joi, 26 ianuarie 2012

Sacrificii

Am primit iar un email care avea la final o frază din Biblie: ”Dumnezeu a iubit atât lumea încât ni L-a dat pe unicul Lui Fiu”.

Toţi creştinii şi mulţi dintre ne-creştini ştiu ce s-a întâmplat după aia:

Lumea L-a iubit atât de puţin pe Dumnezeu încât de 2000 de ani îl crucifică non stop pe Fiul Lui.

Breaking news! Ninge!

Avusăi urgenţă şi am ieşit în drum. E o aventură ca la munte. Mormane de zăpadă împinse în trotuar, astfel încât să nu mai aibă vreo şansă nemernicul de cetăţean pedestru să traverseze strada şi sau să se urce în autobuz. Ieri a fost şi mai vesel, că erau bălţi, desigur, pe marginea drumului, unde altundeva?!, care treceau lejer de gleznă, ideale pentru a-ţi băga apă în ciubote. Pe trotuare e şi mai vesel. Celor 30 de cm de zăpadă depuşi în mod natural, li se adaugă ce mai cade de pe streşini, ce mai e împins de pe marginea drumului.
O înţeleaptă hotărâre a consiliilor municipale stipulează că dacă nu e dată zăpada de pe trotuar, asociaţiile de locatari, locatarii, agenţii economici plătesc.

ALOOO, DOM OPRESCU?! SE AUDE? Trimite frate câţiva agenţi. Numărul de stradă şi amenda! Îşi face Primăria în câteva zile bugetul pe un an cel puţin.

Blondu” de la drept

Primul ministru dând la lopată pe autostradă

Am avut iar onoarea dubioasă să-l văd la munca de jos pe premierul Boc. OK, bravo, cetăţeanul Boc n-a plecat fără lopată la drum lung.
DAR
1) Ce mama dracului caută Primul ministru la drum lung în condiţiile în care e de 3 zile e cod portocaliu de zăpadă???
2) De când e de bon ton ca premierul să pună mâna să deszăpezească personal altceva decât aleea din curtea casei şi trotuarul din faţa casei (care e în atribuţiile cetăţeneşti ale fiecărui om, considerând că nu o face pentru el vreun SPP-ist)?
3) Situaţia e atât de căcănie încât doar cu mâna se mai poate deszăpezi?
4) De ce se plătesc până la 5.800€ per km de drum judeţean pentru operaţiile de deszăpezire dacă revenim la vechea soluţie manuală, veche de pe vremea lui Burebista?
Pe de altă parte, e OK. Înseamnă că are un loc de muncă asigurat la una dintre companiile de drumuri, (ştie să dea la lopată, ştie să dea cu coasa, ştie să pună săculeţe de nisip, ştie să dea spargă lemne cu toporul, deci poate învăţa uşor şi să mânuiască târnăcopul şi lopata), pentru un post de muncitor necalificat. Deoarece, câtă vreme şi-a asumat răspunderea pentru peste 10 legi neconstituţionale, credibilitatea lui ca jurist e un mare zero barat.

Bancuri primite

La manifestaţie:
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!

- Fugiţi băăăă, că s-a sculat poporul!

*****

La al 200-lea congres al PDL, Băsescu, gîrbovit de ani şi plictisit de povara puterii, se adresează participanţilor:
- Dragii mei, eu..eu m-am hotarit sa renunt. Propun să fie aleasă în locul meu prietena mea, Elena!
- Huooo! Huooo!
- Atunci propun să mă înlocuiască la preşidinţie prietenul meu, Boc.
- Huooo! Huooo!
- Şmecherilor! Ştiam eu că tot pe mine mă vreţi!!!

*****

Boc către Băsescu.
-Şefu, dacă ne dau ăştia acum jos de la putere ce facem ?
-PUŞCĂRIE !!!

*****

O babă surdă se urcă în tramvai, la un moment dat vine controlorul.
-Biletul la control va rog!
-Ce zici maica?
-Ciletul la control !
Baba se întoarce către o tanară şi întreabă:
-Ce zice fă maică ?
-Zice biletul la control pentru că dânsul e controlor.
Baba se întoarce suparată către controlor şi zice
-Şi eu sunt contra lor maică dar ce dracu să le faci!

luni, 23 ianuarie 2012

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Spuneam acum 2 zile că îmi pare rău că am permis ca să îmi fie cangrenat românismul. Şi că îmi pare rău că s-au pierdut generaţii întregi care nu au nimic de-a face cu patriotismul. Pentru care maximumul de a fi naţionalist e să mănânci jumări cu ceapă şi să bei o pălincă autentică ghe la Maramu. Copii care consideră că a fi naţionalist înseamnă a fi anti-european şi dacă eşti anti-european nu eşti cool şi trendy.
Cu toate astea, în bulibăşeala (nu aş zice chiar degringoladă, că e un termen mult prea complicat pentru ceaţa deasă de pe Dâmboviţa) de zilele astea, în mod absolut paradoxal cel mai coerent discurs politic îl are cel mai ameţit dintre politicieni, Toader PALEOLOGU. Am râs cu lacrimi de declaraţii anterioare. Nu o să uit în veci fraza aia cu ”Trebuie să recunoaştem că Traian Băsescu e o pleaşcă pentru Partid”. Mi s-a părut de o inepţie absolut unică în analele politicii mondiale. (Chiar dacă exprima adevărul.). După gafele actuale ale PDL-ului şi ale preşedintelui, care au reuşit cu o tâmpenie să amorseze nemulţumirile generale ale populaţiei, în momentul în care Paleologu vine şi afirmă că reacţiile actualei puteri au fost ”tâmpite şi deplasate”, chiar dacă doar ”unele”, deja devine vocea raţiunii şi a onestităţii.
Îmi place că primesc feed-back că nu e chiar aşa şi că generaţiile mele pierdute sunt doar rătăcite. L-am văzut pe tânărul domn locotenent Alexandru GHEORGHE de la Câmpia Turzii. Mă îndoiesc că omul acesta are mai mult de 30 de ani. Mi-aş dori să cred în el. Mi-aş dori ca peste ani să fiu ferm convinsă că acţiunea lui a fost autentică. Un gest de kamikaze, de om care nu mai are nimic de pierdut şi riscă tot ca să câştige tot. I-am admirat enorm discursul de om politic hârşit în multe. I-am admirat modul în care şi-a asumat riscurile de a încălca o serie de regulamente militare doar ca să îşi afirme păsul. Mi si-a părut bărbătesc şi profund onest gestul de a prefera să moară după o zi vultur decât să trăiască o viaţă ca un şobolan. Cinstit, nu cred că a venit fără măcar să spere că va fi remarcat. Dacă voia să o facă icognito nu venea purtând uniforma militară. Şi dacă mă gândesc bine, când şi-a pus pielea la bătaie (ceea ce eu nu sunt în stare să fac fiindcă mi-i groază că o să răcesc) mi se pare logic că a făcut-o şi pentru un câştig personal. În definitiv toţi cei care ies în Piaţă o fac şi nu e nimănui ruşine să o admită.
Mi-a mers la suflet ultima parte, cea în care făcea apel la cealaltă entitate care fost permanent prezentă în viaţa poporului român, şi de bine sau de rău, a contribuit major la formarea esenţei naţionale. De bine sau de rău, încă nu am uitat ca naţiune momentul în care Regele trebuia să îngenuncheze în faţa reprezentantului Bisericii şi al divinităţii aceasta fiind condiţia sine qua non ca să primească astfel statutul de ”uns al lui Dumnezeu”. Toţi cei care depun jurăminte politice o fac încă cu mâna pe Biblie, imitaţie palidă şi nu ştiu cât de conştientizată, a modului de investire cu graţie cerească.
Nu dezvolt relaţia mea personală cu Biserica pe care o acuz de multe şi de la care aştept de 20 de ani să se modernizeze şi să vină cu soluţii viabile la o serie de probleme fundamentale ale societăţii. Că-mi place, că nu-mi place, Biserica a fost şi rămâne unul dintre pilonii de stabilitate ai societăţii române. Şi este şi dorinţa mea să o văd intervenind în rezolvarea actualei crize.
Iisus a zis ”Să daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Dar ”daţi” e general, se aplică tuturor cetăţenilor în parte, indiferent de statutul social şi religios. Societatea uită mult prea adesea că uneori Cezarii au primit chiar o sabie în spate sau o cupă otrăvită din partea supuşilor din alte veacuri. Mi-aş dori să văd cum Biserica se implică mai activ în rezolvarea crizei morale în care ne învârtim bezmetic, nu construind biserici care mai pot să aştepte ci cerând politicului soluţii din poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Fiindcă ale lui Dumnezeu sunt de fapt toate sufletele care sunt pe punctul de a se pierde fiindcă nu mai pot supravieţui junglei.

Şi cu toate că-l admir pe domnul locotenent, nu l-aş vota în cazul în care s-ar înscrie în cursa electorală. Discursul a fost sublim. Prefer să fiu paranoică şi să îi cer să demonstreze că e nevinovat (efectul de bumerang Băsescu) decât să presupun nevinovat şi să mă văd iar vinovată de a fi întins mâna neprotejată către un element de risc.

duminică, 22 ianuarie 2012

Experimentul ”Femeia”

Am citit pe www.catchy.ro şi mi-au plăcut poziţiile bărbaţilor care luau cavalereşte apărarea femeilor.
Şi până la un punct au dreptate. E cazul ca cineva să atragă masculilor speciei atenţia asupra greşelilor voluntare pe care le fac. E momentul ca cei care dau dovadă de agresivitate gratuită asupra femeilor să primească ceea ce merită.

