La început a fost Ştima Radului. http://blogvista.ro/stima/
Şi o doină care mi-a sfâşiat sufletul de când am citit-o (e vorba despre mine, nu-i aşa?) în cartea Ileanei Vulpescu.
În fiecare zi, acelei a treia părţi din mine, cea care doarme sub ape, i se permite să se trezească de trei ori. Întâia oară mi se deschid ochii atunci când Sfântul Soare îmi atinge întâia oară fereastra mea de cer. Şi îmi e dat să fiu trează cât să-mi amintesc cum se albeau sub lumină templele de piatră colilie, cetăţile măiastru îmbinate ca dinţii timpului să se tocească în zidurile lor şi palatele nobililor noştri, clădiri atât de simple dar atât de elegante. Şi cât suspinul meu să se unească cu suspinele tuturor suratelor mele risipite.
A doua oară e atunci când soarele se prelinge roşu sub lume, roşu ca hainele străinilor care au năpădit pământul nostru sfânt ca un roi de lăcuste roşii turbate şi de mii de ori mai distrugători, măcelărind tot ce nu a ştiut să se ascundă din calea lor în cele mai adânci borte ale pământului. Roşu ca sângele bărbaţilor noştri pierduţi. Roşu ca sângele pe care şi l-a vărsat cu propria lui mână Marele Rege, ca să nu aibă la ce se bucura neghiob veneticii. Şi îmi este dată o altă clipă, cât vaietul meu să se unească cu plânsul suratelor mele cele risipite iar bocetul să se ducă pe cea lume, mărturie că nu i-am uitat.
Iar cea de-a treia oară e când Sfânta Lună ajunge în crucea cerului. Atunci îmi este dată cea de-a treia clipită, când lacrimile mele să se unească cu cele vărsate de celelalte două părţi ale sinelui meu desfăcut, permiţându-mi să-i dau uneia fierbinţeala de care are nevoie iar celeilalte înţelepciunea pe care lumea se aşteaptă de la ea. Permiţându-mi să fiu întreagă şi să simţesc întreaga suferinţă care mi-a fost rânduită în veac, până ce Marele Rege nu va fi redat Ţării şi neamului lui din sângele uneia dintre noi, cele care nu i-am stat alături.
Dar momentul e departe, pe fiece zi se mai depărtează căci oamenii uită repede, sângele li s-a amestecat iar sămânţa regală abia mai pâlpâie ici şi acolo, în sate adormite. Căci vânturile veacurilor i-au risipit spiţa, roata vremii s-a sucit şi ce atunci stătea pe tron de piatră, la loc de cinste şi închinare, acum şade pe scăuieş de lemn în colibă, în bătaia vânturilor şi batjocura proştilor.
În restul ceasurilor sinele meu cel mai profund stă şi doarme, răsucindu-se sub ape, visând la ce a fost, la numele cetăţilor uitate, la îmbrăţişarea fierbinte a bărbaţilor noştri duşi robi sau duşi la tăiere şi la ce va să vie.
În fiecare zi, a doua parte din mine, cea căreia i s-a dat formă şi soartă de femeie, cea sortită căutării, trebuie să sufere. Trebuie să-mi caut suferinţa zi de zi, din bărbat în bărbat, pururea femeie lăsată, nici măritată nici vădană.
Locurile astea-s aspre. Durerea Ţării cea fără de Rege se vede în pietrele tăioase ce se iţesc de sub praful drumului, gata să însângereze picioarele călătorilor neatenţi, în pământul ce trebuie trudit şi plămădit cu sudoare ca să rodească, în apele ce îşi iau an de an obol de jertfă, în vânturile ce spulberă pe sărmani. Iar oamenii sunt la fel. Duri, neraşi cu săptămânile, neîndurători, gata oricând să ridice mâna a bătaie dar prea rar a mângâiere. Şi dintre ei, cei mai aspri sunt cei în care licăre sămânţa regală.
Oh da, sunt ca toţi bărbaţii, gata să ridice fustele unei femei, dar din zdrumicarea cărnii şi înfigerea aproape silită nu-i de unde să iasă plăcere. Plăcerea femeii nu le-a fost dată spre ştiinţă. Femeile le-au fost date în folosinţă.
Iar niciunul mai rău decât Drăgan. Îl vedeam în fieşce zi ba cu copii, învăţându-i pe prichindei să deprindă slovele, dar şi muncind pământul cu mâinile vânjoase. Aceleaşi mâini care aveau răbdare să arate de sute de ori aceeaşi formă din condei sau să ţesale de 100 de ori iapa cea murgă, nu îşi găseau niciodată răbdare să mângâie. Cu aceleaşi buze putea să repete fără să-şi piardă cumpătul lecţiile sau să cânte dumnezeieşte, dar mie îmi scuipa mai mult sudalme decât vorbe dulci.
