mele mai numără un om pe care încă nu l-am cunoscut faţă-n faţă, dar care îmi cunoaşte sufletul mai bine decât mi-l cunosc eu. Care deşi e mai tânăr decât mine, e mai înţelept decât unul cu barbă albă. Şi care este unul dintre zidurile de rezistenţă ale spiritului meu.

Tot pe internet mi-am cunoscut şi cel mai longeviv prieten, alături de care mi-am petrecut cel mai bestial an nou din viaţă.

Am tolba plină de poveşti care implică internetul. Unele frumoase, unele superbe, unele deja uitate.

Şi da, îmi e mult mai comod să socializez pe internet căci am un talent teribil să-mi fac prieteni buni doar în depărtare.

www plăcut!

luni, 18 iulie 2011

O imagine cât 1000 de cuvinte şi un hohot absurd

N-aş şti să spun dacă înregistrarea a fost făcută în Egipt sau doar protagoniştii sunt originari din Orientul Mijlociu.



Cum adevărata mea vocaţie (ratată) e cea de comentator de filme porno, nu mă pot abţine să nu comentez.
Combinaţia de văl islamic şi organe sexuale e la fel de naturală precum focul pe inelele lui Saturn. Calitatea imaginii e cam aceeaşi cu cea a peliculelor fraţilor Lumiere.
DAR, şi e chiar un mare DAR. Dama ori poate să dea LEJER lecţii de actorie oricărei actriţe premiată cu OSCAR, BAFTA, LEUL DE AUR şi orice premiu cinematografic prestigios care mai există pe mapamond, ori chiar simte. Apreciez faptul că nu se uită-n obiectiv ca viţica după ţâţa vacii, apreciez ochii care se închid, grimasele de plăcere. Sincer, cel puţin 99% dintre prestatoarele din industria porno ar trebui să ia lecţii de la eroina peliculei.

http://www.tube8.com/amateur/arab-egyptian-film/340901?Landing=A

duminică, 17 iulie 2011

Teoria transpiraţiei

Una dintre cele mai enervante trăsături ale românilor e modul absolut în care se pricep la tot şi la toate. Şi predispoziţia spre teorii ale conspiraţiilor. Nu trece zi de la Bunul Dumnezeu să nu dau în căsuţa de mail peste vreo chestie legată de teoria conspiraţiei, bubuli, reptilieni, ufo adicătelea ozeneuri, grupuri absconse care iau decizii în numele omenirii, biserică etc.
În ultima vreme aud tot mai des despre cum va distruge initiumul fibra genetică a bravului român fiin”că aşa a decis codexu alimentar. (N.R. codex alimentarius)
Pentru cine are curiozităţi ftp://ftp.fao.org/codex/Publications/ProcManuals/Manual_20e.pdf , aici poate găsi varianta englezească a codexului. Unde, un simplu search (ctrl+f) după initium, o să întoarcă un mare şi fix 0 rezultate. Fiindcă acest codex – pe care personal îl recomand alături de cartea dlui (cică) SANDA Marin şi de cartea bunului Radu Anton ROMAN să-i fie carte de căpătâi fiecărei gospodine autohtone. (După ce s-au luat examenele anuale din cei 2 autori, se poate trece la fineţuri de genul Jamie Oliver, Robert Rainford, Anna Olson etc.) În principiu sunt date nişte reguli sfinte de igienă care trebuie respectate pe tot parcursul lanţului alimentar, astfel încât după o masă copioasă să nu te apuce o cufureală letală cu cine ştie ce E.Coli modificată genetic. Şi aici aş putea să mă lansez într-o frumoasă dizertaţie legată de copii care-şi fac lecţiile pe aceeaşi masă din bucătărie unde se pun alimentele, despre fructele nespălate, despre mâncatul cu mâna cu care te-ai ţinut de bara din autobuz, despre pusul telefoanelor mobile lângă pâine, despre cum se pun în frigider alimentele sau despre – aici recunosc – cum să-ţi împarţi farfuria cu papagalul familiei care se crede om. Mă opresc aici pentru a reveni la teoria conspiraţiei.