Azi însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre femeia însăşi.
Biserica ne învaţă de 2000 de ani că femeia e sursa păcatului şi că trebuie pedepsită individual pentru (presupusa) greşeală de la facerea lumii. Uită însă că aceeaşi Carte indică cu multă claritate statutul inferior al femeii, obligaţia ca femeia să îşi urmeze şi să îşi asculte soţul în orice condiţii. Deci să vii şi să afirmi ”femeia m-a îndemnat”, înseamnă prostie. Amândoi au avut a priori liber arbitru. Amândoi aveau aceeaşi interdicţie. Iar ţie, bărbat, întâi creat, Dumnezeu ţi-a dat puterea de a numi toate de sub soare şi a le păstori spre echilibru. Mie îmi pare că avea în primul rând trebuia să îşi asume răspunderea şi individual şi în calitate de cap al celei dintâi familii şi să îşi exercite dreptul de nu. Ba aş zice că ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de primo-creaţie (nu am să spun creatură) şi să pună la treabă cele câteva ore în plus petrecute sub lumina Domnului şi să îi arate tovarăşei de viaţă ce e just şi ce nu. Presupun că deşi nu exista în momentul anterior căderii din Rai conceptul de păcat, cel de dreptate trebuia să existe, câtă vreme Adam a primit responsabilitatea de a păstori întregul regat animal. ”Femeia m-a îndemnat” e doar justificarea unui om slab şi prima lepădare a liberului arbitru. ”Ea a zis, eu m-am executat, căci mi-a fost lene să gândesc”.
Cu toate astea, doar o femeie a putut mântui neamul omenesc. Iisus a putut să apară doar fiindcă o femeie a ales să renunţe la sine şi să primească pre Domnul în ea.
Biserica, prin bărbaţii care o conduc şi care reprezintă interfaţa dintre Dumnezeu şi credincioşi ne învaţă că doar un bărbat e cruce întreagă, femeia fiind jumătate de cruce. Trecând cu vederea că Simon Petru a ales să se lepede de Mântuitor de frică, ba încă de 3 ori, pe când femeile mironosiţe au mărturisit fără de teamă şi credinţa lor şi cuvântul credinţei celei noi. Mult prea adesea în creştinism, unde bărbaţii au şovăit, femeile şi-au continuat neabătute drumul.
Iar după estimarea mea, cam 80% dintre persoanele de sex masculin, cruci întregi de altminteri, lipsiţi de orice influenţă feminină în jur ar ajunge tragic într-un timp atât de scurt încât n-ar apuca să se dezmeticească bine ce i-a pocnit. În contrapartidă, cam 80% dintre femeile pe care le cunosc (femei nu pizdipoance), lipsite de orice influenţe masculine în viaţa lor s-ar scutura bine, ar pune mâna pe telefon să afle numerele de telefon ale femeilor cu calităţi tehnice, şi-ar cumpăra un vibrator (sau mai multe) şi îşi vor vedea de viaţă. Procentual, spune multe despre capacitatea de adaptare şi de rezistenţă.
De asta excelentele aparate propagandistice ale multor religii au simţit nevoia imperativă de a le subjuga şi a le lipsi de sentimentul propriei demnităţi.

Romantismul ne învaţă că femeia are doar două feţe: înger sau demon. Alergând după dramatism şi fantezii, poeţii şi prozatorii romantici s-au concentrat asupra acestor două faţete cu obstinaţie (aş zice cu obstinaţia unui câine care îşi aleargă coada), au uitat că femeia de fapt e om.
Poeţii au uitat însă de o altă faţă a femeii. Cea de torţionar.
Din vremuri imemoriale femeia a fost asimilată vetrei casei, prin contrast cu bărbatul, cel care e stâlpul (de rezistenţă) al casei. Drepturile ei au fost limitate la teritoriul dintre cei patru pereţi ai casei. Casă care a aparţinut fie mamei, fie soacrei în culturile tradiţionale. Şi cam orice i s-a făcut ei, a făcut cu prisosinţă celor care i-au urmat. Femeia tradiţională nu s-a putut desprinde de acest model agresiv şi s-a dedicat cu multă aplicaţie menţinerii şi propagării eterne a modelului. De câte ori nu aţi auzit ”ce ţie nu-ţi place altuia nu face”? Şi cu toate acestea, femeile fac fie propriilor fiice, fie fiicelor prin alianţă aproape invariabil ce li s-a făcut, răzbunându-se pe nevinovate pentru greşeli trecute şi amorsând permanent surse ale unor greşeli viitoare.
Femeia care îşi învaţă fiica oricare dintre următoarele lucruri: că nu e în stare să facă x sau y fiindcă nu e bărbat, că nu e şi nici nu va fi atât de bună ca un bărbat, că nu poate să înveţe, să gândească, să zboare fiindcă nu e bărbat, că merită să fie bătută şi abuzată fiindcă e femeie, este torţionarul sub acoperire. Va limita cu bună ştiinţă viitorul copilului său de sex feminin şi va fi sursa eşecurilor viitoare care se vor baza pe sentimentul de inferioritate. Femeia care îi va spune fetei sale ”Să îţi dea Dumnezeu ce-mi faci tu mie” scoate cuiul unei grenade care va exploda peste mulţi ani, mutilând vieţile mai multor oameni şi cu siguranţă sufletul fetei sale. Femeia care îşi învaţă fiica să evite compania altor femei fiindcă acelea îi vor dori răul în mod automat e germenul care gripează modul de relaţionare socială a urmaşei. Nu sunt nici naivă şi nici proastă. În 90% din cazuri, mama are obligaţia să îşi înveţe copilul (de orice sex ar fi) că cei din jur nu-i vor binele. Dar cei care vor răul au fost în general contaminaţi de răul (invidia gratuită, gelozii absurde, bucuria de a prăsi maliţiozitate) propagat de o altă femeie. Femeia care stă pasivă, alegând să fie un sac de box gratuit pentru pumnii bărbatului de lângă ea, va contamina nu doar viitorul propriu ci şi pe ai copiilor pentru care rămâne lângă abuzator. Îngrozită că nu e în stare să îşi crească pruncii fără tată, îngrozită de gura lumii, îngrozită fiindcă i s-a spus că e o nevolnică şi că are nevoie de un bărbat pentru a putea supravieţui, va transmite fetelor sale ideea că aceasta e menirea naturală a femeii şi că vânătăile sunt instrumentul de măsură al dragostei. Iar băiatul va înţelege o va dispreţui şi pe urmă va dispreţui întregul neam femeiesc şi se va răzbuna cu pumnul fiindcă dacă ”femeia trebuie bătută fiindcă ştie ea de ce” şi ”femeia nebătută nu simte că e iubită”.
Desigur, sunt bărbaţi şi femei care aleg să pună punct unui lanţ imemorial şi să acţioneze altfel faţă de cei dragi. Dar inevitabil, vor cădea victimă unui alt mod de agresiune pasivă, bârfa. Care e un obicei de sex feminin maliţios, indiferent de cromozomii celui care acţionează limba. Bârfa aceea meschină, care maculează, cangrenează suflete şi relaţii, care e atât de impersonală încât ar putea deveni o altă conjugare a verbului. Bârfa aceea care se bazează permanent pe spusele altora care nu sunt de faţă. Bârfa aceea care nu poate suferi abaterea de la modelul de nefericire prescris de societate şi care are rolul de a compensa anomalia de fericire şi libertate.
Chiar faptul că ne gândim la masculin şi feminin ca fiind sexe opuse e aberant. Nu sunt opuşi. Opus înseamnă o căutare în domeniul contrar. Bărbatul şi femeia nu au interese contrarii. Bărbatul şi femeia au fost modelaţi să fie împreună în faţa tuturor, o unitate. Bărbatul şi femeia sunt de sexe complementare. Opus duce cu gândul la duşman, iar bărbatul şi femeia nu ar trebui să fie angajaţi în astfel de conflicte.
De fapt, uneori cred că în ceea ce priveşte omul ca specie, într-adevăr suntem segregaţi în două sexe. Nu masculin şi feminin aşa cum e în medicină, biologie şi literatură. Ci pur şi simplu militar: sexul prieten şi sexul duşman.
Iar în ceea ce priveşte femeile, mult prea adesea sexul duşman sunt multe dintre celelalte femei. Care s-au lăsat prostite să caute nefericirea personală până în pânzele albe şi care consideră că e misiunea lor absolută pe Pământul acesta să stârpească eficient şi eficace orice germen de fericire.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Şi eu cu cine votez? Sau cu cine mă îmbăt?

În Anul Caragiale, protestele se poartă din umbra statuii lui Nenea Iancu.

Din Piaţa Universităţii se scandează ”Alegeri anticipate” şi mult ”Jos”. Se uită însă că din nefericire niciun partid nu e capabil să ofere societăţii civile ofranda unei pleiade de oameni politici nemânjiţi de scandaluri şi de asocieri cu personaje dubioase şi scandaloase.
Nu spun că nu trebuie să plece. Sunt de părere că trebuie să plece toţi! Indiferent dacă sunt actuali sau foşti potentaţi.
Am doar o întrebare. Cam retorică. Pe cine punem ”Sus”? În momentul de faţă nu ştiu niciun politician pe care să-mi doresc să-l urmez. Nu cunosc nicio doctrină care în care să am măcar încredere, nu să cred cu adevărat.