Dar suferinţa mi-a fost dată să o caut şi să o trăiesc, pedeapsă că nu am fost acolo să mor alături de Regele meu. Aşa că îl ademeneam cu farmecele mele femeieşti, cu carnea mea cea moale şi fierbinte, lăsându-l să se ospăteze cu mine. În schimb, fără de greş el mă hrănea cu suferinţă şi cu vorbe aspre. Oh cum se mai grăbea să se rupă din îmbrăţişarea mea, mereu gata să reteze legătura dintre noi. Fără să ştie că de fiecare dată când îmi încăleca ostăşeşte trupul, asprimea din el se ascuţea, iar sămânţa i se cocea, pregătindu-l să poată zămisli pe cel pe care şi piatră şi râu şi ram şi dobitoc şi vânt îl aşteaptă.
Căci Domnul e şi el aspru, dar e drept, rânduindu-ne nu doar suferinţă în îmbrăţişarea bărbaţilor ci şi speranţă că atunci când îl vom întâlni pe cel hotărât, sămânţa lui o să zămislească pre cel Ales în pântecele cel atât de rece al uneia dintre surorile risipite care dorm. Atunci şi numai atunci bărbaţii noştri se vor întoarce.
Aşa a durat preţ de un an, dragostea mea cu Drăgan învăţătorul, Drăgan ţăranul, Drăgan cel de spiţă regală
Iar când creştinii plâng Adormirea Maicii Domnului lor, această a doua parte a mea s-a risipit ca aburul, ca să primească trup cea care doarme şi visează.
L-am simţit de sub ape cum se apropia hotărât de lacul meu. Pasul i se prăvălea prin pământ, sunând ca dobele de anul nou. Ştiam că o să vină fiindcă îi trimisesem vise de desluşire în care îi arătasem că Maria lui e la mine iar azi în loc să adorm la loc după ce s-a luminat cerul, ochii mi-au rămas deschişi, privind pe sub ape cum soarele se ridica pe boltă. L-am văzut cum se trudeşte să găsească trupul pe care în viaţă nu-l preţuise, dar după care tânjea în nefiinţă cum tânjeşte deşertul după apă. L-am lăsat să întoarcă dimpreună cu fârtaţii mâlul cu furcile şi să brăzdeze apa cu năvoade, doar doar or găsi cea de-a doua parte a mea. Şi l-am văzut cum pleacă să se îmbete, dornic să-şi vadă moartea în ochi. Căci trebuia să fie cu un picior în cea lume şi un picior în lumea asta pentru a putea să ajungă cu adevărat la trupul meu.
Şi am ştiut că-i copt când a căzut în genunchi în faţa apei, gata să-şi dea corpul cel viu pentru trupul meu cel adormit.
Atunci, când i-am simţit disperarea şi durerea ajunsă la paroxism, abia atunci mi s-a permis să ies din cula mea de ape.
Undele s-au desfăcut în calea mea şi am ieşit goală şi udă, născându-mă din nou din durere şi dorinţă damnată şi plină de păcat, gata să împlinesc proorocirea mântuirii dacă mi se permite.
Am păşit goală în faţa lui, fecioară de 17 ani, neatinsă de privire de bărbat, cu sâni mici şi obraznici cu sfârcuri precum dulceaţa de trandafiri şi la fel de apetisante, pulpe rotunde, parcă din alabastru, îmbrăcată - dezbrăcată doar într-o coamă udă de păr negru ca tăciunele şi lucitor ca argintul, ademenitoare şi neruşinată, căutând să-l întărât şi să-l scot din starea de deprimare în care îl adusesem cu bună ştiinţă. Iar Drăgan cel frumos şi arătos, Drăgan cel îndărătnic şi nemilos păşi în capcană cu uşurinţa dată de nenumărate generaţii de străbuni care şi-au întâlnit ispita doar pentru a-i ceda.
M-am aşezat în iarba verde şi crudă care creşte mereu vara pe malul lacului meu, răspândind miros de nuc, de izvor, de fierbinţeală muierească, lăsându-l să mă soarbă din ochi şi prin nări. Iar când a lins apa ce-mi curgea din cosiţa despletită am ştiut că-i al meu. Prin ţesătura de cânepă a iţarilor mădularul i se învârtoşa cum nu i se mai întâmplase în viaţa lui.