Ultima fiţă în materie de teorii ale conspiraţiei este că ”cineva” a luat decizia că suntem prea mulţi pe pământ şi am cam trebui răriţi. Ba se vine şi cu citate din Bill Gates, varii personalităţi politice americane, preşedinţi ONU, potentaţi.
Acum dacă tragem linie şi adunăm, SUNTEM mult mai mulţi decât ne poate susţine în condiţii bune pământul. Asta şi datorită politicilor idioate ale guvernelor care încurajează natalitatea în loc să o reglementeze drastic. Rezervele de petrol, cărbune, lemn sunt pe sfârşite. Cu pierderea plămânilor verzi, adieu oxigen, deci e posibil să se pregătească şi de-o criză a aerului. Apa nu e suficientă de prin anii 70. Mâncarea tot aşa. Şi din anii 70 ne-am cam dublat ca număr. La radio, la TV şi în ziare se urlă despre iminenta criză a alimentelor. Se urlă despre modificările genetice aduse plantelor. Se urlă despre obligativitatea introducerii – c-o cere codexu” – a acestor organisme modificate genetic. Se uită discret să se urle despre importanţa zero acordată de statul român agriculturii, eco sau industriale. Ca şi despre necesitatea de a folosi o serie de substanţe chimice de tip îngrăşăminte, insecticide, repelenţi pentru alţi consumatori cu blană sau cu pene, ierbicide. Fiindcă, noi suntem mai mulţi decât poate susţine pământul printr-o agricultură ecologică şi deci trebuie adjuvante. Şi iar se uită că şansele de agricultură eco sunt fix nule, fiindcă apa, solul şi aerul sunt poluate. Da, nu adaugi activ chimicale dăunătoare, dar ele vin în mod pasiv.
Se vorbeşte de criza pensiilor, fiindcă populaţia descreşte. Cred că e mai comod şi mai eficient pe termen lung să intervii protecţionist ca stat în protecţia bătrânilor şi să reînvii tradiţia responsabilităţii copiilor faţă de părinţi, decât să ”stimulezi” producţia de oameni noi, pe care să-i şcoleşti d-an pulea 12 + uneori încă 4-6 ani şi ori să facă cu totul şi cu totul altceva, ori să plece din România cu totul, fiindcă nu au nicio şansă de realizare personală aici. Dar e părerea mea.

Aceste teorii ale conspiraţiei spun că ”cineva” a luat hotărârea plivirii cu ajutorul medicamentelor- otrăvuri a oamenilor, că initiumul e cancerigen, că vaccinurile sunt sterilizante. Iar cireaşa de pe colivă e că toate de mai sus sunt adevărate fiindcă sunt spuse la OTV.

Bun. Să zicem că ”cineva” a luat decizia de a limita în primă instanţă şi micşora în timp numărul de locuitori. Părerea mea e că decizia e bine venită. Ba chiar întârziată. E mai simplu să sterilizezi decât să omori direct sau indirect. Şi e mult mai ieftin decât orice război.
Doar că aici intervine neuronul meu singuratic. Dacă acel sau acei cineva sunt atât de puternici încât să poată declanşa o astfel de mişcare pe toate continentele, cum de se află deciziile în presa de scandal?
Cât de nerod trebuie să fii ca să crezi că cine are puterea de a da aşa un ordin nu elimină din presă toate scăpările? Ca să nu mai zic că nici OTV nici tabloidele nu-s chiar literă de evanghelie.

luni, 11 iulie 2011

Ministry of brain

http://dexonline.ro/definitie/alternativ%C4%83

ALTERNATÍVĂ, alternative, s. f. 1. Posibilitate de a alege între două soluții, între două situații etc. care se exclud. 2. Relație între două judecăți în care, dacă o judecată e adevărată, cealaltă e neapărat falsă. – Din fr. alternative.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de ana_zecheru | Greșeală de tipar | Permalink

În România se poartă alternativele. După 50 de ani în care singurul care avea voie să fie alternativ era curentul electric, în care ori executai ordinele (de la partid, de la şef, de la părinţi, nu contează, ordine să fi fost!), ori ajungeai rău, românii au îmbrăţişat cu fervoare după ”89 alternativele.
Acum avem şcoală alternativă, muzică alternativă, poezie alternativă, pictură alternativă, modă alternativă, familie alternativă, stiluri alternative de viaţă sau stiluri de viaţă alternativă. La dracu, avem chiar şi o viaţă alternativă pe internet. Cred că sunt chiar şi câteva Românii alternative!
Avem minim 70 de programe alternative la TV la care să putem zappa. Evident că nu le urmărim, dar e important că putem alege. Avem poveşti alternative de urmărit. Chiar dacă sunt trase prin aceeaşi ştanţă.