Teocraţia roşie

Faptele Apostolilor povestesc despre modul de organizare a primelor comunităţi creştine: fiecare era dator să îşi vândă averea şi posesiile materiale şi să dea tot bisericii spre administrare. Iar în nesfârşita sa înţelepciune, preotul sau o altă persoană ”autorizată religios” le dădea din propria donaţie suficient cât să îşi ducă zilele.
Biblia recomandă cam tot, începând cu grosimea băţului cu care trebuie să fie bătută femeia ca să îşi cunoască temeinic locul şi nimicia. Ţi se spune că toată lupta pentru ca ţie şi stirpei tale să îi fie mai bine e zadarnică şi că dacă stai şi te rogi, vei primi din cer ceva cu care să îţi duci zilele. Ţi se spune ce şi când ţi se permite să mănânci. Ţi se spune când ai voie să faci dragoste şi cum. Ţi se spune cum să te îmbraci. Ţi se spune să întinzi şi celălalt obraz în faţa celor care te calcă în picioare. Ţi se spune ce să crezi şi ţi se prezintă pe larg, deosebit de vivace şi elaborat modul de pedepsire a oricărei abateri.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii religioşi sunt singurii adulţi responsabili.
Ţi se cere să acţionezi nu după liberul tău arbitru ci după cum dictează conducătorul religios.
Modelul acesta de teocraţie nu a murit cu creştinarea în masă. S-a perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Dacă nu recunoaşteţi modelul, permiteţi-mi să vă şoptesc uşor la ureche: ”De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“. Marx. Apostolul comunismului
În zilele noastre observ o poetizare excesivă a ”binelui” din epoca roşie. Epoca a avut şi ea o serie de puncte albe, poate cea mai importantă realizare fiind oportunitatea aproape egală (la începuturi chiar s-au făcut eforturi spre a fi egală) de a învăţa, desigur, dacă nu cumva nu avuseseşi ghinionul să alegi să te naşti într-o familie pătată. Caz în care societatea îşi făcea un punct de onoare în a-ţi bloca accesul la educaţia superioară, iar dacă o aveai deja, erai condamnat să nu o poţi utiliza altfel decât a nu-ţi pierde individual minţile. Da, dacă terminai o şcoală, erai angajat în mod automat pe undeva, deoarece sistemul nu accepta nici şomerii nici întreţinuţii nici visătorii. Şi ţi se repartiza o casă. Dacă aveai pile era într-o zonă mai bună. Dacă nu, mai ales dacă erai intelectual, erai repartizat în blocuri de la mama dracului, prost construite, prost izolate, pline de elemente nedorite pe care trebuia să le civilizezi în calitatea ta de om nou, de om comunist. De fapt blocurile prost construite, fără să se ia în considerare nevoile reale de spaţiere ale unei familii, prost izolate, cu finisaje de rahat erau norma. Dacă voiai confort trebuia să refaci tot interiorul.
Dar primeai de la societate o educaţie, ba dacă puneai osul chiar una excelentă, un loc de muncă şi o casă.
Se uită faptul că în schimb societatea îţi lua dreptul de a te stabili unde doreşti, de a călători unde doreşti, de a avea câţi copii doreşti, de a citi ce doreşti, de a mânca ce doreşti, de a te îmbrăca cum doreşti, de a iubi cum doreşti,. De fapt îţi lua cam toate drepturile de a face ceea ce îţi doreşti, sub ameninţarea de a fi distrus nu doar tu ci şi întreaga familie. Celebrul decret anti-avort a transformat femeile ori în fabrici de prunci, fie în subversive primejdioase care trebuiau reeducate în închisoare. Nu aveai dreptul să pleci nicăieri în concediu fără aprobare de sus. ”Cineva” trebuia să ştie permanent unde te afli, ca nu cumva să te pui în neştiinţa ta în pericol de moarte. Pentru o vizită în afara ţării trebuia să fii născut sub o zodie teribil de norocoasă. Partidul decretase o uniformizare a regiunilor istorice şi singurul mod de a obţine dorita exogamie a fost repartizarea cât mai departe de locul naşterii. Nutriţioniştii autorizaţi creaseră un optim necesar de alimentare, iar dacă nu aveai pile serioase la ”Rusalim nu prindeai decât cea mai strictă interpretare a informaţiilor de pe cartelă. Durata de funcţionare a barurilor de noapte şi a discotecilor era teribil de strict reglementată. Să fi ferit Dumnezeu din cer să te abaţi de la normele impuse de societate referitoare la îmbrăcăminte sau lungimea standardizată a părului că era jale. Trebuia să te prezinţi cu ”tata tuns” la comenduire. Să fi ferit Dumnezeu să ai o altă orientare sexuală, erai imediat etichetat drept element criminal teribil de periculos, societatea având datoria ori să te convertească ori să te distrugă ca pe o aberaţie. Trebuia să iubeşti Partidul mai presus de mama şi de tatăl tău. Să pui binele Partidului şi al Conducătorului Iubit înaintea fiului şi fiicei tale.
Aveai de ales între a te înregimenta şi a pieri. Iar pieirea nu implica în toate cazurile un glonţ rapid. Putea însemna ani, zeci de ani chiar în închisori.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii Partidului sunt singurii adulţi responsabili.
Trebuia să accepţi că tu nu ştii nici ce îţi doreşti, nici ce e bine pentru tine. Că eşti un copil care are nevoie de mâna fermă a adultului pentru a face primii paşi. Iar Partidul era mai mult decât fericit să gândească în locul tău. Partidul era cel care trebuia să te îndrume, din leagăn până la moarte.
Şi cel mai grav, societatea, prin unsul său Partidul Comunist, unicul depozitar al voinţei şi simţirii populare, îţi cerea să renunţi la liberul tău arbitru ca la o jucărie inutilă, ba chiar primejdioasă.

Dacă unui preot pot să-i confer a priori premisa că îmi vrea binele, Partidului îi ştiu prea multe hibe ca să pot să consider că vrea binele altcuiva decât sieşi. Cu toate astea, să nu uităm ”Religia, o frază de dânşii inventată” a lui Eminescu, cel atât de mistic. Puterea corupe, inclusiv pe oamenii lui Dumnezeu. Sau poate ispita aşternută în calea lor e încă mai mare şi mai periculoasă decât cea din calea unui muşchi ambulant.
De asta mi se pare aberant, bolnav şi teribil de periculos să idealizezi un curent pe care nu l-ai trăit şi să aştepţi pe cineva căruia să îi dai dreptul de a gândi în locul tău. Să te izbăvească o dată pentru totdeauna de greutatea de a-ţi folosi acest organ încă nedomesticit complet, creierul. Acest curent plin de bucolism şi visare al tinerei generaţii versus comunism ar trebui identificat rapid şi mai ales stârpit rapid de către puţinii supravieţuitori care au trăit pe propria piele idealul comunist de creare a omului nou prin puşcării.
Nu idealizez modelul social actual. Permite să rămâi lângă părinţi, dar te încurajează fervent să pleci aiurea, cât mai aiurea. Teoretic ai încă dreptul la educaţie gratuită, dar pentru această educaţie gratuită trebuie să plăteşti de te rupe. Atât la alb cât şi la negru. Ai posibilitatea să mănânci ceea ce vrei, dar cam tot ce e în galantar e cu puţini nutrienţi şi multe calorii. Eşti liber să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar cu deosebire pe cei bogaţi şi faimoşi. Şi dacă o faci în tăcere absolută, sau îţi vei lua cizmele Noii Drepte în freză în caz contrar. Ai dreptul să îţi proiectezi casa viselor, dar prea puţini au bani să o vadă ridicată. Ai voie să gândeşti, dar prin 10000 de canale eşti descurajat foarte activ să te dedai la un astfel de viţiu solitar.
Bazându-se pe aceste neajunsuri induse voit societăţii actuale, ideea de comunism începe să devină ”loooz bombon. Începe să capete legitimitate prin veşnica durere a poporului român ”să mi se dea”. Impersonal în aşteptare cu mâna-ntinsă. Şi se uită caracterul de teocraţie uzurpatoare şi atee a acestei mişcări sociale.

Un vierme care pupează

De vreo 15 ani poate, de 10 cu siguranţă, ceva a murit încet, încet în mine. Atât de încet încât multă vreme n-am putut să pun degetul pe rana din suflet. Iar când în sfârşit am putut să verbalizez ce mă deranja, ”organul” se cangrenase, strâns prea tare în sforile politicului.
N-am să fiu ipocrită şi nu voi pretinde că nu mi-a picat ”la ţanc” revoluţia din ”89. Sunt atât de eminamente leneşă şi comodă, visătoare, gură spartă şi îndrăgostită de individualitatea mea încât aş fi turbat într-o uzină, la un job de la 8 la 17, cu pauză de jumătate de oră. Îmi place să mă culc la ore mici trezesc la ore mari. Îmi place cum gândesc atunci când noaptea e în toi. (Da, ştiu că sistemul meu endocrin, rinichii şi ficatul şi ochii suferă. Dar asta nu schimbă plăcerea de a simţi noaptea cum mă îmbracă în catifea albastră.)
Preţ de minim 10 ani am văzut cum din mândria de a fi româncă, da, acel motto din timpul tinereţii mele pionieristice şi UTeCistice s-a erodat până la a deveni pur şi simplu încăpăţânare în stare pură de a declara că sunt româncă. Îmi iubesc şi patria şi geografia şi istoria. Poporul nu. Poate pe unii dintre, care se încăpăţânează să rămână şi ei pe ultimele baricade ale ceea ce consider eu că înseamnă bun simţ şi respect.
Preţ de minim 10 ani am văzut cum poporul se transformă într-o gloată îndobitocită. Cum de la discuţiile la ceas de taină pe care le aveam cu ai mei colegi în adolescenţă despre lume, rock, vise, Dumnezeu şi vise s-au transformat absurd şi greţos în discuţii despre supravieţuire şi băltire. Cum de la cei 97% de promovaţi la bacalaureatul ”meu” s-a ajuns la 1 promovat per liceu. Cum de la nevoia răzvrătită de a gândi pe care o aveau colegii mei s-a ajuns la nevoia patologică de a lăsa un ”tătuc” să gândească în locul lor. (Căci idealizarea comunismului fix asta e. Renunţarea la cel mai mare dar făcut omului, liberul arbitru, în favoarea unei mlaştini călduţe. Uitând simpla lecţie de biologie de clasa a 5-a, în care se învaţă că mlaştina e într-adevăr un loc fecund pentru viaţă, dar viaţa aceea este de categorie inferioară şi cu siguranţă la baza lanţului trofic.)
Preţ de 20 de ani am urmărit cum grădina ţării se transformă într-un munte de gunoi. Cum distrugerea habitatelor naturale devine crez pentru proaspeţii împroprietăriţi. Un după noi potopul aplicat dement la nivel de naţiune. Am urmărit pasivă cum generaţiile studioase din care cu onor şi mândrie sper că fac parte au fost urmate de generaţii care au uitat să citească şi au uitat să gândească. Care-s atât de preocupate de violarea cu perversiuni a limbii române încât le vezi cum li se sting neuronii
Recunosc, neştiind adevărul m-am lăsat minţită, am vrut să mă las minţită de Băsescu. Am sperat să fie urmaşul lui Cuza. Cel care a fost afemeiat, curvar chiar, jucător împătimit, nesăbuit şi a purtat potcoavele a încă o mie de păcate. Dar care ajuns pe tron a demonstrat că are şi o coloană vertebrală atât de tare încât nu a îngenuncheat la obţinerea firmanului. L-am votat ca să nu iasă iar PSD-ul şi Năstase, pe care îi blamam de a fi de o nesimţire care iese din scala mea de măsurare. Aşa că a trebuit să rămân pasivă la al doilea mandat al său.
Şi ca mine au fost mulţi alţii. Care s-au refugiat în propria cochilie de fildeş, renunţând să se lase atinşi sau mânjiţi de mocirla în care ne bălăcim zilnic.
Recunosc că nu-mi place strada. Că vânzoleala zgomotoasă a Bucureştiului mă scoate din minţi. Că lipsa de cultură a străzii mă enervează până la turbare. Că tineretul biologic mi se pare o pierdere completă. Că nu înţeleg fotbalul şi nici pe cei care punându-şi un amărât de fular sau o bluză idioată colorată în anumite nuanţe şi cu logo-urile unei echipe de fotbal sau ale alteia se identifică cretinoid cu echipa.
Recunosc că nu-mi plac cluberii. Că nu pot să înţeleg cum să îţi pierzi auzul expunându-te noapte de noapte la balamucul din boxe poate fi idealul în viaţă al cuiva.
Recunosc că nu-mi place cum naţiunea română a permis să se transforme într-o gloată fără cap şi fără crez cu care nu mă pot identifica sub nicio formă. Că mi-am jurat că dacă-mi dă Dumnezeu un copil, o să-l educ încă de la prima alăptare să plece unde o vedea cu ochii din ţara asta care m-a dezamăgit prin pasivitatea cu care stă de 20 de ani să fie violată de toţi derbedeii.
Recunosc că în ultimele vacanţe-n Grecia am spus că sunt româncă nu cu mândrie ci cu încăpăţânare.