Şi bărbat ca orice bărbat a şi încercat să mă ţintuiască sub el şi să mă pătrundă, lipsit de fineţe şi de armonie. L-am răsturnat, în iarbă, poruncindu-i să închidă ochii.
Aştept ca vântul să se stingă şi să repornească să sufle ca să îmi trec unghiile peste tălpile lui. A tresărit ca lovit de trăsnet. Urc pe măsură ce adierea se înteţeşte în sălciile mele, cu o mişcare de răspăr până la şolduri. Se aud vitele mugind pe izlaz, ca loviturile de tobă. Îmi las buricele să ia locul unghiilor şi cobor vibrând uşor muşchii pulpelor cu degetele. Urc cu latul unghiei spre zona inghinală. Apoi mai sus, spre burtă cu degetele. Iar şi iar. Îl simt pe Drăgan cum tremură. Îi cuprind scrotul cu palma căuş şi îl ating cu buricele şi cu muchia unghiilor, alternativ.
Îi spun iarăşi să închidă ochii.
Mă aplec uşor. Dacă priveşte abia va simţi mişcarea. Dacă are ochii închişi n-o să simtă nici mişcarea aerului. Îi ating uşor cu obrazul capul mădularului. Se cabrează ca un armăsar la montă. Mişcarea asta violentă îl aduce mai aproape de sânii mei, care îi ating uşor pulpele. Tresare încă o dată. Urc milimetru cu milimetru. Are mâinile încleştate de iarbă şi respiră de parcă tocmai a terminat de alergat tot dintr-un capăt în altul al satului şi înapoi. Atât de masculin, dă să îmi cuprindă capul între palme ca să mă ghideze. Mă retrag.
- Nu e voie îi şoptesc. Aşteaptă.
Mă aplec iar, şi refac traseul. Îl zgârii uşor pe latul pulpelor cu unghiile. Tremură. Vorbitul nu e necesar nici pentru mine nici pentru el.
De data asta şi-a învăţat lecţia şi aşteaptă să de la mine să îl conduc. Până acum ar trebui să aibă toate terminaţiile nervoase pe jar. Să fie excitaţi la maxim toţi nervii. Evit să îl ating. Mă retrag câţiva centimetri. Ce iese de pe buzele lui e ceva între blestem, rugăciune, rugăminţi nearticulate şi oftat. Îşi ridică din reflex bazinul. Aproape. Dar încă nu e timpul. Mă apropii iar de el cu sânii. Mă retrag. Mişcarea de bazin e suficient de puternică încât să se audă lovitura de malul de iarbă. E timpul. Îl ating cu sfârcul sânului drept pe cap. E umed, aproape pregătit. Arde pe pielea mea rece. Mă aplec mai mult, astfel încât să intre în sân. Iar zvâcneşte în sus. Adierea s-a prefăcut în vânt de furtună. Mă poziţionez mai spre dreapta, cuprinzându-i-l milimetru cu milimetru între sâni. Şi ştiu că îi simte pe fiecare în parte. Geme adânc, masculin, aproape ca un răget de leu. Îl cuprind total între sânii mei. Îi las să se ridice şi să coboare, mişcându-mi umerii pe o muzică pe care o aud numai eu. A uitat să respire. Dar aşteaptă cuminte următoarea mea mişcare. Vrei mai mult dar alegi să mă laşi pe mine să decid fiecare mişcare. Simt că se gândeşte că dacă face o mişcare greşită o să iau totul de la capăt. Aştept secunda de sincopă a vântului ca să cobor rapid. Îşi doreşte asta, o simt din tremurat, dar îi e frică să mă grăbească, pentru că nu vra să mă retrag iar. Îi ating capul cu buzele. Apoi cu genele. Apoi iar cu buzele. Apoi cu limba. E încordat ca un arc Drăgan al meu. Şi ce săgeată are gata pregătită să mă pătrundă! Încă nu e timpul.
Îl ling ca pe o acadea. Uşor, cu partea mai aspră a limbii alternativ cu desene cu vârful limbii, până jos de tot spre scrot. Pielea e atât strânsă şi tensionată încât aş vrea să îl întreb dacă îl doare. Suflu uşor peste el, peste urmele de salivă pe care le-am lăsat în urmă. Un simulacru de rece. Şi cald peste scrot. Iar nu mai ştie să respire.
