Acest post trebuia să fie dedicat pastoralei papale şi pastoralei arhiereului Lucian Streza.
În schimb e ultimul post care va apărea pe www.belledimagination.wordpress.com fiindcă m-am făcut fată mare şi intru-n rândul lumii bune cu un blog pe domeniu .ro
Câteva zile, până când mucenicul/ mucenicii de serviciu o/or reuşi să pună placa pe toate ideile mele creţe şi şaua pe wordpressul importat pe domeniu, o să fie puţin fără de postări. P-ormă ne citim măcar săptămânal
marți, 10 aprilie 2012
vineri, 6 aprilie 2012
Chiki laka chiki ceaaa
Întrebare: pe ce sistem sonor se aude cel mai bine o manea?
Răspuns Belle: pe silenţium lugubrum, să nu perturbe musca-n zbor!
Răspuns Belle: pe silenţium lugubrum, să nu perturbe musca-n zbor!
Despre dreptul la viaţă
Parcă în niciunul dintre posturile din precedenţii douăzeci de ani nu a fost mai multă înverşunare ca în postul acesta când vine vorba de copii şi de dreptul lor la viaţă.
Am văzut până la refuz lucruri pe care mintea mea aproape că nu le poate cuprinde. O mamă schizofrenică de la Braşov care şi-a tranşat copilul, justificându-se ulterior fie din Biblie (sacrificiile necesare pentru Dumnezeu) fie dând vina pe diavol care a plăsmuit o chestie pe care i-a pus-o în braţe spre pierzanie. Mame care şi-au abandonat pruncii. Mame care şi-au aruncat copii la gunoi. Copii care au murit prăbuşindu-se în hazna. Copii sfâşiaţi de câini vagabonzi. Iar lista cred că o pot continua până mâine.
Peste astea se suprapune propaganda ”pro-life” de care sunt sătulă. Un arhiereu spune că orice mamă creştină ar trebui să aibă minim trei prunci, ”unul pentru mamă, unul pentru tată şi unul pentru Dumnezeu”. Un senator care vrea să devină obligatoriu un control psihologic înainte de aprobarea oricărui avort şi pe banii publici vrea să creeze cabinete de consiliere. Dar cabinete în care să fie prezentate nu clar riscurile şi responsabilităţile unui avort ci prin care să fie consiliată să accepte că a călcat pe bec şi să îşi poarte cu graţie crucea cele nouă luni de borţoşie, iar după, Dumnezeu din cer cu mare mila sa. Unde sunt atâţi minori pe străzi, o mai încăpea unul. Legi absurde pentru adopţie, de-ţi vine să te laşi păgubaş.
”Mistici” deghizaţi care declară că ne merge atât de rău ca neam fiindcă s-au liberalizat avorturile. Uită însă de generaţia decreţeilor şi de dramele create de avorturile ilegale făcute pe bandă rulantă. De absenţa mijloacelor contraceptive şi de câmpurile orizontale de luptă de acasă.
Ironia face să ştiu că un studiu realizat de prestigiosul Colegiu Medical din Londra să ajungă la concluzia că pentru mamă e mai sigur un avort decât o naştere. Desigur dacă avortul e provocat de către un medic, nu de către o babă doftoroaie, cu unghiile murdare de pământ.
Toţi militanţii aparent pro-life sunt orientaţi exclusiv pe dreptul fătului să se nască. Tind să le dau dreptate până la un punct, atunci când susţin că e echivalent cu o crimă. Eu personal cred că e mai grav decât o crimă, fiindcă o victimă, cel puţin teoretic are posibilitatea să se lupte pentru viaţa sa. Un foetus nu are nicio şansă să se apere. (Aici vin şi pun întrebarea cât de etic să aduci pe lume un copil cu defecte, când ştii asta. ) Dar părerile noastre devin divergente de aici. Câtă vreme nu ai unde să creşti un copil, nu ai resursele necesare pentru a-l creşte, nu ai resursele necesare pentru a-l educa, atunci ce poziţie ”pro-life” îţi mai asumi? Ce viaţă e să-l abandonezi şi să te doară-n cur de copilul tău? Ce viaţă îi oferi când îl arunci pe străzi şi toată educaţia e dată de curea, atunci când nu-şi face ”norma” la cerşit? Ce viaţă poţi să pretinzi că aperi atunci când îl vinzi sclav sau îl oferi spre prostituţie? Aici e o grămadă de ipocrizie religioasă şi electorală. Greţoasă.
Dar cumva, toţi aceşti atleţi ai vieţii uită de obiectul cruciadei lor din momentul în care a avut proasta inspiraţie să se nască. Cu excepţia exemplului singular al preotului Tănase de la Valea Seacă, nu văd un demers unitar, coerent şi mai ales consistent al Bisericii de a creşte, iubi şi educa acei copii nedoriţi pe care ar vrea să le oblige pe mame să îi nască.
