duminică, 21 august 2011

Cioburi

Te-am iubit. Te-am iubit aşa cum nu am crezut că se poate iubi. Nu am ştiut că sunt incompletă până când nu m-ai făcut tu să mă simt întreagă. Te-am iubit sacru şi profan. Te-am iubit aici şi aiurea. În momentele în care eram alături de tine mă simţeam luminând şi probabil chiar luminam ca o auroră boreală. Simţeam lumina izvorând din mine doar fiindcă împărţeam acelaşi aer cu tine. Atunci când te atingeam începeam să nu mai ştiu unde începi şi unde mă termin. Îmi aduc aminte cât de frustrant era să nu simt ceea ce simţi atunci când mi se părea că mă ating atunci când îmi împleteam degetele cu ale tale. Îmi aduc aminte cum atunci când făceam dragoste cu tine simţeam că-l ating pe Dumnezeu însuşi în cerurile Lui.

Te-am iubit cu tot ce am avut de dat ca femeie. Te-am iubit cu tot ce am avut de dat. Mi-au trebuit doi ani ca să nu mai plâng când Tudor Gheorghe cântă Illona. Încă rămân fără aer când aud tangoul ăsta. Too fuckin bad i am rezilient enough to go on an on an on. Uneori dau accidental peste o poză a ta pe care sunt prea masochistă ca să o şterg.

Îmi aduc aminte şi constat că a trecut prea multă vreme ca să mai simt cu adevărat ceva în afară de curiozităţi. Ce am văzut atunci la tine? Ce te-a îndemnat să mă vinzi şi pentru ce?

Încerc să pun cap la cap din cioburile care încă îmi rănesc uneori picioarele cu călcâie aspre şi crăpate cei doi ani din viaţă pe care ţi i-am dăruit. Nu îmi prea iese. Când ai plecat i-ai luat cu tine. Blank state. Cu siguranţă că e mai bine. Starea de graţie nu poate rezista. E împotriva naturii.

Îţi mulţumesc şi pentru perfecţiunea pe care am avut-o şi pentru durerea cu care am cumpărat-o. Vaya con Dios Louis. Ştiu că nu ai irosit nicio lacrimă pentru mine.

marți, 16 august 2011

Interviu cu un ka

Îţi mai aduci aminte din cântecul Corinei Chiriac,
”Să-i amintiţi vă rog frumos adresa mea
Când vă-ntâlniţi, cu fericirea
Casa cu plopi (???), strada Speranţei, la parter,
O mai aştept şi mai sper.”

De vreo 25 de ani de când ştiu acest cântec nu a încetat să-mi displacă. Atunci când eram mică mi-a displăcut fiindcă eram mică şi proastă. Cum să îi aduci aminte fericirii să treacă şi pe la altul? În prostia mea infantilă credeam că fericirea e ceva ce trebuie păstrat cu străşnicie şi neîmpărţit cu nimeni. Poate fiindcă fericirea avea gustul cremei din tortul de ciocolată sau a îngheţatei. Tot de ciocolată. În prostia mea adultă de acum, simt nevoia să împart cu generozitate palme când îmi apare imaginea asta, a persoanei care aşteaptă să îi vină din senin fericirea. O mai aştept. Mai sper să vină la mine. Dacă era ploaie sau zăpada mieilor, înţelegeam să o mai aştepţi. Fiindcă nu poţi genera tu ca persoană nici o ploaie nici zăpada mieilor. Pe acelea le lasă Dumnezeu şi natura. Dar fericirea este sau ar trebui să fie a tuturor. Şi ar trebui împărţită, nu trimisă.

Pe de altă parte, îmi dau seama de eşecul nostru ca rasă umană. Trăim nişte momente unice în evoluţia rasei. Informaţia este pretutindeni, este accesibilă, de multe ori e gratis. Ai la un click sau maxim 1 km distanţă de tine – dacă eşti într-un oraş măricel, muzică şi cărţi la discreţie. Avem apă curentă şi hârtie igienică. Un sistem sanitar – global vorbind – care e capabil să facă minuni. Putem călători mult mai uşor şi mai comod decât oricare dintre înaintaşii noştri. Şi cu toate astea suntem groaznic de nefericiţi la nivel de naţiuni şi rasă.
De ce? Fiindcă suntem educaţi să fim nefericiţi. Şi fiindcă acceptăm această îndoctrinare şi mai criminal, o răspândim în jurul nostru cu frenezie. Fiindcă ne educăm să fim nefericiţi. La nivel individual, iar aici îmi dau seama că mă număr printre cei pe care îi hulesc, ne place să ne lăfăim în problemele noastre şi să le cultivăm cu grijă.