Şi zappând eu cu drag şi spor, ca să îmi meargă mai bine digestia am ajuns la TVR 2, unde unul dintre oamenii pe care îi admir şi îi respect, prezenta o alternativă culinară: slow food vs fast food. Jamie Oliver, la el mă refer şi la al lui Ministry of Food. Evident traducătorul teverist a ales alternativa cea mai simplă a traducerii şi evident cea mai greşită: ministry = minister, când în limba engleză are mai multe înţelesuri, pentru noi chiar contradictorii: minister, slujire, preoţie, ministeriat, serviciu, departament. Cred eu că cel mai adecvată traducere e cea de slujire sau serviciu/ departament. Fiindcă spre deosebire de ministeriabili, omul acesta nu ia decizii pe care le pasează altora să le aducă la îndeplinire ci munceşte de se rupe pentru a le pune în practică. Pe cuvânt că-mi place omul! Chiar dacă nu are studii medicale în nutriţie, a reuşit să înţeleagă perfect necesitatea de a avea o viaţă sănătoasă. Iar baza unei vieţi sănătoase e desigur o mâncare sănătoasă. Nu zic acum că toată lumea ar trebui să mănânce exclusiv ceea ce mănânc eu, eu preferând mâncarea de regim. Dar e mare diferenţă între ceea ce eu numesc fast food: salată de roşii cu brânză sau un ou fiert moale, un tzatziki, o farfurie de cartofi fierţi la abur cu un strop de iaurt, iaurt cu fulgi de porumb şi miere, fructe etc. şi fast – foodul din oraş. Iar nu zic că atunci când vezi stele portocalii de foame în oraş nu-s bune şi şaormăriile (la care dacă elimini maioneza şi cartofii prăjiţi, parol că-i hrană aproape sănătoasă) sau mac donaldsu.
Dar divaghez, ca de obicei.
Îmi place James Oliver fiindcă urmează vorba englezească strămoşească: Put your mouth where money are. Sau al nostru, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Putea rămâne un bucătar faimos care a adunat o mică avere din showuri tv şi propriul restaurant. Dar a ales să se implice în viaţa cetăţii, încercând să întărească sistemul de la rădăcină. A ales să se implice în cantinele şcolare, învăţându-i pe elevi gustul hranei sănătoase. A ales să se implice în viaţa părinţilor acestor copii, învăţându-i ceva ce uitaseră: că bucătăriile există cu un scop în planurile caselor. Har Domnului, majoritatea femeilor românce şi o bună parte dintre bărbaţii români ştiu să gătească. Ba unii ştiu şi ce să gătească pentru a îşi menţine sănătatea. Dar dacă englezii acum realizează că regimul fast food – într-adevăr extrem de uşor de preparat are aproape numai dezavantaje, noi încercăm din răsputeri, cu disperare chiar, să le emulăm greşelile.
Singurul om de televiziune român care a încercat să se pună pavăză nevoii noastre de a uita tradiţiile constructive a fost regretatul Radu Anton Roman. A lui bucătărie a fost absolut fabuloasă! Chiar dacă nesănătoasă în punctele sale esenţiale, avându-l chiar pe Radu însuşi ca model negativ, a fost fabuloasă. Îmi pare rău că nimeni nu i-a şoptit maestrului că ar prinde bine şi o variantă ”light” a preparatelor: în loc de călit în untură, fiert şi adăugat un pic de ulei la final etc.
Din nefericire, în locul emisiunilor prin care să se educe mintea şi gusturile, inclusiv cele culinare ale românilor, televiziunile promovează o Românie alternativă care pute a parfum ca să nu pută a mici şi bere şi a nespălare.
Fiindcă desigur, dacă aşa e moda, toate vedetuţele de 2 bani (vechi) au stiluri de viaţă alternativă. E pe val să se sărute fetele? Asistentele şourilor de noapte se ling pe plajă. Bote preferă swingul.
Abia aştept să se călugărească careva, să le văd cum îşi pun vălul mănăstiresc!