Aceiaşi oameni care vor interzicerea avortului nu ridică un pai/ foaie de hârtie/ creion spre a-i informa pe credincioşi despre bunul simţ al contracepţiei. Oh da. Să nu ne ascundem după deget. Avem în spatele casei o minunată piscină fără fund numită sex. Le arătăm copiilor ce minunat şi adult e să faci sex. Sexul e promotorul a măcar jumătate dintre reclame şi campanii publice. Mi se pare elementar ca dacă avem poziţia asta, să o păstrăm până la capăt şi să învăţăm copii să înoate. Să ridicăm nişte ziduri de protecţie şi să le spunem că trebuie să aştepte căsătoria / majoratul până a se bălăci e idioţenie în stare pură. Copii vor fi atraşi încă mai puternic, să nu zic irezistibil iar paravanele nu vor face decât să ne obstrucţioneze nouă privirea când copii sunt în pericol de a se îneca. Cu toate astea, jucând pe linia directoare impusă de religia creştină, toţi pro-liferii neagă importanţa vitală a educaţiei sexuale şi nevoia de contracepţie. Nu interzicând avortul vei obţine dezideratul de 0 avorturi. De vreo mie de ani creştinismul se luptă cu prostituţia şi cu drogurile. Cumva încă nu a reuşit decât să obţină amânări. Şi să fie trimis în corzi.
Până acum pro-life mi se pare de fapt condamnare la viaţă.
Am văzut până la refuz lucruri pe care mintea mea aproape că nu le poate cuprinde. O mamă schizofrenică de la Braşov care şi-a tranşat copilul, justificându-se ulterior fie din Biblie (sacrificiile necesare pentru Dumnezeu) fie dând vina pe diavol care a plăsmuit o chestie pe care i-a pus-o în braţe spre pierzanie. Mame care şi-au abandonat pruncii. Mame care şi-au aruncat copii la gunoi. Copii care au murit prăbuşindu-se în hazna. Copii sfâşiaţi de câini vagabonzi. Iar lista cred că o pot continua până mâine.
Peste astea se suprapune propaganda ”pro-life” de care sunt sătulă. Un arhiereu spune că orice mamă creştină ar trebui să aibă minim trei prunci, ”unul pentru mamă, unul pentru tată şi unul pentru Dumnezeu”. Un senator care vrea să devină obligatoriu un control psihologic înainte de aprobarea oricărui avort şi pe banii publici vrea să creeze cabinete de consiliere. Dar cabinete în care să fie prezentate nu clar riscurile şi responsabilităţile unui avort ci prin care să fie consiliată să accepte că a călcat pe bec şi să îşi poarte cu graţie crucea cele nouă luni de borţoşie, iar după, Dumnezeu din cer cu mare mila sa. Unde sunt atâţi minori pe străzi, o mai încăpea unul. Legi absurde pentru adopţie, de-ţi vine să te laşi păgubaş.
”Mistici” deghizaţi care declară că ne merge atât de rău ca neam fiindcă s-au liberalizat avorturile. Uită însă de generaţia decreţeilor şi de dramele create de avorturile ilegale făcute pe bandă rulantă. De absenţa mijloacelor contraceptive şi de câmpurile orizontale de luptă de acasă.
Ironia face să ştiu că un studiu realizat de prestigiosul Colegiu Medical din Londra să ajungă la concluzia că pentru mamă e mai sigur un avort decât o naştere. Desigur dacă avortul e provocat de către un medic, nu de către o babă doftoroaie, cu unghiile murdare de pământ.
Toţi militanţii aparent pro-life sunt orientaţi exclusiv pe dreptul fătului să se nască. Tind să le dau dreptate până la un punct, atunci când susţin că e echivalent cu o crimă. Eu personal cred că e mai grav decât o crimă, fiindcă o victimă, cel puţin teoretic are posibilitatea să se lupte pentru viaţa sa. Un foetus nu are nicio şansă să se apere. (Aici vin şi pun întrebarea cât de etic să aduci pe lume un copil cu defecte, când ştii asta. ) Dar părerile noastre devin divergente de aici. Câtă vreme nu ai unde să creşti un copil, nu ai resursele necesare pentru a-l creşte, nu ai resursele necesare pentru a-l educa, atunci ce poziţie ”pro-life” îţi mai asumi? Ce viaţă e să-l abandonezi şi să te doară-n cur de copilul tău? Ce viaţă îi oferi când îl arunci pe străzi şi toată educaţia e dată de curea, atunci când nu-şi face ”norma” la cerşit? Ce viaţă poţi să pretinzi că aperi atunci când îl vinzi sclav sau îl oferi spre prostituţie? Aici e o grămadă de ipocrizie religioasă şi electorală. Greţoasă.
Dar cumva, toţi aceşti atleţi ai vieţii uită de obiectul cruciadei lor din momentul în care a avut proasta inspiraţie să se nască. Cu excepţia exemplului singular al preotului Tănase de la Valea Seacă, nu văd un demers unitar, coerent şi mai ales consistent al Bisericii de a creşte, iubi şi educa acei copii nedoriţi pe care ar vrea să le oblige pe mame să îi nască.