Am citit un studiu francez legat de calitatea vieţii. Şi scria acolo că pe la începutul secolului trecut în Franţa se râdea cam 20 de minute pe zi. Acum se râde sub 2 minute. Şi se trăgea un semnal de alarmă. Îmi aduc aminte cât puteam să râd în copilărie. Şi mi-o aduc aminte pe mama care mă sancţiona scurt, mereu, ce râd ca proasta. Deci proştii au dreptul să râdă. Iar eu, ca om normal şi inteligent se presupune că ar trebui să fiu sobră şi perpetuu elegantă. Şi să vorbesc ca într-un discurs de acceptare al premiului Academiei. Fuck! Şi am ascultat. Acum cred că sunt zile în care nu râd nici măcar un minut.

De asemenea cred cu tărie că a fi creştin înseamnă a alege să fii fericit. Avem confirmarea însuşi fiului lui Dumnezeu Tatăl că acesta ne iubeşte şi ne vrea binele. Cu toate astea, instituţia bisericească se străduieşte să imprime o atmosferă sobră şi înfricoşătoare. La orice slujbă trec se vorbeşte mai mult de frică decât de iubire. Mai mult de orice în afară de fericire.

De ce?

Am spus ieri la revedere (şi desigur pe curând) unei prietene dragi. Jaqueline Carey a scos pe piaţă ultima carte din nonalogia ei legată de Terre des Anges. Madame, jos pălăria şi mi-aş dori să trăiesc printre angelites. Trufaşi, cruzi uneori, darnici permanent cu iubirea în toate formele ei. Cred că aş putea să trăiesc într-o lume în care fericirea să fie căutată ca scop final al vieţii.
Şi mi-am adus aminte şi de poveştile noastre. Şi din nefericire îmi dau seama că epoca lor a apus. Nu mai trăim în perioada în care suferinţele şi încercările veneau înainte de căsătorie iar după ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Şi cred cu tărie că fericirea bunicilor se baza pe această condiţionare. Erau fericiţi după căsătorie fiindcă se aşteptau să fie fericiţi şi alegeau activ şi permanent să fie fericiţi. La şcoală se studiază doar vreo 2-3 poveşti. În rest avem la lecturi obligatorii drame şi tragedii. Până şi comediile lui Caragiale au un filon adânc de tristeţe şi tragedie umană. Se pune accent pe ridicol nu pe bucurie.

Ca rasă am ales să glorificăm tristeţea. Dacă întreb pe oricine despre marile poveşti de dragoste citite, invariabil e vorba despre tragedii. Dacă nu se termină cu măcar unul dintre protagonişti murind sau la balamuc, nu se cheamă că e demnă de a fi amintită! Iubirea cu ”şi au trăit fericiţi” e prea banală. Nu e demnă de a fi amintită. Doar tragedia ne e sfântă.

Sunt o mare consumatoare de Discovery. Unde destul de des sunt date reportaje legate de triburi de la mama lui proces verbal. (Care mă jur că e mai afurisită decât însăşi muma dracilor!) Oamenii ăia trăiesc pe limita subzistenţei. Bogăţia e palpabilă – vaci, terenuri, apă, bijuterii. Iar unii dintre ei trăiesc mai greu decât homleşii noştri. Cu toate acestea oamenii aceia sunt fericiţi. Cântă, râd, iubesc mult mai liber decât noi ăştia care belim ochii la ei şi ne felicităm pentru plasma/ LCD-ul prin care îi spionăm din confortul locuinţelor noastre lipsite de praf şi gângănii, cu temperatură reglabilă, cu frigidere pline de mâncare bună – nu şi sănătoasă, cu dotări care ţin aproape de basm.