luni, 4 iulie 2011

Zoon Politikon

Am început acest blog cu dorinţa de a mă juca şi a experimenta cu sensul cuvintelor. Mi-am dorit să-mi pot demonstra că sunt capabilă să creez personaje cu o viaţă completă, care să trăiască, să respire, să mănânce, să se scarpine-n cur şi să facă sex sau dragoste, ba chiar şi să se fută la o adică.
Dar în momentul în care au urlat prea tare întrebările-n mine, am depus armele. Presupun că nu sunt capabilă să scriu chiar atât de bine şi în vechea tradiţie a şcolii vechi de SF şi Fantasy o să am o serie de personaje caste şi pure. Dacă a mers pentru tăticii genului, de ce să nu meargă şi pentru mine?! Sau poate că o să reuşesc să trec peste pudibonderia care mi-a fost indusă şi o să mi-i fac oameni mari pe toţi omuleţii care zburdă în imaginaţia mea.

Din momentul în care am lansat prima postare care nu a avut nimic de-a face cu erotismul, blogul meu a început să trăiască pe cont propriu şi l-am folosit ca să mă confrunt mai simplu cu demonii mei personali. Şi spre stupoarea mea constat că mă transform pe zi ce trece într-un zoon politikon, chiar dacă mi-am impus timp de 20 ani să îmi văd de mine şi de viaţa mea. Am ajuns în punctul în care nu mai am să-i dau României decât pumnii mei şi urletul meu. Fiindcă România mea nu face nimic constructiv pentru mine ci e programată să mă distrugă.
Refuz să fiu călcată în picioare şi refuz să mai tac.
Sunt perfect conştientă că nu sunt un A list blogger şi fiindcă nu am idee de modalităţi de auto-promovare am şanse minime să devin unul. Dar dacă prin intermediul lui voi schimba viaţa unui singur om, fie acela chiar şi eu, înseamnă că indiferent de motive, rezultatele sunt bune. În definitiv, câteva dintre cele mai epocale descoperiri în chimie au fost făcute absolut accidental şi vreo două din neglijenţă crasă.

În ciuda poziţiei umile pe care o am în Ze-list, îmi permit să scriu acest post către Preşedintele care s-a lăudat a fi al tuturor românilor, inclusiv al meu şi către unul dintre cei mai importanţi miniştri ai guvernului, dl Funeriu.

În atenţia dl-ui Preşedinte al tuturor românilor, dl Băsescu Traian
CC: În atenţia d-lui ministru al Educaţiei, dl Funeriu