Aceiaşi oameni care vor interzicerea avortului nu ridică un pai/ foaie de hârtie/ creion spre a-i informa pe credincioşi despre bunul simţ al contracepţiei. Oh da. Să nu ne ascundem după deget. Avem în spatele casei o minunată piscină fără fund numită sex. Le arătăm copiilor ce minunat şi adult e să faci sex. Sexul e promotorul a măcar jumătate dintre reclame şi campanii publice. Mi se pare elementar ca dacă avem poziţia asta, să o păstrăm până la capăt şi să învăţăm copii să înoate. Să ridicăm nişte ziduri de protecţie şi să le spunem că trebuie să aştepte căsătoria / majoratul până a se bălăci e idioţenie în stare pură. Copii vor fi atraşi încă mai puternic, să nu zic irezistibil iar paravanele nu vor face decât să ne obstrucţioneze nouă privirea când copii sunt în pericol de a se îneca. Cu toate astea, jucând pe linia directoare impusă de religia creştină, toţi pro-liferii neagă importanţa vitală a educaţiei sexuale şi nevoia de contracepţie. Nu interzicând avortul vei obţine dezideratul de 0 avorturi. De vreo mie de ani creştinismul se luptă cu prostituţia şi cu drogurile. Cumva încă nu a reuşit decât să obţină amânări. Şi să fie trimis în corzi.
Până acum pro-life mi se pare de fapt condamnare la viaţă.
Vocaţia neeuropeană a BOR
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă aştept de la biserica mea să fie trăitoare şi în timpul lui Dumnezeu şi în timpul oamenilor.
Timpul lui Dumnezeu înseamnă rugă, postire, smerire, ascultare, muncă misionară.
Timpul oamenilor e altceva. E balamucul de zi cu zi prin care încercăm să ne târâm ca prin nisipuri mişcătoare.
Şi din nefericire dacă în primul caz nu vreau să mă pronunţ, în al doilea Biserica ortodoxă eşuează lamentabil.
Mă deranjează că Biserica nu se implică în viaţa lumească aşa cum ar trebui. Mă deranjează că se implică neadecvat în viaţa lumească.
Mi se pare absurd mercurialul sfintelor taine, care ar trebui să fie gratis pentru toţi credincioşii. Mi se pare absurd să stau 4 ore în picioare doar ca să nu fim la fel cu catolicii şi să şedem pe băncuţe. Nu am să înţeleg de ce se stă cu capul plecat în biserică, deşi arhitectura e gândită să te ridice la cer. Nu înţeleg de ce trebuie să îngenunchez când se spune ”drepţi să ascultăm sfânta Evanghelie”. Nu înţeleg de ce sunt permise bârfele în timpul slujbei. Şi nu o să mai încep o diatribă despre locul femeii în biserică şi modul în care biserica înţelege să culpabilizeze femeile şi să le inducă o stare de murdărire.
Diatriba de astăzi este despre anti-vocaţia europeană a bisericii ortodoxe române.
Primele şcoli superioare în Europa creştină au fost asociate unor biserici sau mănăstiri mari. Şi au apărut teribil de devreme. Prin secolul al XI-lea deja se putea vorbi despre universităţi. Iar prin secolul XIV deja se poate vorbi despre universităţi laice.
În Ţările Române cea dintâi şcoală superioară a fost înfiinţată sub oblăduirea religioasă a părintelui Ivireanu în a doua jumătate a secolului XVII. O să-mi spuneţi că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Păi e. Îmi e. Manda mea a început cu câteva secole bune în urma Sorbonei iar Ivireanul pe care l-am iubit în liceu nu era român ci georgian. Chiar dacă a fost mai român decât aproape întregul Sinod, care deşi se afirma latin, de sorginte romană, năzuia către statutul de urmaş al Bizanţului (Ştefan cel Mare s-a însurat cu Maria de Agop pentru a-şi asigura şi a asigura urmaşilor săi legitimitatea la moştenirea Imperiului Roman de Răsărit!), se bălăcea nu doar în slova chirilică a ruşilor creştinaţi mult după noi ci şi în slavona vecinilor de la Răsărit. Încă Biserica se încăpăţânează să se încleşteze de moştenirea slavă, folosind literele alea teribile, pe care trebuie să le ghiceşti în locul fonturilor normale, folosite de toată lumea. (Principiile din Didahii încă sunt în picioare când vine vorba de formarea tinerilor, ceea ce spune multe despre acest călugăr adus de către Prinţul Negru aici pentru a îşi educa poporul. A pus bazele şcolii româneşti. A cultivat sentimentul naţional şi mândria de a fi român, punând în asta toată fibra lui georgiană. Aşa că evident, Mavrocordat l-a vândut turcilor deranjaţi de poziţia sa anti-otomană, a fost caterisit şi puţin scurtat de cap în timp ce era escortat către domiciliul forţat stabilit de către Patriarhia Constantinopolelui. Faptul că s-a revocat ulterior uciderii sale anathema, cred că l-a încălzit enorm.)
BOR s-a mulţumit cu şcolile fondate de Ivireanu şi aşa a rămas multă vreme. Prea multă vreme.
Acolo unde în Europa vestică şi catolică papistaşii ridicau şcoli, la noi nu. Nici măcar mănăstiri nu s-au fondat din abundenţă, ceea ce e o binecuvântare în sine. Dar ei erau papistaşi şi demni de dispreţ.