De data asta îl cuprind cu buzele. Încet, să nu îndrăznească să spere că încetez cu joaca. Îşi ridică mâinile de pe iarbă dar le pune repede la loc. Ştiu că nu vrea să o luăm de la început. Vântoasele gem şi se jeluiesc. Îl înghit cu totul dintr-o sorbire, cu dinţii protejaţi de buzelele mele moi şi pline. Până la bază. Îşi ridică capul din iarbă. Mă priveşte şocat. Ştiu că ceea ce îi fac acum nu i-a mai oferit nimeni niciodată. Dar cu fiecare sărut interzis simt cum sămânţa regală pulsează mai puternic în vintrele lui, aproape coaptă, aproape gata să zămislească un nou Rege. Îl apăs cu mâna pe piept să se aşează la loc. Încă mai am chef să mă joc cu el. Poate mai târziu o să îl las să stabilească el ritmul, dar mai târziu, mult mai târziu. Chiar dacă nu o să-i spun asta. Am gura ocupată. Poate doar să îmi simtă gândurile. Mă joc cu capul apoi cobor spre bază. Desenez cu limba. Te ating cu dinţii pentru contrast. Iar buze moi şi fierbinţi. Mă retrag până ce singurul contact dintre noi e limba mea pe glandul lui. Cobor până la bază. Încerc să-i găsesc cele mai sensibile puncte.
Tremură atât de tare ca şi cum ar avea friguri dar cu toate astea e cuminte sub gura mea. Îl ating cu mâna pe pelvis. Îi ating sfârcul stâng cu buricele degetelor şi îmi las propriile sfârcuri să se odihnească pe picioarele lui. Ca să îmi simtă conturul sânilor şi să-i abat atenţia de la ce ordalie o să urmeze. Îmi pare rău Drăgan al meu pentru ce o să suferi, dar îţi promit că o să o fac cât mai uşor chinul.
Îmi folosesc limba pentru a-l amăgi în timp ce simt cum adânc în măruntaiele mele se agită puiul de balaur care din noaptea în care s-a abătut blestemul asupra fiecăreia dintre noi, surorile risipite, ne rupe din carne dar ne dă viaţă. Iar în momentul în care sămânţa i se revarsă în valuri, balaurul îi pătrunde în trup, gata să se unească cu carnea lui de om şi tată de rege.
Îl simt pe Drăgan cum se crispează de intrarea în el a formei de argint viu. Îmi pare rău frumosul meu prinţ, dar aşa trebuie să fie.
Mă uit la el cum zace acoperit de sudoare şi spermă, tremurând între extaz, durere şi extenuare. Aşa că îl trimit acasă pentru a se odihni. Iar a doua zi plânsul va înceta. Oh, Mare Rege, mulţumesc ţie şi-i mulţumesc Domnului nepieritor că m-aţi ales să ridic blestemul.
În mintea mea pentru prima oară joacă imagini vesele din trecut. Văd copii alergându-se. Văd leagăne şi jucării. Câini înhămaţi la sănii şi pisici cu clopoţei, aşa cum e datina din veac a prichindeilor.
Cu ele-n suflet mă scufund în ape şi pentru prima dată simt cu adevărat cât e de rece.
În fiecare zi, a treia parte din mine, cea cocârjată de bătrâneţe se măcină sub greutatea înţelepciunii pe care oamenii o aşteaptă de la mine. Sunt oameni aspri aceştia printre care stau. Aspri şi neîncrezători. Uneori sunt de-a dreptul cruzi. Dar sunt ca nişte copii. Vor partea lor de miracole care să îi îndreptăţească să spună că Dumnezeul lor îi iubeşte mai mult decât Le iubeşte vecinii. Vor minciuni cum că bărbaţii o să le stea credincioşi muierilor cărora li s-au juruit la biserică, cum că femeile or să rămână frumoase, cât de mult le-ar ofili timpul, că pruncii or să fie sănătoşi, vitele or să dea lapte gras iar grâul o să răsară la ceasul stabilit, cu spicul cât vrabia şi paiul cât sabia. Nici nu vor multe de fapt. Vor doar să fie iubiţi, dar uită să iubească la rândul lor. Vor să înşele cu încă o zi moartea care le stă la căpătâi de când se nasc. Aşa că vin la mine, gata să îi ofere prin mine aur şi argint, nădăjduind feroce să împărăţească lumea. Fără să ştie cât de greu e să stai în umbra ei dar să nu se milostivească niciodată de tine.
Iar eu stau în capul satului, bătrână cocârjată şi oloagă, gata să le vin în ajutor sau să îi las să mă sacrifice în numele iubirii pe care popii Dumnezeului lor le-o predică în fiecare duminică.
Pentru întâia oară de când a fost risipit sângele Regelui noaptea e blândă cu baba Chiva şi n-o mai torturează cu amintirile a ce a fost atunci. Simt până în adâncul plămânilor un miros de salcâm înflorit zălud în crucea lui august şi-mi profeţeşte de vremuri mai bune cu mine, cu celelalte două părţi ale sinelui meu, cu Ţara şi cu oamenii ei.