Sunt o posibil niciodată ”mămicuţă”, căci nu ştiu dacă am de ce să aduc pe lume încă un copil în ţara care se zbate să mai trăiască încă o zi. Muncesc într-o firmă al cărei principal obiectiv de management e să nu moară şi să vă facă în ciudă supravieţuind.
Sunt fiica unei profesoare de limba română şi nepoata unei educatoare şi a unui învăţător de ţară. Acea educatoare de ţară care pe timp de război a luat locul la catedră soţului ei, care lupta în munţii Tatra şi care a avut coaie să-i spună în faţă Mareşalului Antonescu că pe foamete nu cu portocale şi ciocolată trebuia să vină la nişte elevi de la ţară. Că nu le folosesc la nimic. Dacă voia să facă o treabă bună, trebuia să le aducă recuzite, că acelea erau scumpe şi absenţa acelora ducea la abandonul şcolar, nu absenţa din dietă a ciocolatei. La mulţi kilometri depărtare, bunicul a mustăcit când a auzit crainicul de front şi a zis ”Asta sigur a fost Gabi a mea!”.
Am 37 de ani şi mă situez în pătura de mijloc a societăţii româneşti. Nu aveţi de ce să ştiţi nimic despre mine. Am aşteptat cuminte să termin şcoala, să mă fac om mare, să muncesc şi să produc ceva. Am ales activ să rămân în ţară după terminarea studiilor, fiind singura fiică şi nepoată a familiei mele. Am ales să rămân aici, să dau înapoi ceva ţării şi celor din care mă trag. Am rămas fiindcă am crescut cu dictonul unui nobil învăţător de ţară, fiu de ţăran mijlocaş: ”Cui las eu pământul, nevasta şi copilul”. Care pentru mine s-a tradus prin Dumnezeu, Patria şi Familia. Mi-am plătit cu sfinţenie dările către stat. Nu am apărut la ştirile orei 5 la nicio televiziune. Nu am apărut în registrele Poliţiei pentru niciun delict. Nici măcar o amendă de circulaţie nu am încasat.
Toate cele de mai sus le consider realizări personale, chiar dacă nu puncte de mândrie. Mi se par o normalitate pe care fiecare ar trebui să şi-o asume fiecare şi în primul rând dumneavoastră, cei care ne conduceţi.
Dar în fiecare zi constat că politicienii se avântă într-o cursă dementă prin care luptă din răsputeri împotriva poporului care i-a ales pentru o nenorocită de găleată goală şi a altui nimic.
Constat că deşi am 37 de ani şi îmi doresc cu disperare să am un copil, va fi un act de un egoism înfiorător să îl aduc în lumea croită după chipul şi asemănarea dvs. Mama mă acuză zilnic de egoism că nu-i dăruiesc un nepot. Nu mă înţelege că dacă voi reuşi să-i ofer urmaşul dorit, din prima secundă în care îl voi alăpta îl voi îndemna să plece de aici cât mai departe. Voi face tot ceea ce voi putea să-l educ şi să-l învăţ carte, aşa cum am învăţat eu. Şi apoi, pe cât de bine pregătit se va putea, îl voi trimite unde va vedea cu ochii pentru a îşi clădi o viaţă şi o carieră într-o societate normală, nu într-o societate atacată de mucigaiuri. (Nu domnilor, nu mucegaiuri, mucigaiuri, ca odinioară)
Fiindcă eu am dreptul să spun ”fugiţi fraţilor cât se mai poate fugi!”, în calitatea mea de leica nimeni absolută. Dar în momentul în care preşedintele ţării mele mă îndeamnă să plec dacă mi-e mai bine dincolo, înseamnă că e trădare de ţară şi subminarea poporului român şi ştiu că asta ar trebui să se pedepsească cu împuşcarea.
Acest stat s-a dezvoltat monstruos, concurând ultimii borfaşi. Nici măcar nu-l pot compara cu Mafia sau cu un clan ţigănesc. Dacă-i zic unui ţigan să se pupe cu duşmanul clanului lui, va scoate şişul la mine. Căci spre deosebire de politicienii români care în urma unor revelaţii nocturne de sorginte semi-divină îşi descoperă apartenenţa la ideologia partidului concurent – aflat, desigur accidental la putere, interlopii au mai multă onoare. Prost înţeleasă şi prost aplicată, dar totuşi onoare. Mafia are grijă într-un fel sau altul de ai ”ei”. Dacă plătesc unui mafiot taxă de protecţie, nu va îndrăzni nimeni să mă agreseze. Statul român, indiferent câte taxe îi plătesc nu se oboseşte să-mi ofere minima protecţie garantată de un interlop.
Sunt sătulă să trăiesc într-un stat care acordă mai multe drepturi persoanelor care nu au cotizat câtuşi de puţin către bugetul de stat decât consideră că am eu dreptul după 17 ani de muncă. Sunt sătulă să aud că mama, după o viaţă în care a muncit pe brânci şi la catedră şi acasă, să-şi crească fiica e ”asistată social”. Sunt sătulă să aud cum bunica mea, din pensia de sub 500 lei ar trebui să huzurească.
Sunt sătulă de un ministru al educaţiei care mă îndoiesc amarnic că ar trece onorabil de probele de bac – nu cele generale, cele legate de profesia lui, plus obligatoriu cea de limbă română fiindcă e ministru nu femeie de serviciu la instituţia de mai sus. Mi se pare că este catastrofal, că ar trebui să poarte avertizare de Iritant, Otrăvitor şi Toxic.
Mi se pare inadmisibil ca un ministru al educaţiei să privească acest bacalaureat ca fiind un succes personal, în condiţiile în care promovabilitatea e de sub 50% pe ţară. Mi se pare inadmisibil ca la 1 minut după terminarea afişării în sistem electronic a rezultatelor acestea deplorabile să nu se prezinte cu demisia gata scrisă la primul ministru. Şi la fel de inadmisibil mi se pare ca primul ministru să nu-şi dea demisia la 1 minut de la aceeaşi afişare.
Da, elevii au o mare parte de vină că nu au învăţat pentru bac. Dar de la cine să înveţe? De la profesori pe care nu-i respectă? De la profesori pentru care catedra nu e o vocaţie ci o ascunzătoare călduţă în calea vânturilor aspre? De la profesori care au de ales între a-şi suplimenta veniturile salariale cu bani din meditaţii sau altfel vor muri de foame?
Da, părinţii au o mare parte de vină că nu s-au coalizat pentru demiterea profesorilor care deşi ştiu, pot şi au cu ce, nu vor, fiindcă salariile sunt prea mici şi pentru scoaterea printre furci a celor care habar n-au ce înseamnă să predai. A acelor profesori cărora eu, un inginer chimist le pot da clasă la materii care nu au de-a face cu meseria mea.
Dar vina vă aparţine în totalitate domnilor politicieni! Câtă vreme în loc să încurajaţi un învăţământ care bazat pe aceleaşi principii pe care le-a enunţat Spiru Haret la viaţa lui, ar trebui nu să vă daţi demisia de onoare ci să vă faceţi seppukku de onoare. E inadmisibil ca după 20 de ani de reformă continuă, să avem nu îmbunătăţire continuă ci regres continuu. E inadmisibil ca să rataţi cu precizie drăcească fiecare obiectiv propus şi pe urmă să îl prezentaţi ambalat în hârtie sclipitoare ca să pară că aveţi succesuri personale. Succesuri că acesta e trendul politic, eşecele fiind prea greu de admis către sine şi către naţiune.
Câtă vreme habar n-aveţi să vorbiţi corect limba română, înseamnă că nu aveţi ce căuta să reprezentaţi poporul român şi să luaţi decizii în numele nici măcar al papagalului meu!
Mi se pare inadmisibil ca Preşedintele să îşi dea cu părerea asupra unui subiect care nu îl priveşte şi să ajungă să fie numit ”neobrăzat neruşinat”. Mi se pare inadmisibil ca Preşedintele să nu cunoască atribuţiile care îi revin prin constituţie şi nu să joace şi să se joace cu nervii, sănătatea şi destinele tuturor românilor care nu au avut posibilitatea sau prevederea să emigreze.