Cu toate acestea de 9 zile văd cum în Piaţa Universităţii o gloată care nu ştie ce vrea se transformă într-o unitate. Văd pentru prima oară ”Mândru că sunt român” şi ”România te iubesc”. Văd cum se revoltă împotriva modului în care sunt trataţi. Uneori cu greşeli gramaticale flagrante şi dureroase. Uneori cu dezacorduri. Uneori de la vârste absurd de mici, dar cu un discurs năucitor de coerent, mai coerent decât al multor adulţi. Văd cum ultraşii sunt mai patrioţi decât mulţi. Cum unii dintre ei au reuşit să lanseze un manifest atât de puternic încât îmi insuflă mie, animalului individualist de canapea nevoia de a se alătura mişcării. Văd cum bătrânii găsesc în ei puterea de a se mai sacrifica o dată şi nu doar pentru puii lor pentru care s-au sacrificat o viaţă întreagă. Este prima oară când văd gesturi altruiste autentice.
Abia acum îmi dau seama că timp de 10 ani am rămas patrioată doar din nevoia de mă răzvrăti împotriva curentului. Abia acum îmi dau seama că am permis să fie sugrumată fix acea parte din mine care are ceva de dat societăţii, aşa cum se cuvine.

Vă mulţumesc sincer, tuturor golanilor.

Un vierme care pupează.

joi, 19 ianuarie 2012

Seara matriarhăi

Astă seară, în metrou lângă mine, o doamnă distinsă citea ”Iarna bărbaţilor”. Mi-am permis să o întreb despre ce e vorba în cartea aceea, fiindcă spre ruşinea mea nu mai am răbdare pentru literatura de non-ficţiune.
În secunda doi s-a animat, de parcă ar fi pornit un foc interior. Încă nu citise cartea, dar se regala citind recenzia volumului, scrisă de un critic post-revoluţionar. Mi-a explicat, fără să fie didactică, dar cu o pasiune teribilă că volumul e prefaţat de o biografie amănunţită a autorului şi că a aflat amănunte inedite dar extrem de plăcute despre el. Mi-am permis să o întreb ce profesie are. recunosc, o ”simţeam” pe profa de mama în anumite inflexiuni ale vocii şi în modul în care atingea cartea, ca pe ceva aproape sacru. Ceva atât de iubit încât era investit cu o scânteie mistică. Nu, nu fusese profesoară. Doar jurnalistă şi cu o mândrie nedisimulată mi-a mărturisit că încă lucrează, ”la anii mei” într-o redacţie de ştiri a unei televiziuni. Şi cu o naturaleţe totală şi-a dat şi vârsta. ”Aproape 80 de ani”. Deşi până în august când va fi ziua dumneaei mai sunt câteva luni bune. Şi trebuie să recunosc sincer că i-aş fi dat un 65-69 de ani cu obiectivitate şi cu un dram de maliţiozitate feminină aş fi presupus un început de 70.
La cei 79 de ani era mai vie şi mai tânără decât mulţi din generaţia care acum va împlini 20 de ani. O prezenţă atât de captivantă încât mi-aş dori sincer ca la vârsta mea să îi pot semăna. Madame, cu plecăciune şi cu umilinţă vă mulţumesc pentru aceste atât de pline 20 de minute din viaţa dumneavoastră când v-aţi intersectat cu drumul meu.

marți, 17 ianuarie 2012

Pentru cei trei preşedinţi votaţi, să-mi daţi

”Să ni se dea”. Nu contează, ce doar ”să se dea”.
Asta e obsesia românului şi obsesia Pieţei revoluţionare. Poate şi a altor naţii, nu am fost, nu cunosc în detaliu amănuntul, nu mă pot exprima. Forma asta impersonală a verbului este cea care mă scoate din minţi. Este ceea ce rămâne din ”mamă, dă-mi să mănânc / mamă, dă-mi voie să mă duc la joacă!” când mama nu mai e în preajmă, iar copilul refuză să crească şi să îşi asume responsabilitatea faptului că trebuie să ia decizii pentru sine sau chiar pentru alţii.
Am văzut o mulţime de tineri, aş zice chiar copii ieşiţi la demonstraţie, fără habar să nu aibă de motivele demonstraţiei şi de ceea ce vor. Vor aşa, ca un fel de fiinţă supranaturală să se pogoare din cerurile lui Dumnezeu şi să dea, cu ambele mâini, poate chiar să reverse dintr-un fel de corn al abundenţei belşugul peste el în primul rând şi poate peste familie.
”Să ni se dea de lucru!” Cine? Ce lucru? Mă şochează obsesia şi idolatrizarea pe care unii dintre cei proaspăt ne-absolvenţi de liceu o au pentru perioada comunistă. Era mai bine atunci fiindcă oamenii primea(u), acordul fiind al dracului de opţional de lucru. Da, oamenii primeau de lucru. În genere pe la Canal, în Deltă, sau aiurea, unde o minte creaţă considera că trebuie făcut ceva, fără să se ia în considerare nevoile reale. Aşa că oamenii ăia mureau pe capete, lucrând undeva, ceva fără să înţeleagă ce şi cu ce scop. Se dădeau repartiţii. Tinerii uită că repartiţiile se dădeau pe pile în primul rând şi pe merit ce mai rămânea. Doar Dumnezeu ştie câte minţi geniale s-au ratat fiindcă nu au avut Kentul izbăvitor. Da, se dădeau repartiţii, dar nu se ţinea cont, ba chiar se dorea ca legăturile de familie să fie rupte. Absolvenţii din Ardeal erau trimişi în Dobrogea, muntenii în Bucovina, oltenii în Transilvania, moldovenii săraci şi fără un rost în satul lor plecau unde vedeau cu ochii. Iaca sursa bancurilor regionale şi a discriminărilor pe baza locului naşterii. Şi asta se făcea ca un experiment social, fiindcă oamenii fără legături puternice familiale erau mai simplu şi mai uşor de îndoctrinat. Era mai simplu să îi pârăşti pe vecinii pe care nu i-ai văzut în viaţa ta decât pe cei la masa cărora împărţiseşi un colţ de pâine cu mâncare în copilărie.
”Să ni se dea locuri de muncă bine plătite.” Ca să fii plătit, trebuie să ştii să faci ceva. Iar când tot liceul ai fredonat-o ca să-i arăţi profului ce cool eşti tu şi ce relicvă e el, când după 12 clase habar n-ai să faci un lucru atât de elementar precum acordul gramatical şi nu eşti în stare să ai şi să exprimi un gând coerent, ce angajator e nebun să te încarce cu o responsabilitate pe care ştie că nu o poţi îndeplini?
Îi detest sincer pe cei de la guvernare/ guvernări. (Nu mai cred în ”arde-i pe corupţi”, sau în altceva decât ”la timpuri noi, tot noi”.) Fiindcă ei au generat prin propria incompetenţă prăpădul care stă să vină. Apreciez însă minima decenţă a lui Boc care recunoaşte că nu are de unde da salarii mai mari. Şi absenţa de la manifestaţii a politicienilor. Şi sancţionarea verbală a politicienilor foşti, actuali sau wannabe care s-au visat în poziţia de lideri de Piaţă şi surfer de nemulţumire populară.

Tot scandalul acesta îmi aduce aminte despre o întâmplare care mocnea în memoria mea. O călătorie la ceas de seară cu trenul, oameni pestriţi în vagon. Printre ei şi un fel de roacker-hippie-visător-filozof. Care propunea ca soluţie a problemelor existenţiale şi de multe alte naturi euthanasierea obligatorie după o anumită vârstă. Un pic pe baze etnice, un pic pe baze geografice, un pic sexist, un pic pe baza orientărilor sexuale şi ce mai rămânea în baza meritelor personale. Teoria friza un absurd absolut, bazată pe una dintre cărţile lui Asimov din ciclul Roboţilor. Am stat, l-am ascultat, am pus întrebări, încercând să îi înţeleg mintea creaţă. La final l-am întrebat cine ar trebui să fie însărcinat să ia decizia de a condamna la moarte un om. În momentul acela s-a blocat, a început să se bâlbâie şi a venit salvator cu un răspuns ”un comitet de filozofi”. Ultima întrebare a fost ”şi dacă acest comitet de filozofi nu te consideră suficient de important pentru a ţi se permite să trăieşti?” Blocajul a fost atât de complet, că vreo câteva secunde a uitat să mai respire de atâta indignare. Cum să nu i se permită lui? Tocmai lui!
Asta e problema Pieţei. Toţi vor să li se dea, fără să aibă o viziune clară măcar asupra a ceea ce doresc, cei mai mulţi. Vrem ”jos” şi sânge ca la Circul roman, dar uităm că tot pe ei i-am aclamat acum câţiva ani ca pe nişte eliberatori de neam şi ţară. Şi mai ales uităm că arderea de tot e bună doar când în locul vechiului sunt deja seminţele germinânde ale noului. Tare mi-i frică de germenii pe care-i văd, că ori sunt sterpi, ori sunt o specie nouă cu care nu pot rezona sub nicio formă.
Şi de asta mă înclin cu umilinţă în faţa bătrânilor care ies acum, cei care acum 20 de ani nu au avut tupeu să iasă sau să se impună fiindcă au considerat că nu sunt suficient de reprezentativi pentru ca să conteze. ”Vom muri dar vom fi liberi” e ceea ce predau cu nişte ultime puteri celor din jur. Şi celor de acasă. Nu mai speră să li se dea. Încearcă să îşi ia singuri libertăţile şi drepturile de care au nevoie. Şi ştiu care le sunt responsabilităţile şi acum.