BOR şi-a păstrat acelaşi dispreţ până azi pentru cultură şi învăţământ. Deşi cred că avem cel mai mare raport între lăcaşurile de cult ortodox şi credincioşii ortodocşi, şi declaraţi şi practicanţi, BOR ridică biserici. Chiar dacă o numărătoare simplă spune că sunt mult mai multe biserici decât şcoli sau licee. Ceea ce e un act criminal. BOR forţează după 70 de ani intrarea-n şcoli, cu berbecele, cerând statut de materie privilegiată. Atât de privilegiată încât îşi permite să se bată cu alte discipline: matematică, fizică, chimie, geografie, geologie, astronomie, istorie, logică şi nu ultima pe listă, biologia, învăţând copii lucruri contradictorii cu restul profesorilor. Şi mai mult, având posibilităţi de coerciţie mult superioare restului cadrelor didactice.
Mă deranjează faptul că BOR şi-a uitat vocaţia lucrului pentru comunitate. Din cele mai vechi timpuri creştine, biserica a avut grijă de neputincioşi şi de bolnavi, în cadru organizat. În 2012, ne apucăm de o gigantică, faraonică, remarcabilă, dar complet inutilă Catedrală a Neamului. Trec peste aspectul de criză, chiar dacă nu îmi dă inima ghes. Constituţia îmi garantează libertatea religioasă. Şi toate cultele sunt egale. Ar trebui să fie egal de nesubvenţionate toate, câtă vreme toate se întreţin din donaţiile credincioşilor. Faptul că absolut electoral se acordă sume enorme din buget pentru această clădire menită să îmi ridice mândria de a fi român/că e departe de a mă face să pleznesc de încredere în mine. Aş prefera ca acei bani să meargă către educaţie. Sau către îngrijirea sănătăţii. Sau către Poliţie, căci eu una m-am săturat de nesiguranţă pe străzi.
Aş putea respecta BOR dacă ar ridica şcoli religioase. Pentru orfanii şi copii abandonaţi cu dreptul cărora la viaţă mă intoxică permanent. Aş putea respecta BOR dacă ar ridica spitale gratuite pentru nevoiaşi. Sau cămine sociale. Sau cantine sociale. Sau aşezăminte pentru bătrânii abandonaţi.
BOR ridică biserici.
Stă spus ”ce faceţi celui mai mic dintre fraţi, Mie îmi faceţi”. Iar acestuia BOR se mulţumeşte doar să îi ia banii şi să îi creeze complexe de conştiinţă.
Timpul lui Dumnezeu înseamnă rugă, postire, smerire, ascultare, muncă misionară.
Timpul oamenilor e altceva. E balamucul de zi cu zi prin care încercăm să ne târâm ca prin nisipuri mişcătoare.
Şi din nefericire dacă în primul caz nu vreau să mă pronunţ, în al doilea Biserica ortodoxă eşuează lamentabil.
Mă deranjează că Biserica nu se implică în viaţa lumească aşa cum ar trebui. Mă deranjează că se implică neadecvat în viaţa lumească.
Mi se pare absurd mercurialul sfintelor taine, care ar trebui să fie gratis pentru toţi credincioşii. Mi se pare absurd să stau 4 ore în picioare doar ca să nu fim la fel cu catolicii şi să şedem pe băncuţe. Nu am să înţeleg de ce se stă cu capul plecat în biserică, deşi arhitectura e gândită să te ridice la cer. Nu înţeleg de ce trebuie să îngenunchez când se spune ”drepţi să ascultăm sfânta Evanghelie”. Nu înţeleg de ce sunt permise bârfele în timpul slujbei. Şi nu o să mai încep o diatribă despre locul femeii în biserică şi modul în care biserica înţelege să culpabilizeze femeile şi să le inducă o stare de murdărire.
Diatriba de astăzi este despre anti-vocaţia europeană a bisericii ortodoxe române.
Primele şcoli superioare în Europa creştină au fost asociate unor biserici sau mănăstiri mari. Şi au apărut teribil de devreme. Prin secolul al XI-lea deja se putea vorbi despre universităţi. Iar prin secolul XIV deja se poate vorbi despre universităţi laice.