În numele copilului meu nenăscut şi încă neconceput, vă cer să daţi dovadă de onoare în ceasul al 13-lea, să vă recunoaşteţi public vina şi să vă daţi cel puţin demisiile.

vineri, 1 iulie 2011

Stereotipuri şi judecăţi de valoare

Viaţa femeii moderne e marcată de o serie de stereotipuri: sirenă sau balenă, bună da” rea, să fie în ceas cu cuc etc. Nu cred că e măcar o singură femeie care să nu se fi lovit de asta. Nu cred că există măcar o singură femeie în viaţă în lumea vestică care să nu fi simţit că e un cetăţean de mâna a doua fiindcă între picioare are o gaură şi fiindcă îşi poartă the balls pe piept, la vedere şi nu ascunse în scrot.
În fiecare zi la teveu văd fătuci cu creier nefolosit care sunt prezentate ca fiind modele de succes. Iar succesul lor vine din faptul că au trecut prin nişte paturi, inclusiv prin paturile de la chirurgie plastică nu prin nişte şcoli. Al căror număr la bust depăşeşte de multe ori nivelul IQ-ului.
În fiecare zi mi se spune că pentru a fi fericită trebuie să arăt într-un anumit fel. În fiecare zi mi se induc anumite criterii pe care trebuie să le îndeplinesc pentru a fi o femeie de succes. Şi ştiu că în fiecare zi sunt judecată după aceste criterii pe care eu el consider aberante.
În fiecare zi văd femei frumoase şi deştepte care se ascund de viaţă în spatele unor kilograme şi le văd cum sunt desconsiderate pe toate planurile fiindcă au aceste kilograme în plus. Nu neg, multe dintre cele care avem nişte depozite adipoase peste limitele stabilite de către medici a fi normale, le avem fiindcă e dificil să îţi refuzi permanent câte o trataţie când eşti bombardată cu tentaţii cu multe calorii şi stilul de viaţă e teribil de static. Însă când vezi că treci cu un 10-15 kg peste limita medicală superioară, după părerea mea umilă e cazul să iei măsuri. Să vezi cam care sunt caloriile ingerate şi cantitatea generală de mâncare înghiţită şi pe urmă, dacă renunţi la un regim alimentar toxic şi tot nu obţii efecte, e timpul să dai bună ziua unor medici.