Rivuluţia part time

Becali. îşi dă (iar) genial cu cataroiu-n coaie afirmând: "Mi-a fost scârbă când am văzut că mii de români au ieşit în stradă ca să-i ia apărarea unui arab împotriva preşedintelui Băsescu" (www.libertatea.ro). Machidonul uită însă că nici el nu e român, doar se mândreşte teribil cu apartenenţa la un alt grup etnic decât majoritatea română.
Deci de ce să ies în stradă la viitoarele alegeri pentru a-l sprijini împotriva inclusiv a succesorului ales de Băsescu?

Şi da, e trist al dracului că suntem atât de preocupaţi ca neam să ucidem cu mâna noastră capra vecinului ca nu cumva acestuia să îi meargă cu o minută mai bine decât nouă încât nu suntem capabili de douăzeci de ani să zămislim un lider cu coloană vertebrală din rândurile etniei noastre. E trist că după ce că acest cetăţean român de etnie arabă a făcut ceva, acum suntem deja preocupaţi să-l mânjim cu rahat. (Da, am auzit celebra moară de zvonuri afirmând că o parte dintre pacienţii SMURDului au ajuns în sicrie fără unele dintre organele vitale. Să zicem că e aşa. Pentru mine înseamnă doar că un om, undeva, a mai primit o şansă să facă ceva important în viaţă.)
Şi da, jos pălăria în faţa omului şi doctorului Raed Arafat care deşi a aprins scânteia care a dat foc nemulţumirilor românilor nu e în stradă, încercând să îi manevreze şi să îi transforme în tăvălugul care să-i netezească poteca până la … (poate chiar Cotroceni).

luni, 9 ianuarie 2012

J'acuse

http://www.antena3.ro/externe/o-eleva-de-14-ani-a-facut-sex-cu-100-de-barbati-intr-o-luna-pentru-a-castiga-un-pariu-146472.html

Numele meu nu poate fi rostit şi am 14 ani.

Aceste câteva cuvinte rezumă drama unei fete din Zagreb, Croaţia.
Crima ei e că a câştigat un pariu stupid între colegii de şcoală, reuşind în 30 de zile să aibă 100 de parteneri sexuali.

Comportamentul ei este considerat deviant şi adulţii de pretutindeni se prefac a fi şocaţi şi indignaţi de această lipsă de valori morale, demonstrând doar că sunt o grămadă de pudibonzi.

Dar această fată e produsul perfect al lumii aberante la bunul mers al căreia ne străduim cu toţi într-un efort tabloidizat şi tembelizant. Are 14 ani. S-a născut în lumea liberă. Provine poate dintr-o familie ”normală” în care părinţii aleargă din răsputeri după banii necesari achitării ipotecilor sau împrumuturilor, cheltuielilor zilnice şi neaşteptate. Genul de părinţi care muncesc până la epuizare pentru a primi titlul de angajatul lunii, care îşi petrec mai mult decât zi lumină la slujbă, consolându-se că oferă beneficii materiale copiilor şi absenţa perpetuă e răscumpărată de cadouri scumpe şi ”quality time” petrecut cu câteva minute înainte de culcare. Sau poate din pătura săracă a societăţii, unde părinţii muncesc în van şi nu pot oferi nici măcar compensări financiare. Sau poate provine dintr-o familie care nu a mai putut suporta presiunile economico-sociale şi s-a destrămat, copilul crescând alături de o mamă care munceşte şi care poate încearcă să-şi refacă viaţa alături de alţi bărbaţi. Internetul meu nu dă date suplimentare despre viaţa acestei fete.
Oricare ar fi varianta corectă, absenţa prelungită a părinţilor lasă loc invaziei brutale a internetului şi televizorului. Ba uneori, părinţii prea ocupaţi încredinţează de bună voie educaţia odraslelor către aceste scule minunate. Presa scrisă nu o mai pun în ecuaţie deoarece prea puţini copii citesc ziare.

Dar care sunt modelele cu care suntem inundaţi?
Pentru o fată, modelele de succes, cele în jurul cărora se învârte lumea aşa cum o ştim sunt:
- fotomodelele
- modelele Playboy sau aspirantele la modele Playboy
- actriţe cu o moralitate îndoielnică
- actriţe care sunt suficient de oneste pentru a intra direct în branşa porno
- cântăreţe al căror nume e legat în fiecare zi de alt scandal.
La 10-14 ani vezi doar că o lume întreagă vorbeşte despre ele, că o lume întreagă le admiră şi le invidiază. Vezi că se bazează pentru a ajunge şi a se menţine în ochiul furtunii mondene doar pe ce le-a dat genetica între picioare. Vezi filme în care sexualitatea e prezentată distorsionat, un amestec de agresiune şi de pasivitate, de mizerie candidă, de mijloc către nici un scop. (Şi nu-mi spuneţi că voi la 14 ani respectaţi cu sfinţenie semnalele de avertizare şi nici prin cap nu vă trecea să vă uitaţi la filmele deocheate pe care le difuzau după miezul nopţii canalele străine la care tocmai începusem să fim racordaţi, că nu vă cred!) Vezi şi începi să crezi că folosirea pizdei le aduce faimă, bani, prieteni, iubire. Adică aproape tot ce îşi doreşte un copil.
Şi ţi se pare că aceasta e calea către succes. Fiindcă dacă nu ar fi un model de succes şi demn de a fi urmat nu ar fi prezentat zi de zi, buletin de ştiri după buletin de ştiri.
Vezi că lumea se învârte în jurul sexului. Vezi că tot ceea ce se vinde cu succes are o componentă sexuală.
La orele de dirigenţie, biologie şi educaţie sexuală se predă despre mecanica sexului dar niciun cuvânt despre responsabilităţile şi obligaţiile pe care ţi le asumi o dată cu deschiderea picioarelor.

Aşa că ajungi la concluzia logică şi inevitabilă că eşti o fiinţă sexuală şi că societatea se aşteaptă de la tine să fii cât mai activă pentru a fi agreabilă. Fără să înţelegi de ce e blamabil să faci ceea ce vezi, la ce riscuri te expui şi expui prin acţiunile tale de emulatoare fără minte.

Copila asta nu are nicio vină. Copila asta e o martiră iar noi suntem de două ori torţionarii ei. Pe de o parte fiindcă am permis, fiecare individual şi per ansamblu ca societate să prindă după ureche doar valori calpe şi pe de cealaltă parte fiindcă suntem atât de dornici să o aruncăm la lei fiindcă s-a conformat atât de perfect modelului pe care noi, adulţii responsabili şi cu frică de Dumnezeu l-am creat în inconştienţa noastră bolnavă. Condamnăm din vârful buzelor pornografia dar ne freamătă degetele de dorinţa de a le înfige în mousse pentru a face sex asistat de calculator. Afişăm şi afirmăm în public fibra noastră morală, cea care ne e fir călăuzitor, dar în intimitate ne bălăcim în ceea ce tot noi am etichetat ca fiind păcat.

În numele ei, permiteţi-mi să îmi arăt preocuparea pentru pata de neşters pe obrazul civilizaţiei pe care suntem pe cale să o facem. Suntem pe cale să aruncăm noi cu pietre fiindcă nu ne putem asuma că mizeria care se reflectă în faptele copilei acesteia şi a atâtor altele care încă nu au fost cunoscute, provine din acţiunile noastre individuale şi de grup. Suntem prea laşi să privim adevărul în faţă, adevărul că eşuăm din punct de vedere al unei societăţi viabile, aşa că îi condamnăm pe ei fiindcă pun în practică toate dorinţele noastre ascunse şi pe care deşi le considerăm ruşinoase, nu ni le extirpăm din suflete.
Aşa cum alţii îndrăznesc să o condamne, eu îndrăznesc să condamn societatea care o condamnă fiindcă îi e prea frică să admită că a eşuat.
Acesta e adevărul şi e îngrozitor. Cu toate acestea avem obligaţia de a acţiona ca oameni de onoare, dacă mai există acest concept. Avem obligaţia de a admite greşeala şi a schimba ceea ce mai poate fi schimbat, astfel încât să nu ne compromitem în totalitate viitorul. Avem obligaţia de a renunţa la dublele standarde morale în care scurmăm precum porcii în mizerie şi a ne proteja cu adevărat urmaşii. Altminteri adevărul va dospi imund în ascunzătorile în care îl vârâm ca vederea lui să nu ne tulbure şi va exploda în ceva mult prea urât pentru a fi contemplat. Este mult prea simplu să acuzăm copii aceştia de lipsă de moralitate şi deviaţii comportamentale. Cu mult mai simplu decât să ne asumăm greşelile. Avem la îndemână resursa de inocenţă a urmaşilor şi în loc să o cultivăm, să o folosim ca pe o oglindă în care să ne vizualizăm propria creştere, o distrugem prin expunerea la ceea ce e mai urât din noi.

Am datoria să vorbesc şi să mă delimitez de acest travesti de moralitate. Am datoria să condamn modul în care societatea a creat şabloanele acestea de succes, lăsând în desueditudine modelele demne de urmat ale Profesoarei, ale Doctoriţei, ale Activistei sociale, împingând în braţele pierzaniei tocmai pe cei pe care ar trebui să îi ocrotească cel mai înverşunat.

Acestea fiind spuse, pentru a nu vă mai irosi timpul.
ACUZ în numele acestor copii pe care i-am deformat moral.
Acuz duplicitatea fiecăruia dintre noi.
Acuz slăbiciunea morală a fiecăruia dintre noi.
Acuz impotenţa fiecăruia dintre noi.
Acuz nepăsarea fiecăruia dintre noi.