Dar e o mare diferenţă între modul în care noi suntem crescuţi şi educaţi şi modul în care devin adulţi responsabili ei. Un proverb arab spune că e nevoie de un sat ca să creşti un copil. Noi am ales să punem copii în mâna unui singur om la început şi pe urmă în mâinile a câţiva. Societatea occidentală se străduieşte teribil să elimine necesarele ritualuri de trecere din viaţa copiilor şi adolescenţilor. Să creeze medii lipsite de riscuri pentru copii. Aşa că ai noştri copii cresc într-o lume fără de pericole până la o vârstă, după care într-o lume care brusc are prea multe pericole şi prea multe interdicţii. ”NU fă aia sau ailaltă!” Leitmotivul copilăriei.
În junglă copii sunt încurajaţi să ingereze în cantităţi mici produse periculoase, tocmai ca să înveţe pe propria piele de ce e bine să asculte când i se spune nu fă asta! Sunt puşi în calea unor pericole, uneori chiar mortale ca să înţeleagă că lumea nu e un loc binevoitor iar să crezi aiurea în bunătatea inerentă şi securitatea aparentă e cea mai sigură cale spre moarte. În Africa, populaţiile zulu au găsit un mod extraordinar de a se asigura liniştea socială. Au ales ca adolescenţii, cei mai turbulenţi membri ai societăţii, cei mai înclinaţi spre violenţă de nestăpânit să facă parte din armata tribului. Astfel se canalizează nevoia de social disobedience şi anarhie a tinerilor, violenţa inerentă a lor pe căi violente. Astfel încât, la finalul acestor ani ”fără griji”, tinerii pot deveni bărbaţi capabili să aprecieze şi să conserve ordinea socială existentă. Nu poţi deveni bărbat la casa ta dacă nu demonstrezi că nu ai ucis un duşman. Adică poţi demonstra comunităţii că eşti gata să o aperi oricând, iar viitorilor socri le demonstrezi că fiica lor e pe mâini bune, că şansele ca să ajungă la o bătrâneţe fericită alături de copii şi gineri şi nurori sunt mari, nu că va muri la primul raid, fiindcă soţul nu ştie care e capătul ascuţit al pumnalului/ săbiei/ assegaiului/ unde e trăgaciul armei. Iar în majoritatea oamenilor, expunerea la o moarte violentă pe care o cauzezi sau căreia îi cade pradă cel mai bun prieten e de natură să liniştească agresivitatea nativă. E o metodă brutală, dar teribil de eficientă de a arde sămânţa de psihopat care e în oricare.

Aţi văzut la Discovery o sărbătoare tribală? Starea aceea de fericire extatică pe care o au fiindcă se adună tot satul şi dansează? Nu mai contează bolile, durerile individuale, foamea permanentă, lupta cu ziua de mâine. Contează doar că aceea e o ocazie fericită şi fericirea e a lui şi a tuturor. O emană prin toţi porii. E atât de fericit încât e aproape dacă nu beatificat.

Noi în schimb urlăm ca din gură de şarpe dacă vecinul ne ia odrasla de urechi şi o considerăm ofensă capitală. Nu contează dacă odrasla i-a spart omului geamul sau i-a zgâriat cu un cui numai x şi 0 pe maşina nouă. Contează numai că ne-a agresat odorul. Iar odorul o să considere că la adăpostul fustelor parentale poate face orice tâmpenie fiindcă vor exista babacii care să-l apere şi să-l scoată din orice belea. Şi care să măture discret sub preşuleţ consecinţele faptelor lui, fără ca el să le vadă.
Dar îi facem observaţie dacă râde sau dacă fredonează fiindcă aşa are chef. Ne agităm dacă pruncul şi-o julit genunchii şi coatele, dar nu vedem nimic anormal îi a-i expune la filme de groază sau filme poliţiste. Glorificăm o mulţime de personaje fantastice, vampiri, moroi, strigoi, vârcolaci, cărora le conferim o stare de graţie şi de întinare tragică. Le cumpărăm counter-strike şi alte jocuri în care îţi ucizi partenerii/ prietenii reali, Iar apoi ne şocăm când pruncul are deprinderi şi atitudini anti-sociale.
Şi sărbătorile familiale le-am transformat în ocazii de a bea şi mânca peste poate, de a asculta o manea (chiar şi în bătătura mănăstirii sau la mormântul răposatului). Sărbătorile sunt doar pretexte de a cheltui peste puteri ca să demonstrăm celor din jur potenţa. Momente de exces, inclusiv mediatic, destinate prioritar celorlalţi care să se umple de invidie şi umilinţă.
Doar bucuria lipseşte. În rest banii sunt prea puţini, duşmanii prea mulţi şi prea multe-s strâmbe.

miercuri, 10 august 2011

Mă despoi, ergo sum

În toate ziarele peste care m-am uitat azi, ştire mare ştire mare:
fiindcă a fost acuzat că e umflat, Mircea Badea s-a dedat la streaptease şi cântărire publică, spre a-şi dovedi fibra lipsită de şunculiţă.

Amu şed şi eu şi dau agale din gene către apus... Dacă afirm c-ar fi şi impotent Bădica, îşi dă şi chiloţii jos ca să-mi demonstreze contrariul? Că poate a fi ştiind omul că fără să pun deştul pe subiectul neliniştilor mele metafizice sau doar fizice nu cred nimic. So, do i get a full monty?

LEAPŞĂ!

sâmbătă, 6 august 2011

O reclămuţă şi-un şuriu/ Neică, stai că viu!

Urăsc cam 70% dintre reclamele de pe piaţa românească, un 20 % mă lasă rece iar un 10% îmi plac şi/sau le găsesc utile.