De ce acest preambul?
Fiindcă la dr. Oz e Naked hour, în care sunt prezentate nişte cazuri care-mi ridică părul măciucă pe creştetul capului iar pe Garbo http://www.garbo.ro/articol/Familie/8351/Buna-la-pat-Sa-vorbim-deschis-despre-pornografie am citit despre pornografie.
Iar autoarea anonimă, în nesfârşita ei înţelepciune a decis că numele noului diavol în care ar trebui să arunce care cu călimări, care cu cataroaie, după pohte, înclinarea spre violenţă şi religie este Hugh Hefner, tăticul Playboy.
Nu aş zice că Hugh Hefner e chiar idolul meu, spre deosebire de Larry Flint pe care îl ador, dar omul cred că nu merită să fie pus la zidul infamiei.
I se pun în cârcă toate nemulţumirile femeilor faţă de ele însele, dublul standard cu care sunt măsurate şi faţă de care se măsoară ele însele. I se reproşează transformarea de către media a femeii în obiect sexual. I se reproşează faptul că filmele porno prezintă femeia atât de mizerabil.
Hai să fim serioşi, nici măcar sf. Pavel nu a avut atâta impact!

Problema nu o neg. Nu neg că sunt în articol o serie de adevăruri legate de abordarea femeii în publicitate, reflectată în viaţa de zi cu zi, de impactul negativ al filmelor porno asupra dinamicii vieţii sexuale a fiecăruia dintre noi. Nu neg că am simţit asupra propriei mele epiderme efectele negative ale dublului standard. Oh, nu, R., nu am uitat că ai fost de acord cu personajul lui de Niro în filmul acela cu mafioţi! Şi nici că l-ai aprobat din plin la replica ”cu gura aia să-mi sărute copii”. N-am uitat şi nu am iertat palma aia!

Dar aceste adevăruri sunt ascunse într-o mare generală de minciună şi ipocrizie.
Drăgălaşa doamnă a uitat de faptul că cele mai vechi sculpturi descoperite în Europa sunt ale unor scule erecte. Ba chiar că acele sculpturi erau animabile cu ajutorul unor sfori şi se bănuieşte că erau folosite la ore practice de sexologie pentru copii preistorici. Uită să se uite prin piramidele egiptene care prezintă la capitolul viaţă de zi cu zi, scene care sunt perfect la locul lor în filmele XXX. Uită să se uite pe frizele templelor indiene şi ale celor din Ankor. Uită că japonezii au o zi în care venerează falusurile. Uită că-n zona de Polinezia Pacific sexul era la fel de natural ca şi viaţa până a veni europenii cu idioţeniile consacrate.
Uită că datorită doamnelor nopţii care acum câteva mii de ani se numeau hierodule nu centuriste avem acum cea mai respectată instituţie din lume: băncile. Şi uită că au fost multe culturi în care fiecare femeie îşi începea viaţa sexuală în temple ale sexului, fără acel stagiu obligatoriu prin care ea şi el o venerau pe zeiţă, Iştara-n Babilon, Isis pe Nil, nu puteau să se căsătorească. Indiferent dacă erau simple fiice de ţărani sau prinţese de sânge regal.
Repet, filmele porno mi se par o idioţenie cumplită, dar din alte motive.
- femeile au maxim 25 de ani, pe când bărbaţii la 40-50 de ani încă sunt vandabili
- femeile nu au fir de celulită – let”s get serious, câte femei sunt perfecte în mod natural?!
- femeile toate sunt aranjate de mâna omului (şi aici nu mă refer la epilat, coafat, machiat!)
- femeile se tratează singure ca pe nişte pizde ambulante.
Degradarea femeii din filmele porno nu provine din faptul că sunt veşnic în călduri. Nici din faptul că acceptă scene înjositoare. Apropo, ce înseamnă înjositor la aşternut? Bunică-mea, Dumnezeu să o odihnească era deosebit de mândră că în vreo 35-40 de ani de căsnicie fericită bunicul n-a văzut-o goală niciodată şi că nici nu l-a pupat altfel decât cast. Să înţeleg de aici că mă înjosesc şi mă degradez când …?
Sincer, reclama de la silicoane pentru fane mi se pare mai degradantă decât orice poză din Playboy sau din Hustler.
Mi se pare degradant să mi se spună că dacă nu-mi bag nişte corpuri străine în ţâţe nu pot să fiu dezirabilă şi iubită. Mi se pare degradant să mi se spună că să înghit claritin e cheia mea spre o dragoste ca-n poveşti. Mi se pare mult mai degradantă emisiunea Burlacul decât orice film porno care implică persoane adulte, care nu au relaţii cosangvine şi care consimt.
Şi felicitări tuturor doamnelor care se simt sexy şi împlinite şi dacă poartă măsuri mai mari.