În Ţările Române cea dintâi şcoală superioară a fost înfiinţată sub oblăduirea religioasă a părintelui Ivireanu în a doua jumătate a secolului XVII. O să-mi spuneţi că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Păi e. Îmi e. Manda mea a început cu câteva secole bune în urma Sorbonei iar Ivireanul pe care l-am iubit în liceu nu era român ci georgian. Chiar dacă a fost mai român decât aproape întregul Sinod, care deşi se afirma latin, de sorginte romană, năzuia către statutul de urmaş al Bizanţului (Ştefan cel Mare s-a însurat cu Maria de Agop pentru a-şi asigura şi a asigura urmaşilor săi legitimitatea la moştenirea Imperiului Roman de Răsărit!), se bălăcea nu doar în slova chirilică a ruşilor creştinaţi mult după noi ci şi în slavona vecinilor de la Răsărit. Încă Biserica se încăpăţânează să se încleşteze de moştenirea slavă, folosind literele alea teribile, pe care trebuie să le ghiceşti în locul fonturilor normale, folosite de toată lumea. (Principiile din Didahii încă sunt în picioare când vine vorba de formarea tinerilor, ceea ce spune multe despre acest călugăr adus de către Prinţul Negru aici pentru a îşi educa poporul. A pus bazele şcolii româneşti. A cultivat sentimentul naţional şi mândria de a fi român, punând în asta toată fibra lui georgiană. Aşa că evident, Mavrocordat l-a vândut turcilor deranjaţi de poziţia sa anti-otomană, a fost caterisit şi puţin scurtat de cap în timp ce era escortat către domiciliul forţat stabilit de către Patriarhia Constantinopolelui. Faptul că s-a revocat ulterior uciderii sale anathema, cred că l-a încălzit enorm.)
BOR s-a mulţumit cu şcolile fondate de Ivireanu şi aşa a rămas multă vreme. Prea multă vreme.
Acolo unde în Europa vestică şi catolică papistaşii ridicau şcoli, la noi nu. Nici măcar mănăstiri nu s-au fondat din abundenţă, ceea ce e o binecuvântare în sine. Dar ei erau papistaşi şi demni de dispreţ.
BOR şi-a păstrat acelaşi dispreţ până azi pentru cultură şi învăţământ. Deşi cred că avem cel mai mare raport între lăcaşurile de cult ortodox şi credincioşii ortodocşi, şi declaraţi şi practicanţi, BOR ridică biserici. Chiar dacă o numărătoare simplă spune că sunt mult mai multe biserici decât şcoli sau licee. Ceea ce e un act criminal. BOR forţează după 70 de ani intrarea-n şcoli, cu berbecele, cerând statut de materie privilegiată. Atât de privilegiată încât îşi permite să se bată cu alte discipline: matematică, fizică, chimie, geografie, geologie, astronomie, istorie, logică şi nu ultima pe listă, biologia, învăţând copii lucruri contradictorii cu restul profesorilor. Şi mai mult, având posibilităţi de coerciţie mult superioare restului cadrelor didactice.
Mă deranjează faptul că BOR şi-a uitat vocaţia lucrului pentru comunitate. Din cele mai vechi timpuri creştine, biserica a avut grijă de neputincioşi şi de bolnavi, în cadru organizat. În 2012, ne apucăm de o gigantică, faraonică, remarcabilă, dar complet inutilă Catedrală a Neamului. Trec peste aspectul de criză, chiar dacă nu îmi dă inima ghes. Constituţia îmi garantează libertatea religioasă. Şi toate cultele sunt egale. Ar trebui să fie egal de nesubvenţionate toate, câtă vreme toate se întreţin din donaţiile credincioşilor. Faptul că absolut electoral se acordă sume enorme din buget pentru această clădire menită să îmi ridice mândria de a fi român/că e departe de a mă face să pleznesc de încredere în mine. Aş prefera ca acei bani să meargă către educaţie. Sau către îngrijirea sănătăţii. Sau către Poliţie, căci eu una m-am săturat de nesiguranţă pe străzi.
Aş putea respecta BOR dacă ar ridica şcoli religioase. Pentru orfanii şi copii abandonaţi cu dreptul cărora la viaţă mă intoxică permanent. Aş putea respecta BOR dacă ar ridica spitale gratuite pentru nevoiaşi. Sau cămine sociale. Sau cantine sociale. Sau aşezăminte pentru bătrânii abandonaţi.
BOR ridică biserici.
Stă spus ”ce faceţi celui mai mic dintre fraţi, Mie îmi faceţi”. Iar acestuia BOR se mulţumeşte doar să îi ia banii şi să îi creeze complexe de conştiinţă.
marți, 27 martie 2012
Când iertarea creştină devine un păcat
Una dintre virtuţile de bază ale creştinului este de a ierta. Stă scris că dintre păcate doar hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată. (Deşi aici, tare-mi pare mie că iar punem noi, muritorii popreli şi stăvilare Domnului Dumnezeu.)
Prima discuţie colaterală este: dacă este posibil să fie iertată, va şi fi iertată greşeala respectivă? Iar dacă e aşa, de ce la slujbele de iertare de la biserică apare ”blestemul preoţesc” de care trebuie să fii izbăvit? Nu cumva slujitorii Domnului ar trebui să aibă întoarcerea celuilalt obraz ca profesiune de credinţă?
A doua discuţie colaterală e ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt. Negarea verbală lui sau fapte din care lipseşte cu desăvârşire iubirea?
Azi cineva care m-a dezamăgit crunt şi-a cerut iertare în faţa mea. O iertăciune cu ”condiţii impuse”. Mi s-a cerut să înţeleg că nu doar cel care m-a insultat a greşit, ci vina e şi a mea, fiindcă l-am provocat.