Ar trebui să îi cerem scuze şi să mergem în grup la consiliere psihologică noi cei care permitem să dormim şi să devenim monştri sociali.

duminică, 8 ianuarie 2012

Femeia ca o marfă, femeia ca o pradă

La o primă vedere, Roma şi Israelul au avut prea puţine în comun. Pe de o parte democraţia, politeismul şi expansionismul-sincretic roman, pe de altă parte izolarea enclavică, monoteismul şi teocraţia Israelului.
Roma în primul secol: un conglomerat de naţiuni aduse sub standardul roman, fără o limbă oficială obligatorie, fără o religie de stat, o plutocraţie insensibilă la etnie, culoarea pielii sau zeul căruia i te închinai, câtă vreme marcai sesterţul către Cezar.
Israelul aceluiaşi secol: un spaţiu virtual închis, cu probleme uriaşe generate de religia care ţinea loc şi de aparat de stat. Proaspăt cucerit de către pumnul roman, confruntat brutal cu legi noi şi cereri absurde. De la monoteismul rigid cu care crescuseră, trebuiau să se adapteze la noua realitate politeistă, susţinută de armata de ocupaţie a Romei.
Cu greu pot fi imaginate două culturi mai diferite, antagonice şi sortite conflictului violent. Şi cu toate acestea, cele două culturi au avut ceva în comun: femeia ca posesie şi ca cetăţean de mână a doua.
În mod limpede, creştinismul care s-a născut pe drumul Damascului şi a fost scos printr-o cezariană sângeroasă şi genocidală din pântecele Imperiului, a preluat acest lucru de la ambii săi părinţi. Aşa se face că 2000 de ani aproape de când Iisus a fost săltat pe cruce pentru a potoli setea de sânge a poporului ales, creştinismul încă îşi desconsideră cea mai importantă componentă: femeia.
Dacă timp de 19 secole femeia a trebuit să stea în casă, să se înfăşoare în cârpe din cap şi până la tălpi, să se supună vrerii suverane a soţului şi stăpânului ei, de aproape un secol, situaţia se schimbă accelerat în spaţiul creştin. S-au purtat ciorapi albaştri, s-a renunţat la basmale, s-au ars sutiene în public. Fustele s-au scurtat, chiloţii au intrat la apă, chiar primejdios pentru sănătate, ne purtăm feţele ascunse sub măşti groase de fard ca să nu se vadă nici imperfecţiunile nici vulnerabilitatea.
Evident, o astfel de tranziţie, de la niciun drept la drepturi egale, nu putea fi nici lină, nici fină. Şi orice dezechilibru trecut duce la pendulări viitoare.
De la femeia posesiune a evului mediu, avem acum femeia cetăţean. Care are acces neîngrădit la educaţie, la politică, la carieră, care îşi poate alege la fel de liber partenerii precum era în secolele trecute doar privilegiul masculin. O astfel de tranziţie nu putea fi privită cu ochi buni de misoginismul nativ al poporului român, unde înseşi femeile urăsc de moarte pre femei.
Acum 10 ani arma de luptă erau bancurile idioate. ”Sunt foarte bună la aşternut = marketing”. Asta e singura mea calitate ca om? Acum 30 de ani singura mea calitate era himenul intact, acum că sunt dinamită la aşternut? (Dar apropo, ar fi ideal ca să fiu bună la pat fără să fi făcut cumva practică, de parcă ar fi o calitate pe care să o achiziţionez prin osmoză sau să mi-o aleg din galantar la magazin, în niciun fel prin practică susţinută.) De ce trebuie să fac public un astfel de amănunt? De ce trebuie să devin un brand şi să am parte de recognition şi să mi se spună de către necunoscuţi că-s bună la pat?
Astfel de bancuri în care se prezintă femeia ca o marfă sexuală mi se par scornite de bărbaţi care se simt atât de ameninţaţi de evoluţia socială încât şi-au pierdut trăsăturile esenţiale de masculi. Şi care recurg la violenţă ca ultim refugiu al propriei incompetenţe amoroase.
Astăzi lupta se duce încă mai insidios decât acum 10 ani. S-a renunţat la bancurile proaste şi s-a trecut la următoarea etapă a războiului dintre sexe. Sfaturile amoroase. Toate ziarele abundă în sfaturi pentru sex. Nu ştiu însă cum mama dracului, în proporţie de minim 85% sunt pentru femei. Nu ca ele să se bucure de o viaţă sexuală normală şi împlinită ci cum să ofere extazul bărbatului din viaţa lor. Nu văd însă sfaturi pentru bărbaţi. Nu văd rubrici zilnice în care bărbaţii să fie educaţi cum să ofere un cunlinigus de poveste, sau de ce pornografia nu e aplicabilă în viaţa de zi cu zi şi mai ales în viaţa de cuplu. Nu sunt sexologi care să explice cum amestecarea rufelor curate cu cele parţial murdare (concept masculin prin excelenţă), cum cerutul de mâncare şi nespălatul vaselor, cum neimplicarea în treburile casnice pe motiv că a pune aspiratorul în funcţiune cauzează impotenţă permanentă sau alte refuzuri absurde nu e sexy ci din contră. Culmea e că mare parte din aceste geme de înţelepciune sunt emise chiar de femei.
Auto sabotaj.

Ce importăm şi ce exportăm în principal într-o relaţie ipotetică cu extratereştri

Ce importăm şi ce exportăm în principal într-o relaţie ipotetică cu extratereştri, mă pune dl Popescu să mă întreb.

Păi să analizăm. Ca să avem schimburi comerciale susţinute, ar trebui să vină ei la noi, că noi nu suntem încă în stare să părăsim suprafaţa bătrânului nostru pământ.
Dacă ei vin încoace, înseamnă că nu sunt tentaţi nici de rezervele (golite) de petrol, nu de alta dar există surse de energie mult mai adecvate transportului interplanetar. Rezervele de metale nobile sau metale mai profane sunt atât de reduse comparativ cu ce se găseşte prin restul sistemului solar, încât n-are rost să ne ia şi pe noi pe semnătură. Diamante şi super diamante se găsesc libere prin cosmos. Norul lui Oort asigură mai multă apă pură decât s-ar putea scoate de pe pământ. Nici materie vie nu prea are sens, câtă vreme ei dispun de resursele necesare unei astfel de călătorii, care pentru a deveni profitabilă economic trebuie să se desfăşoare în timp real. Că e mai ieftin să îţi amenajezi o planetă de vacanţă, cu o ecologie controlată, unde să nu apară aiurea nişte bipezi care teoretic sunt înzestraţi cu inteligenţă şi practic sunt plini de băşini. Unde poţi să îţi creşti cam orice, de la animale super nemaipomenite pentru vânătoare, dacă asta e dorinţa ta, la palmieri încărcaţi cu nuci de cocos cu miez de pepene roşu.

Ceea ce mai rămâne ar fi cam ce are România de vânzare restului lumii civilizate:
- istorie de care nu ne pasă
- posibilitatea de a trăi pe viu condiţiile pe care le-au experimentat bunicii şi poate părinţii unora dintre ei
- ceva inteligenţă şi sau creativitate
Nu adaug listei şi curvele, fiindcă am dubii că ar râvni la damele noastre, câtă vreme noi ca rasă venim la pachet cu o mulţime de conlocuitori care nouă nu ne fac rău, dar n-aş pune deştu-n foc că pe ei nu i-ar afecta nasol. Cam cum a fost cu sifilisul în Europa şi varicela în Lumea nouă. Şi nu aş pune pe lista de potenţiale exporturi şi fojgăiala asta.

Până şi cu creativitatea s-ar putea să fie probleme. Că-i galaxia mare, şi dacă preţioasele noastre doamne stau şi 3-4 ani la rând să îşi ia un Jimmy Chu / Hermes / Gucci / Louis Vuiton, vă daţi seama ce prăpăd ar fi dacă ar mai trebui să fie şi exportate mărcile astea! S-ar trezi ne-oamenii cu Jimmmy Ghu, Hernes sau Cucci în galantarele de pe planetele lor. Că ispita ar fi aşa de mare încât până şi apropritarii mărcilor de mai sus ar da o fugă până în Imperiul de mijloc să îşi augmenteze producţia.

Prin urmare şi aşa deci, asta e.
De asta nu avem relaţii contractuale cu nicio rasă extraterestră. Ce au nevoie, se găseşte în alte zone, fără problemele avocăţeşti pe care le presupune prezenţa noastră aici, ce am putea oferi, e fie riscant, fie cu probabilitate uriaşă de a fi contrafăcut. Şi dacă eşti o Diva Galactica, cu siguranţă nu te cobori să porţi ceva care nu e marcă originală!

The ultimate Dilema!

Acum vreo jumătate de an avusăi o mică discuţie în contradictoriu cu un oareşcare apropitar de blog bărbos. Care într-un elan cetăţenesc pur comunist a dezvăluit senzaţional, în reluare şi în direct nişte date personale ale mele. Să fie sanitar la el acolo, că d-aia nu mi-a mers mie bine.
Însă cu adevărat fascinant a fost că după ce m-a analizat în cele mai adânci alezaje ale procesului creator, a fost că l-am găsit, venit din proprie iniţiativă în căsuţa mea poştală, să mă întrebe de am timp şi chef să particip la un concurs pe site-ul lui.

” Sa zicem (faceti putin abstractie de dificultati, crize, griji si nevoi si hai sa presupunem chestii, bine ?) ca ne intilnim cumva cu extraterestrii.
Nu conteaza neaparat cum sau unde, da’ e un fapt, am luat contact. Si-acum, admitind ca nu ne apucam sa ne paruim chiar din prima, hai sa visam si sa consideram ca primii zece ani intretinem relatii pasnice, ceea ce inseamna comerciale practic vorbind.
Cam care credeti c-ar fi principalul bun sau clasa de bunuri in jurul carora s-ar desfasura acest comert ? Ce le-am vinde noi lor ? Ce ne-ar vinde ei noua ? Facind abstractie de problemele implicite ca ce-s banii si la ce si-ar putea dori extraterestrii dolari, sa zicem ca au descoperit si ei bitcoinii sau ceva. Ce credeti, privind in jur la nesfirsita bogatie a lumii (sau ce-a mai ramas din ea) ca i-ar interesa pe niste extraterestri ? Cam ce credeti ca v-ar putea interesa dintr-o alta lume, atit de straina cit si totusi atit de ciudat familiara ? (Incepe sa sune a vizitat casa bunicilor iubitei sau ceva).
Ei si-acum concursul : scrieti doua-trei pagini (adica de la cinci sute de cuvinte in sus, da’ nu mai mult de-o mie-doua) care sa constituie o povestioara de sine statatoare ce se concentreaza pe si raspunde la intrebarea asta : ce importam si ce exportam in principal in relatia cu extraterestrii ? ”

Mr. Popescu, viclean copil de internet, cred că a mizat pe orgoliul meu de scriitor şi pe necesitatea mea patologică de a ridica o mănuşă aruncată.