Când Sfânta Lună luminează crucea cerului, o bătaie disperată risipeşte şi amintirile şi parfumul de salcâm. Mă întreb cine are nevoie la ora asta de mine sau de vrăjile mele. Ce nevastă va fi vrând să-şi înduplece bărbatul să se întoarcă la ea şi la pruncii pe care-i are prinşi de fuste, sau ce fată vrea să se mărite cu Ion al popii sau Gheorghiţă al primarului. Ce păstor vrea să întoarcă laptele oilor sau ce bătrân smintit vrea să i se dea să vadă flăcările ce joacă pe comorile cele vechi.
Nu e niciunul dintre muştirii vechi. Spre mirarea mea la poartă e Drăgan. Dinspre el se simte un miros de spaimă primordială iar într-un ştergar rupt poartă balaurul mort. Nerodul a mâncat şi a băut în loc să se păstreze curat şi luminat aşa cum i s-a zis. Mă uit cu atenţie la el şi văd că toată lumina pe care o răspândea de la naştere i s-a luat.
Îmi vine să-l ucid, să-l sfârtec, nu cu propriul lui cuţit ci cu unghiile mele bătrâne şi noduroase pentru ce a făcut. Mi-i sete să-i beau sângele şi mi-e foame să-i mănânc splina şi rinichii, să-i crăp ţeasta proastă şi să îmi îndes creierii lui pe gât şi pe urmă să pun capac festinului cu ochii sub care am vărsat atâtea lacrimi. Dar e Drăgan al meu, cel pe care l-am ţinut în braţe în clipa când a venit pe lume din pântecele maicii sale, Drăgan al meu pe care l-am iubit şi care m-a răsturnat în fâneţe un an.
Aşa că-i zic ce aşteaptă de la mine să zicşi fac gesturi largi prin care să-l dezleg de farmece. Într-o toană refac gesturile ştimei, ca să-i mai simt o dată, chiar şi cu degetele mele noduroase trupul, să-l mai sărut o dată, chiar şi cu gura asta lipsită de dinţi. Iar printre lacrimi îmi cer obolul, un ban de aur şi o blidă mâncare. Mâncarea să o împartă vietăţile aciuate prin curtea mea, iar banul să-l dau paznicului lumii dalbe până-n zori. Căci fără de @@@ din pântece la prima lucire a zorilor mă voi întoarce în ţărâna aspră din care m-am ridicat cândva.
Atunci când soarele a luminat fereastra mea de cer, cea de-a doua parte din mine, cea pe care o pitisem în scorbura nucului cel mare ca să pot prinde trup se strânse ca un prunc nenăscut, lăsând în urmă doar o mână de ciolane albite, gata curăţate, cu miros de nuci şi mere verzi.
Atunci când soarele a luminat fereastra mea de cer, cea de-a treia parte din mine, cea care-şi târşea bătrâneţile cocârjată se aşeză pe prispă, cu capul pe prag, ţinând în mână obolul către luntraş, plata cea de pe urmă a bărbatului iubit.
Atunci când soarele a luminat fereastra mea de cer, partea ascunsă a sinelui meu fu scoasă la suprafaţă. Apele se depărtau din calea mea, cu tristeţe, dar îngăduindu-mi să-mi mai văd o dată dragostea. Căci încă beat de vin şi de durere Drăgan al meu, cel pe care-l făcusem aproape nemuritor strângea în pumn năpraznic cuţitul, gata să-i croiască teacă nouă în inima mea.
Abia atunci am înţeles că-n felul lui mă iubise şi el, Drăgan al meu, cel coborâtor din Regii cei vechi, cel care trebuise să fie tatăl pruncului meu şi tatăl Regelui ce va să vie.
Iar când s-a aruncat pe jumătate nebun în apă, m-am aşezat cu sânii goi în faţa fierului, primindu-l cu tot atâta dragoste cu cât l-aş fi primit şi pe el între pulpele mele.
Uneori, când soarele se prelinge roşu peste Ţara orfană şi îndoliată, bocetul surorilor mele cele risipite poartă cu el şi suspinele libovnicului meu, în mintea căruia şi Ştima şi Maria şi Chiva se amestecă de nu le mai cunoaşte. Şi îl aud plângându-le şi pe ele şi dragostea de pe un mal înverzit dar şi chemându-şi moartea. Dar moartea nu-i atât de îndurătoare cu cei atinşi de blestemul cel vechi şi nici nu se dăruieşte cui o caută.