În acest caz particular, nu consider că am provocat. Din contră, am încercat să evit anumite discuţii dar nu am avut cu cine. Să presupunem însă că aş fi fluturat cârpa roşie (chiar dacă vederea bovinelor e monocromă) în faţa taurului. Cu alte ocazii am făcut-o. Sau mi s-a făcut. Fiecare e liber să accepte sau să ignore orice provocare. Fiindcă d-aia ai cap, minte şi liber arbitru. Ca să le foloseşti, nu ca să nu îţi plouă-n gât sau să ai ce ignora şi neutiliza. Vorbitorii de engleză au un proverb haios cu privire la acest aspect: ”use it or (you will) lose it”: foloseşte-l sau îl vei pierde. Orice lucru lăsat în paragină va dispărea iremediabil. Tot aşa şi cu neuronii, mintea şi liberul arbitru.
Orice provocare ai întâlni eşti liber să o urmezi sau să o ignori dacă nu eşti în stare să îţi asumi consecinţele nedorite ale acţiunilor tale.
La fel cum trebuie să îţi asumi până la capăt consecinţele acestor acţiuni, indiferent dacă îţi convine sau nu ceea ce a ieşit.
Nu cred în iertarea fără de căinţă şi nu cer iertare dacă nu îmi pare rău pentru faptele mele şi nu sunt decisă să evit din toate puterile repetarea viitoare a situaţiei. Aşa că nu pot să acord iertare în condiţiile neasumării răspunderii şi lipsei de înţelegere a responsabilităţii faţă de acţiunile tale.
Mai mult decât atât, obrazul în care s-a dat nu e al meu ci al altcuiva deci nu am nicio cădere să întorc capul altuia pentru a primi o nouă lovitură. Şi mă simt şi responsabilă pentru acel cap şi acel obraz, deci vor exista cu siguranţă, cândva consecinţe.
Mila creştină e un lucru minunat. Atât de minunat căci e de sorginte divină.
Dar mărgăritarele nu se aruncă porcilor.
Aşa că nu pot să uit injuriile aduse şi nici daunele colaterale care au apărut datorită acestei situaţii nu o să le şterg cu buretele. Cândva, când voi avea timp voi cere clondirul cu mastică prima pentru a putea să dezinfectez zona contaminată de contactul cu persoana care m-a ofensat.
Ştiu însă că mă citeşti. Aşa că te invit să-ţi pui singur unghia-n gât ca piţigoiul: toată situaţia de rahat în care ai vrut să mă bagi a generat o turnură extrem de propice a vieţii mele. Încetează să mă mai muşti de cur. N-am glumit. Sunt otrăvitoare. Chiar sunt!
Prima discuţie colaterală este: dacă este posibil să fie iertată, va şi fi iertată greşeala respectivă? Iar dacă e aşa, de ce la slujbele de iertare de la biserică apare ”blestemul preoţesc” de care trebuie să fii izbăvit? Nu cumva slujitorii Domnului ar trebui să aibă întoarcerea celuilalt obraz ca profesiune de credinţă?
A doua discuţie colaterală e ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt. Negarea verbală lui sau fapte din care lipseşte cu desăvârşire iubirea?
Azi cineva care m-a dezamăgit crunt şi-a cerut iertare în faţa mea. O iertăciune cu ”condiţii impuse”. Mi s-a cerut să înţeleg că nu doar cel care m-a insultat a greşit, ci vina e şi a mea, fiindcă l-am provocat.
În acest caz particular, nu consider că am provocat. Din contră, am încercat să evit anumite discuţii dar nu am avut cu cine. Să presupunem însă că aş fi fluturat cârpa roşie (chiar dacă vederea bovinelor e monocromă) în faţa taurului. Cu alte ocazii am făcut-o. Sau mi s-a făcut. Fiecare e liber să accepte sau să ignore orice provocare. Fiindcă d-aia ai cap, minte şi liber arbitru. Ca să le foloseşti, nu ca să nu îţi plouă-n gât sau să ai ce ignora şi neutiliza. Vorbitorii de engleză au un proverb haios cu privire la acest aspect: ”use it or (you will) lose it”: foloseşte-l sau îl vei pierde. Orice lucru lăsat în paragină va dispărea iremediabil. Tot aşa şi cu neuronii, mintea şi liberul arbitru.
Orice provocare ai întâlni eşti liber să o urmezi sau să o ignori dacă nu eşti în stare să îţi asumi consecinţele nedorite ale acţiunilor tale.
La fel cum trebuie să îţi asumi până la capăt consecinţele acestor acţiuni, indiferent dacă îţi convine sau nu ceea ce a ieşit.
Nu cred în iertarea fără de căinţă şi nu cer iertare dacă nu îmi pare rău pentru faptele mele şi nu sunt decisă să evit din toate puterile repetarea viitoare a situaţiei. Aşa că nu pot să acord iertare în condiţiile neasumării răspunderii şi lipsei de înţelegere a responsabilităţii faţă de acţiunile tale.
Mai mult decât atât, obrazul în care s-a dat nu e al meu ci al altcuiva deci nu am nicio cădere să întorc capul altuia pentru a primi o nouă lovitură. Şi mă simt şi responsabilă pentru acel cap şi acel obraz, deci vor exista cu siguranţă, cândva consecinţe.