Parţial are dreptate. Nu am fost în stare să nu rumeg la întrebarea lui. Şi cred că am rezolvat azi cu această ocazie o mare problemă a omenirii. Îi mulţumesc în numele viitorimii. Am rezolvat the ultimate Dilema!

joi, 5 ianuarie 2012

Bank manager said: ”I've just had another Near Belle d Imagination Experience”

Faptul că am legătură complet nefructuoasă cu tot ce înseamnă aparatură electronică nu mai e niciun secret pentru cei ce mă cunosc. Azi la lunga mea listă de eşece măreţe s-a mai adăugat unul.
Mă duc ca o floare la sediul BCR de la Muncii să încarc instrumentul bancar cu suficienţi bani cât să achite p-ormă facturile de lumină şi să achit personal factura de Vodafone. (Yee! Only 3 more to go şi i-am pupat din mers!). N-am de lucru şi nici minte aşa că ce-mi zic eu, de ce să mai merg la naiba-n praznic să achit factura Voda, la ghişeu e ocupat, hai că plătesc la multifuncţională. Că şi aşa se laudă băieţii că e cea mai mare minune de la a doua Înviere încoace.
Boon! Mă apuc, aştept, tastez, aştept, scanez, aştept, că deh, aparatul a făcut şcoală de filozofi şi gândeşte profund fiecare acţiune efectuată, dau să tastez ce bani să fie viraţi, când brusc ecranul de face gri şobolan. Îl întreb pe creştinul care deşi e personal de pază şi protecţie îndeplineşte cu multă solicitudine şi rolul de consultant BCR dacă e normal, omul fiind la 2 m de mine, bând o gură de apă, dă din cap şi zice că da. Eu stau şi mustăcesc, mustăcesc şi stau, ecranul de face albastru, suspect de aproape de faimoasa culoare a crushed windows ”98, apar nişte bulinuţe şi iconuri, după care cea mai mare minune de la a doua Înviere încoace suspină scurt, emite câteva sughiţuri şi afişează senină ca o zi de primăvară ”Machine out of order”.
Acu ce să fac?! I-aş fi dat eu un pumn sau un picior, în cel mai bun stil românesc, dar cum să mă desfăşor cu bodyguardul lângă mine?! Zâmbind mânzeşte îl rog să ia el cardul dacă se hotărăşte aparatul să-l scuipe şi urc la etaj ca să văd ce e de făcut.
Ajung la cineva, mă preia un nene care zâmbea senin.
- S-a blocat din vina dumneavoastră doamnă, că aţi tastat aiurea codul PIN.
- Ba nu s-a blocat de loc din vina mea, că eram la jumătatea tranzacţiei. Tocmai tastam suma de virare când a considerat că trebuie să se închidă.
- Şi eu acum ce să vă fac?
Dacă eram o creatură mai slabă de înger aş fi cedat atunci şi acolo şi aş fi izbucnit în lacrimi de mila lui. Ghinion de neşansă, sunt o creatură dură şi neîndurătoare.
- Pe mine mă întrebaţi ce să faceţi? E echipamentul BCR! Mie îmi daţi cardul înapoi.
- Păi nu se poate să vi-l dau. Nu avem cheia de la multifuncţională. În cel mai rău caz vă putem emite un alt card.
- Atunci emiteţi, că mâine dimineaţă la prima oră am nevoie de el.
- A, păi nu e aşa,în 3-7 zile vi-l putem fie elibera pe al dvs. fie să eliberăm un card nou.
- În cazul acesta mă trimiteţi la superiorul dvs. ierarhic. Eu am nevoie MÂINE de card, NU a fost blocat din vina mea, aşa că nu mă priveşte.
Şefa de sucursală era acolo, ascunzându-se după fustele nene-ului cu care discutam. Acum, ca să fiu cinstită, ar trebui să recunosc că vocea mea fără să prindă volum, începea să devină metalică şi să intre în rezonanţă cu structura de rezistenţă a clădirii, cum se întâmplă ori de câte ori mă apucă nervii.
I-am explicat că nu mă interesează cum eliberează cardul, că nu e multifuncţionala mea şi nici nu au luat-o de la mine. I-am explicat că dacă a doua zi nu am cardul Zâmbet şi trebuie să-mi reactivez vechiul card RATB, ocazie cu care fac singura tranzacţie pentru care am solicitat bucata aia de plastic şi pe care mi-au garantat prin contract că îmi asigură un bonus (egal cu contravaloarea comisionului de întreţinere) atunci nu văd de ce ar trebui să plătesc un comision de întreţinere.
Observând ea că nu are nicio şansă să mă intimideze, a ajuns la concluzia că e cel mai bine să pună mâna pe telefon şi să verifice cine şi în ce condiţii poate să-mi elibereze cardus – captivus.
A rămas că după ora 5.30 pm revin după obiect.

Ia ghici ce aveam în buzunar până la ora 6 pm. Desigur, cardul. Care s-a putut să fie scos din maşină în timp util, dacă am făcut un strop de scandal.


Colour of Magic, Terry PRATCHET: ”Death said: I think i had another Rincewind experience. = Moartea a spus: cred că am avut o altă experienţă în preajma lui (vrăjitorului) Vânturache”

miercuri, 4 ianuarie 2012

Belle felix

Ca să învăţ ce este fericirea nu mi-au trebuit decât
- să ies din copilărie
- să-mi irosesc în căutări stupide şi sterpe cam ¾ din viaţă
- 3 eşecuri la medicină
- 2 căsnicii şi încă vreo 4 relaţii serioase ratate
- 2 atacuri cerebrale miiici şi drăgălaşe
- aproape să-mi asasinez un bun amic
- mulţi ani de depresii cu parfum suicidal
- o contemplare serioasă de tot de sinucidere.

Nimica toată s-ar putea zice! N-am avut decât să şterg cu buretele tot ce învăţasem şi ce am fost învăţată în anii de rătăcire pentru a îmi regăsi starea de fericire activă.
Fericirea nu e ceva care ţi se dă în posesie, e ceva ce îţi iei singur. Dreptul inalienabil la fericire e un moft. Nu primeşti la naştere un certificat sau un cec de fericire. Şi nici măcar nu primeşti dreptul inalienabil să îţi cauţi fericirea.
Au contraire. De cum ieşi din pruncie ţi se spune cu cinism că doar în poveşti se găsesc finaluri fericite. Lecturile obligatorii din şcoală, lecturile personale, filmele ”realiste” se întrec în a prezenta dramele. De cum treci pragul şcolii încep să-ţi fie glorificate destinele tragice: Eminescu, ciobanul din Mioriţa, Toma Alimoş. Nu mai spun de poveştile de dragoste. Dacă el nu naşte şi ea nu moare puţin, nu sunt suficient de bune pentru a astâmpăra setea literară a omenirii. Cea mai faimoasă poveste de dragoste a lumii? La liberă alegere: Romeo and Juliet, Tristan şi Isolda, Siegfrid und Crimhilda, Paris şi Elena, Abelard et Heloise. Toate se termină prost. Atât pentru ei cât şi pentru cei din jur. Şi mai ales pentru cititorii care rămân cu ideea că doar o dragoste mediocră are şanse de succes pe termen lung. Că doar o dragoste căldicică te poate duce în faţa ofiţerului stării civile şi îţi poate asigura creşterea plozilor care, desigur e scopul ultim al celulei sociale. Începi să uiţi ”şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” sau şi mai rău, să consideri că doar dacă eşti copil şi implicit prost / crud/ fără minte / needucat, poţi să crezi în finaluri fericite.

Religiile bazate pe Vechiul Testament glorifică nefericirea personală (dacă nu mă crezi, citeşte Fericirile de pe Muntele Măslinilor). Deşi noi, creştinii ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni. Doar Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu deplin El însuşi ne-a asfaltat calea spre fericire şi spre viaţa de apoi. Dar nu, alegem teribil de activ să fim nefericiţi. Suntem educaţi de mici să ne bălăcim în nefericire, precum mistreţul în nămol iar porcul crescut în condiţii improprii în rahat. Societatea glorifică nefericirea şi sancţionează aspru fericirea individuală. Suntem educaţi să credem în horoscoape mincinoase care sunt de fapt profeţii negative cu explozie întârziată. Suntem educaţi să ne temem permanent. De gura lumii, de eşec, de modul în care gura lumii sancţionează eşecul, de fericirea însăşi. Zeii îi pizmuiesc pe muritorii prea fericiţi.

Fericirea nu ţi se dă, nu e în alţii, nu vin nişte elfi cu ea împachetată să ţi-o pună sub brad. Fericirea e în tine, trebuie doar să decapezi toată otrava cu care şcoala şi societatea te-a îmbuibat şi să o găseşti. Şi mai ales trebuie să te eliberezi de teamă. Teama şi fericirea nu pot coexista. Teama e cancerul fericirii. Câtă vreme aştepţi cu mâna întinsă să îţi pice de la alţii fericirea, vei primi resturi sau refuzuri. Câtă vreme aştepţi să ţi se dea, trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce primeşti şi cu teama că acest privilegiu ţi se va lua. În momentul în care decizi că doar tu eşti responsabil cu fericirea ta, că cei din jur pot fi doar o oglindă a stării tale de fericire, deja se schimbă situaţia.

Oamenii se pot comporta în ceea ce priveşte fericirea fie ca o fântână albă, fie ca o gaură neagră. Fântânile albe, împrăştie starea lor de fericire în jur, împărţind-o cu cei suficient de deştepţi să o accepte. Găurile negre primesc fericire şi o tezaurizează precum un avar hămesit. Nu dau nimic în schimb. Şi permanent se vaită de viaţa lor nefericită.

Aleg să uit tot ce am fost educată să cred în această privinţă.
Aleg să mă doară-n cot de lume şi de gura ei. (De fapt e a win win situation: eu sunt fericită şi mă simt bine, ei au ce bârfi şi se simt bine.)
Aleg să accept doar partea plăcută a experienţelor, să nu mă mai las enervată de orice puf de plop care-mi intră în nas şi mă face să strănut.
Aleg să trăiesc aşa cum vreau.

Să fiţi fericiţi.

marți, 3 ianuarie 2012

Succubus

Cea mai gravă greşeală a unui prădător e să arate milă.
Cea mai comună greşeală a prăzii, dacă a fost cruţată, e să execute salturi înalte prin iarbă, încercând să atragă atenţia unei femele din aceeaşi specie, în speranţa că va fi considerat eligibil pentru o altă acuplare.

Arareori bărbaţii realizează că femela din specia umană poate fi o prădătoare. Ceea ce conduce mult prea des la declinul lor. Nu dragilor, dacă nu vă spunem adevărul adevărat despre performanţele voastre, nu înseamnă că v-aţi calificat în topul de medalii. Înseamnă că pur şi simplu nu merită a fi menţionate.

”Nu contează cui îi eşti fidelă ci cu cine nu eşti.” Răspunsul evident e că niciodată cu tine.