Dar, desigur că peste toate aceste amănunte, autoarea a trecut. Fiindcă, nu-i aşa, sexul e animalic şi trebuie refuzat, iar o femeie înţeleaptă ştie să evite să se întâmple această scârboşenie mai mult de o dată pe lună.

De fapt aceasta e problema care urlă din fiecare literă a articolului de pe Garbo. Hugh Hefner are perfectă dreptate! Femeia nu a fost transformată de revistele pentru adulţi într-un obiect sexual! Femeia e un obiect sexual în mentalitatea iudeo-creştino-musulmană. Şi tocmai această abordare
IX. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.
X. Să nu pofteşti la bunurile aproapelui tău.
care pune doar cu o treaptă mai sus femeia faţă de animale şi maşina personală e cea care face de vreo 2000 de ani ravagii. Nu se spune să nu râvneşti la partenerul de viaţă al aproapelui tău. Doar la femeie să nu pofteşti, că e rău de urât. Adică femeile sunt neşte chestii ingenue şi nevinovate, fără de dorinţe, care doar se supun poruncilor soţului – pe care sunt datoare, nu-i aşa să-l asculte, indiferent de dorinţele acestuia. Şi simultan sunt seducătoare neruşinate şi oribile, gata să ducă bărbaţii în ispită doar fulgerând spre sărmanul nevinovat o sclipire de păr de pe sub bukka!
În Portretul lui Dorian Gray e o replică memorabilă legată de faptul că bărbaţii nu pot fi buni decât dacă sunt răi.
E complet adevărată, dar incompletă. Nu doar bărbaţii sunt aşa, în ciuda abordărilor tembele de azi, femeile sunt de pe Venus, bărbaţii sunt de pe Marte, ambele sexe sunt de pe Pământ şi dacă nu ne împăcăm cu asta, se ajunge permanent la alienare. Ni se spune din leagăn că pentru a fi bune trebuie să fim pure, angelice, serene, minunate. Şi în fiecare minut al zilei suntem în paralel bombardate cu ”sexy şi rea”.

Acum, pentru a îmi păstra o lecuţă de obiectivitate, cred că şi pentru bărbaţi e destul de greu. Pe de o parte, se ia un băiat – despre care studiile psihologilor moderni spun că e mai sensibil decât o fată de aceeaşi vârstă – şi trebuie să-l transformi într-un bărbat adevărat. Adică o fiinţă umană care trăieşte pe bază de bere, râgâit, scărpinat la coaie şi pornografie. Iar aceluiaşi bărbat care dacă deschide o Effes pilsner şi e asaltat de fete nubile care îl doresc cu ardoare doar fiindcă e cu bericioaica-n mână, i se cere simultan să fie un tată şi un cap de familie. I se induce modelul rece al pornografiei masculine, dar i se cere să asculte femeile trăncănind despre ce nenorociţi sunt bărbaţii, de preferinţă în timp ce cu un şorţuleţ delicat şi loooz buombuon pregăteşte ceva de ronţăit pentru aceleaşi fete.

De fapt aceasta e problema adevărată. Nu faptul că sunt reclame cu ţâţe la vedere. Ci că nu ni se permite să atingem echilibrul natural între inteligenţă, senzualitate, sexualitate şi viaţă pur şi simplu. Că ni se impun obiective de management al familiei contradictorii şi nu se pune la dispoziţie un cadru unitar de realizare a acestora. Nu avem un manual de utilizare şi bâjbâim.
Că suntem aşa de obsedaţi să imităm ceea ce vedem la TV că nu ne mai folosim mintea proprie spre a gândi cum vrem să fim în viaţă.