Mila creştină e un lucru minunat. Atât de minunat căci e de sorginte divină.
Dar mărgăritarele nu se aruncă porcilor.
Aşa că nu pot să uit injuriile aduse şi nici daunele colaterale care au apărut datorită acestei situaţii nu o să le şterg cu buretele. Cândva, când voi avea timp voi cere clondirul cu mastică prima pentru a putea să dezinfectez zona contaminată de contactul cu persoana care m-a ofensat.
Ştiu însă că mă citeşti. Aşa că te invit să-ţi pui singur unghia-n gât ca piţigoiul: toată situaţia de rahat în care ai vrut să mă bagi a generat o turnură extrem de propice a vieţii mele. Încetează să mă mai muşti de cur. N-am glumit. Sunt otrăvitoare. Chiar sunt!
marți, 20 martie 2012
This ain”t a fuckin” pink blog
@ AlChimistul şi @MT
Pot fi multe lucruri: femeie, doamnă, gospodină, curvă, profesionistă. Şantieristă cu siguranţă.
Pot avea multe stări de spirit, romantică, pragmatică, cu capu-n nori, cu picioarele înfipte-n pământ, dulce, acră, picantă întotdeauna, inteligentă sau înţeleaptă dar şi neroadă de dau în gropi şi cu un miez de duritate care mi-a păstrat coloana dreaptă prin orice am trecut.
Blogul ăsta e fix ca mine fiindcă e locul unde mă asum permanent. Aşa că nu vă miraţi că apar cuvinte considerate indecente (da, pulă, pizdă, futut apar în DEX aşa că nu văd de ce le-aş spune doar cu lumina stinsă într-o cameră bine antifonată şi în absenţa absolută a martorilor).
Dar blogul ăsta NU e un afurisit de blog muieresc în care să descriu cum mă epilez sau cum îmi fac unghiile şi dramele interioare pe care le trăiesc când sunt pusă în faţa dilemei existenţiale de a-mi alege următoarea vopsea de păr, chit că uneori se mai strecoară şi ceva aluzii culinare. N-o să aberez păşunistic (prea des) şi nici romantic n-o (prea) ard.
Da, recunosc cinstit că îmi doresc să ajung în A-list sometime. Dar n-am de gând să scriu ceva în ce nu cred sau ceva care să mă compromită în ochii mei pentru a ajunge acolo. În mod sigur NU o să scriu pentru a place cuiva sau altcuiva. Tot aşa cum nu o să vorbesc cum îi place unuia sau altuia. Dacă eu consider că un personaj e un lăbar trist care fute timpul cuiva fiindcă nu e în stare să se mobilizeze pentru o erecţie normală, atunci fix asta o să spun. Cât se poate de sintetic şi brutal fiindcă nu mai am timp de căutat eufemisme. Dacă vreau să scriu despre jigodii sociopate, voi scrie despre jigodii sociopate chiar dacă după unele păreri (neautorizate şi absolut neavenite) scriu ca o proastă. Nu-ţi place ce spun/ scriu, casa-i a mea, inclusiv această fereastră virtuală, calea-i a ta. Prefer să nu ajung în A-list decât să fac poll-uri referitoare la subiectul următorului eseu de frică să nu jignesc vreun sensibilicios sau vreo demoazelă fragilă.
Asta sunt şi n-ai ce-i face, - fiindcă mă plac prea mult exact aşa cum sunt!!!
Alta mama nu mai face!
Pot fi multe lucruri: femeie, doamnă, gospodină, curvă, profesionistă. Şantieristă cu siguranţă.
Pot avea multe stări de spirit, romantică, pragmatică, cu capu-n nori, cu picioarele înfipte-n pământ, dulce, acră, picantă întotdeauna, inteligentă sau înţeleaptă dar şi neroadă de dau în gropi şi cu un miez de duritate care mi-a păstrat coloana dreaptă prin orice am trecut.
Blogul ăsta e fix ca mine fiindcă e locul unde mă asum permanent. Aşa că nu vă miraţi că apar cuvinte considerate indecente (da, pulă, pizdă, futut apar în DEX aşa că nu văd de ce le-aş spune doar cu lumina stinsă într-o cameră bine antifonată şi în absenţa absolută a martorilor).
Dar blogul ăsta NU e un afurisit de blog muieresc în care să descriu cum mă epilez sau cum îmi fac unghiile şi dramele interioare pe care le trăiesc când sunt pusă în faţa dilemei existenţiale de a-mi alege următoarea vopsea de păr, chit că uneori se mai strecoară şi ceva aluzii culinare. N-o să aberez păşunistic (prea des) şi nici romantic n-o (prea) ard.