Prădătoarea nu poate fi fidelă decât sieşi. Restul sunt doar cearceafurile pe care ea decide cu cine le mototoleşte. Pentru tine va fi tăcere. Oricum nu i-ai înţelege sunetele.

luni, 2 ianuarie 2012

Femeia, între servitoare, carieristă şi alţi demo

Să ai un CNP care începe cu 2 nu înseamnă în mod automat că eşti femeie. Îţi conferă automat sexul feminin, desigur, inferior, altminteri nu ar fi început cu 2. Dar de la sex feminin la femeie e o cale lungă, cumplit de întortocheată azi.
Acum 200 de ani drumul era simplu:
- la naştere tatăl se îmbăta de ciudă că n-are încă un ficior care să aducă zestre ci o pizdă nesemnificativă care urma să plece cu o parte din averea lui;
- în copilărie nu beneficiai de mare educaţie, cu excepţia cazului rarisim în care erai născută într-o familie de boieri excentrici. Educaţia de bază rămânea aceeaşi pentru o fiică de şerb sau pentru o fiică de domn: să te supui bărbatului, să-l ”ţii” cât mai bine, să ştii să speli, să coşi, să ţeşi, să găteşti, să munceşti pe brânci, să înveţi cum se primeşte un pumn fără să cârcneşti, să te fereşti din calea superiorilor, să ai grijă de copii. Acestora li se adăugau cutumele şi datinile, inclusiv cele religioase. Era mult mai important să ţii posturile de peste an, să nu speli vinerea, decât să fii fericită.
- pe la un 15 ani erai măritată sau plecai deja în lume cu cel ales. În loc să speli, să coşi, să ţeşi, să găteşti, să munceşti pe brânci pentru familia unde te născuseşi, o făceai pentru familia socrilor în general. Şi nu mai aveai grijă de fraţii mai mici ci de proprii tăi copii. Se schimba obligativitatea de a nu face sex cu nimeni cu obligativitatea de a face sex cu unul. Sau cu încercările de a evita acuplările de câte ori omul ţi se întorcea cu chef de la cârciumă. Năşteai copii. Vedeai cum moartea îi seceră prematur pe unii dintre cei pe care îi aduseseşi pe lume. Erai bârfită şi bârfeai seara la portiţă, stând pe scaunul de la uliţă.
- pe la 30 de ani deja erai bătrână, cu dinţi lipsă, cu riduri înspăimântătoare. La 40 aveai şanse să fii deja văduvă, dacă nu muriseşi deja slăbită de sarcini şi de munca grea. Spre 60 ajungeau desigur doar vrăjitoarele, aşa că era de evitat să ajungi la o aşa vârstă, pentru a nu fi exclusă din societate.
- la moarte te boceau neamurile, erai pusă-n copârşeu şi uitată într-un colţ de ţintirim.
Cam aşa era ciclul vieţii pentru o femeie. Uneori mai erau momente de fericire furată. Fuga de păgânii care iar mai călcau Ţara. Schimbarea Domnilor sau a boierilor. De la bunică la nepoată, mamă sau fiică, împărţind prea adesea acelaşi nume de Maria sau Ioana, Nornele torceau acelaşi fir, din aceeaşi lână, similare până la suprapunere.
Acum 90 de ani a venit la putere nebunul care a schimbat totul. În mintea lui bolnavă a născut o idee care a sfâşiat acest echilibru. S-a jucat cu minţile bărbaţilor şi ale femeilor, i-a sedus cu vorba lui bolovănoasă, ”de acţiune” şi în mai puţin de 10 ani, a aprins focul care a schimbat din temelii întreaga lume şi a schimbat-o fără posibilitatea de a îşi reveni la echilibrul anterior. Da, la Hitler mă refer. Cel care a creat premisele ca feministele să câştige. Bărbaţii fiind plecaţi pe front, aiurea, să îngraşe câmpii de care nu auziseră niciodată, femeile au trebuit să renunţe la cratiţă şi au constatat că pot să facă muncile bărbaţilor.
După aia nimic n-a mai fost la fel. Djinul a ieşit din sticla în care patriarhii Bibliei îl înghesuiseră cu greu şi succubuşii au ţâşnit liberi în lume. Brusc femeia a înţeles că e mai mult decât o posesiune. Că viaţa ei înseamnă mai mult decât un numărul de copii făcuţi, de mâncăruri pregătite sau de rufe spălate.
Dar ceea ce nu au înţeles acele femei din anii 60 şi 70, a fost că nu doar vieţile lor s-au schimbat. Şi că nu erau responsabile doar de vieţile lor. Şi au uitat să-şi educe şi soţii. Şi mai ales au uitat să-şi educe adecvat fii şi fiicele. În continuare taţii se îmbată de fericire când li se naşte un fiu care să le poarte numele şi de tristeţe când au o fiică care le va purta genele. În continuare fetele sunt cetăţeni de mâna a doua. În continuare fetele sunt educate că sunt inferioare băieţilor, că trebuie să aibă aceleaşi visuri precum străbunicele, de întemeiere a unei familii căreia să i se dedice. Şi cu toate astea, sistemul obligă la educaţie, uneori dă posibilitate ca educaţia să depăşească cele 10-12 clase obligatorii. Moment în care femeia începe să îşi dorească mai mult de la viaţă decât să schimbe scutece şi să îşi aştepte soţul cu masa pusă şi papucii încălziţi. Dar genetica loveşte necruţător, neuronii sunt programaţi să te îndrăgosteşti. O faci şi te aştepţi să fii super woman. Să fii fericită ca în filmele de la Haliud, să ai şi cariera pentru care ai muncit şi un soţ care să te sprijine şi un copil care să fie normal şi fericit, chiar dacă tu eşti peste 12 ore pe zi plecată cu serviciul. Iar aşteptările încep să se năruiască. Întâi te loveşti de chestii mărunte peste care treci, fără să faci prea multe nazuri. ”Doar n-o să faci scandal pentru amănunte, lasă mamă, că o căsnicie e făcută din compromisuri”. După care mărunţişurile se transformă în chestii majore. Pe care nu le poţi vocaliza, căci ai ameninţa integritatea fizică a casei. Şi fiecare renunţare să atârne cât o cupă de cucută. Să vezi că soţul tău se aşteaptă să îi aduci papucii calzi deşi vii în acelaşi moment cu el. Să vezi că îţi spune că eşti femeie, deci e de datoria ta să faci curat, el doar e obosit după cele 9 ore de serviciu şi trebuie să se odihnească. În linişte, deci te rog, vezi de ce ţipă ăla micu” şi ajută-l şi cu lecţiile că pe mine m-a futut azi şeful de m-a scos din minţi. Observi permanent că pierzi bătălia cu semenele siliconate care apar seară de seară la teve. Cum curvelor răsfăţate care poartă generic numele de asistente TV li se îndeplineşte orice dorinţă, fiindcă sunt ”populare”, pe când tu trebuie să te mulţumeşti cu rămăşiţele zilei. Observi că se mai găseşte câte un tembel care să-ţi explice de ce o femeie trebuie să se mărite virgină, ca să îi fie lui îndeplinită fantezia tip Enterprise şi cum cea mai mare valoare a unei femei stă într-o bucată de piele, deşi valoarea lui ca om e comparabilă cu a unui câine comunitar.
Şi ce e mai tragic, e că femeile din generaţia mea, prinse în clenciul acestui destin, în loc să îşi educe în mod adecvat fii şi fiicele, pentru a pune bazele unui viitor mai bun pentru ei, creează premisele unor clenciuri şi mai cretine. Cum copii sunt educaţi să se considere centrul Universului şi tragediile care apar când li se demonstrează contrariul.
Şi cu toate astea îmi doresc o fetiţă.

duminică, 1 ianuarie 2012

Meniul anti - ideal

Note to self:

Ce să NU faci într-o seară leneşă de sărbători de toamnă.

Niciodată, niciodată, dar ABSOLUT NICIODATĂ să nu mănânci ardei iute din belşug şi pe urmă să iei o gustare formată dintr-o bucată zdravănă de dovleac copt.

Iar dacă o faci, să nu porţi îmbrăcăminte de fiţe. Sau să fii departe de refugiul regal.

Şansele să regreţi amarnic, mai ales dacă orice alţi ocupanţi ai casei nu sunt trimişi strategic departe cu îndatoriri care să le ocupe muuuuuuuuult timp, sunt usturător de mari!

Huăăăăăăăăăăăăăăăă! Unde e CNA-ul?

TVR 2, ora 22.35.: Bun venit la sfarsitul lumii

Un nene care cică prezintă e mai solemn decât un popă catolic la înmormântarea papei. Vorbeşte pe un ton grav, de amvon. Muzichia e selectată special, astfel încât să sublinieze subliminal şi gravitatea mesajului şi sinceritatea naratorului. ”Ne-am despărţit de un an. Poate ultimul. ”
Şi sunt expuse o serie de finaluri posibile dar extrem de improbabile după părerea mea umilă.

După care apare un ”Ghid pentru pregătirea casei pentru sfârşitul lumii”.
”Familia trebuie să fie pregătită despre sfârşitul lumii. Povestiţi-le copiilor despre sfârşitul lumii, propuneţi-le copiilor jocuri simpatice de tipul ”leapşa pe Apocalipsă”.

Alooooo! CNA-ul! Unde pana mea de vultur sunteţi?
Ce paştele mă-sii de emisiune este MAI ALES PENTRU TELEVIZIUNEA PUBLICĂ?!!!

Cum îţi poţi permite să faci ghiduri de acţiune în caz de apocalipsă?
Cum să îţi poţi permite să tratezi subiectul de parcă ai primit de la Dumnezeul tuturor termenul limită?

Tonul emisiunii e tendenţios, sugerează permanent că apocalipsa este finalul de mâine, cel mult prin toamnă. Sunt indicate, nici măcar sugerate o serie de acţiuni care sunt de natură să îndemne la acţiuni necugetate sau chiar aberante, unele dintre ele anti-sociale, care au impact asupra calităţii vieţii copiilor şi a comunităţii ca întreg. În plus se încalcă libertăţile cetăţeneşti, cu precădere cea religioasă, discriminând liberii cugetători şi ameninţându-i cu un final mai puţin fericit datorită alegerilor făcute.

Cum se poate ca TVR 2, televiziune PUBLICĂ şi pe care o subvenţionez indiferent de opţiunea mea personală, să facă pe banii contribuabililor o astfel de emisiune de tot rahatul?

Cine e cretinul care a aprobat emisiunea?