Da, recunosc cinstit că îmi doresc să ajung în A-list sometime. Dar n-am de gând să scriu ceva în ce nu cred sau ceva care să mă compromită în ochii mei pentru a ajunge acolo. În mod sigur NU o să scriu pentru a place cuiva sau altcuiva. Tot aşa cum nu o să vorbesc cum îi place unuia sau altuia. Dacă eu consider că un personaj e un lăbar trist care fute timpul cuiva fiindcă nu e în stare să se mobilizeze pentru o erecţie normală, atunci fix asta o să spun. Cât se poate de sintetic şi brutal fiindcă nu mai am timp de căutat eufemisme. Dacă vreau să scriu despre jigodii sociopate, voi scrie despre jigodii sociopate chiar dacă după unele păreri (neautorizate şi absolut neavenite) scriu ca o proastă. Nu-ţi place ce spun/ scriu, casa-i a mea, inclusiv această fereastră virtuală, calea-i a ta. Prefer să nu ajung în A-list decât să fac poll-uri referitoare la subiectul următorului eseu de frică să nu jignesc vreun sensibilicios sau vreo demoazelă fragilă.
Asta sunt şi n-ai ce-i face, - fiindcă mă plac prea mult exact aşa cum sunt!!!
Alta mama nu mai face!
luni, 19 martie 2012
Despre iubire şi jigodii
Dacă există vreo combinaţie mai puţin reuşită decât iubirea şi jigodiile chiar nu sunt curioasă să o aflu. (Nu, celebrul trio prune, iaurt şi bere nu se apropie nici pe departe de duoul nominalizat de mine.)
Iubirea presupune fericire, presupune nevoia de a-ţi primeni sufletul şi te face mai bun. Iubirea nu e în niciun caz un troc: te iubesc fiindcă mă iubeşti. Ţi-am dat inima mea, dă-mi-o imediat pe a ta la schimb. Iubirea e fericită fiindcă iubeşti. Da, ştiu, este un argument circular. Dar devii fericit fiindcă eşti îndrăgostit şi fiind fericit iubeşti nu doar un anume om ci lumea întreagă.
O jigodie care se presupune singură îndrăgostită este la fel de lipsită de onoare şi de fericire ca şi înainte. De fapt e la fel de sociopat ca şi până atunci. Doar sentimentele sale (lui sau ei) contează, doar satisfacţia personală este demnă de a fi menţionată. Dacă nu i se răspunde la ”sentimente”, trebuie să caute vinovaţi. Iar vinovaţii trebuie să fie pedepsiţi pentru transgresiunea comisă indiferent de cadavrele victimelor colaterale.
Trecător sau ”vinovat” nu poţi să rămâi indiferent într-un astfel de caz. Fiecare are obligaţia socială de a interveni şi a sancţiona. E postul Paştilor, deci mă simt mai înclinată decât de obicei să iau în considerare premisa creştină. Chiar dacă zis-a Domnul ”că a mea e răzbunarea” şi Iisus a zis să întorci şi celălalt obraz, cred că a face asta e o greşeală fundamentală. Iertarea nu se poate acorda în absenţa căinţei. Iertarea are ca premisă fundamentală înţelegerea greşelii, căinţa şi dorinţa de îndreptare.
Un sociopat nu va înţelege că a greşit cu sau fără de pedeapsă. De căinţă şi îndreptare nu mai poate fi vorba. Pedeapsa va avea rol de dresaj, precum în cazul unui căţel. Pur şi simplu a doua oară se va teme să roadă papucii. Chiar dacă nu va înţelege niciodată de ce a primit chelfăneala.
Iubirea presupune fericire, presupune nevoia de a-ţi primeni sufletul şi te face mai bun. Iubirea nu e în niciun caz un troc: te iubesc fiindcă mă iubeşti. Ţi-am dat inima mea, dă-mi-o imediat pe a ta la schimb. Iubirea e fericită fiindcă iubeşti. Da, ştiu, este un argument circular. Dar devii fericit fiindcă eşti îndrăgostit şi fiind fericit iubeşti nu doar un anume om ci lumea întreagă.
O jigodie care se presupune singură îndrăgostită este la fel de lipsită de onoare şi de fericire ca şi înainte. De fapt e la fel de sociopat ca şi până atunci. Doar sentimentele sale (lui sau ei) contează, doar satisfacţia personală este demnă de a fi menţionată. Dacă nu i se răspunde la ”sentimente”, trebuie să caute vinovaţi. Iar vinovaţii trebuie să fie pedepsiţi pentru transgresiunea comisă indiferent de cadavrele victimelor colaterale.
Trecător sau ”vinovat” nu poţi să rămâi indiferent într-un astfel de caz. Fiecare are obligaţia socială de a interveni şi a sancţiona. E postul Paştilor, deci mă simt mai înclinată decât de obicei să iau în considerare premisa creştină. Chiar dacă zis-a Domnul ”că a mea e răzbunarea” şi Iisus a zis să întorci şi celălalt obraz, cred că a face asta e o greşeală fundamentală. Iertarea nu se poate acorda în absenţa căinţei. Iertarea are ca premisă fundamentală înţelegerea greşelii, căinţa şi dorinţa de îndreptare.
Un sociopat nu va înţelege că a greşit cu sau fără de pedeapsă. De căinţă şi îndreptare nu mai poate fi vorba. Pedeapsa va avea rol de dresaj, precum în cazul unui căţel. Pur şi simplu a doua oară se va teme să roadă papucii. Chiar dacă nu va înţelege niciodată de ce a primit chelfăneala.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