Dar azi o să mă ”ocup” de cele pe care le urăsc. Le urăsc de moarte. I-aş biciui în piaţa publică pe autorii conceptelor până când nu mi-aş mai putea ridica mâinile. După care le-aş presăra duios pe răni sare. D-aia de salină. (Nu că ar fi altceva decât o şmecherie comercială să cumperi ”sare de mare” la un preţ de nuş câte ori mai mare decât cea de salină. Băi boilor, sarea e NaCl chiar dacă vine de la Ocnele de sare chiar dacă vine din Bali. Da, diferă şi procentajul de impurităţi şi compoziţia chimică a impurităţilor, dar când vorbeşti de o puritate de 93-95%, în unele cazuri, din salinele noastre sare de 97%, mi se intens fâlfâie de beneficiile adăugate care vin din impurităţile respective, or să fie fix egal cu 0!)

Urăsc reclama de la Timbark. O cretină presupun a considerat că va da mai uşor pizdele pe spate dacă apare el, masculu” feroce din epoca de gheaţă, cu un mamut la picior cărând delicat un bax de zamă chimicale împachetat temeinic într-un înveliş protector de gheaţă. Cred că orice Cro Magnon cu o urmă de auto-respect, da adică ăla care era ciuca bătăilor şi râsul curcilor punea mâna pe un par ca să dezmierde ideea. De neanderthalieni nu mai zic. Posibil ca ei să fi fost un pic mai receptivi la noutăţi şi să fi folosit pe creativi într-un mod util. La proţap. Deşi cred că dieta de Timbark cool folosită de către sus numiţi le-ar fi dat o mumă de cufureală. Cum mama dracului să crezi că un locuitor din iepoca de gheaţă stătea cu umărul la vedere ca să i-l admire şi să se extazieze tutele? Sau că avea pe post de animal de companie un mamut?!

Urăsc reclama de la Tnuva. Aia cu excursiile în jurul căpăcelului de chimicale prinse şi coagulate sub formă de iaurt. E cu dedicaţie clară pentru pizdele frustrate, cu fantezii legate de potenţă, virilitate, abilităţi la aşternut ale unora de pe meleaguri îndepărtate pe care din cauza crizei nu au avut şi nici nu vor avea vreodată posibilitatea de a le vedea pe viu.

Urăsc reclamele de la Prigat. Când văd cum se ”contrează” mentă şi lămâie îmi vine să borăsc plenar. În valuri de tsunami. Să mă golesc până când o fi nevoie de lămâie să-mi vin în simţiri şi ceai de mentă ca să mă ajute să-mi controlez stomacul deranjat.

Însă de departe URĂSC cel mai tare reclama ultimă de la Maggy. No, d-asta n-o să iau în vecii vecilor nimic de la ei. Nici măcar vreo idee. (Nu plicuţa de chimicale, ideea doar). Când aud ”şi el a plecat fiindcă ea nu ştia ce să mai gătească” îmi vine să pun mâna pe resteu. Sau pe îmblăciu şi să sparg capete. E atât de şovină încât nu înţeleg de ce pizdele de ambele sexe de la CNA nu se sesizează. Păi nu bărbaţii erau cei mai mari bucătari? Dacă el se ducea până la zupermaket să ia ceva cu care să se joace de-a Radu Anton ROMAN sau de-a Hădeanul Minune, era o găselniţă genială. Dar nu, el-ul emigrează spre bucătăria alteia, mai dotată cu pliculeţe magice care să-l hrănească, că deh, e mascul şi i se cuvine să deschidă cioculeţul şi să primească totul, gata mestecat. Concluzia genialului care fătat reclama asta e că dacă nu ştii să găteşti / nu găteşti pe gustul lui, atunci eşti bună să fii părăsită. Amu eu aş zice că dacă stă numai pentru blida de mâncare, să fie bun dus. Casa-i a mea, calea-i a ta. Doamne-ajută, mătanie mare că am scăpat de un parazit intestinal!
Că parcă eram egali în drepturi. Şi vorba reclamei de la Dedeman, ia treci în bucătărie să mă răsfeţi! Evident cu mâncare făcută pe gustul meu, fără chimicale adăugate, fără să se înece în ulei sau alte grăsimi.
Băi tată, cum dracu poţi să te otrăveşti cu plicuri d-astea? Citeşte dracului ce scrie pe ele. Trei lulele, trei scaieţi de plante aromate, un pumn de sare şi 2 pumni de E-uri. Trânteşte dracului încă un morcov şi o ţelină în mâncare, scapă un cartof, o ceapă, un praz, un usturoi, ornează cu leuştean sau pătrunjel. SAVOARE

luni, 1 august 2011

La Hanu Fulgerat - Arati

Hanului de la răscruce i se dusese de ceva vreme buhul în toată ţara. Negustori cinstiţi, mai puţin cinstiţi, hoţi de-a binelea şi haiduci laolaltă cu oşteni de-ai lui vodă se cinsteau unii pe alţii, toţi cu ochii la roaba cea nouă a lui kir Ianulea.

În fiecare seară de sfârşit de săptămână sau de praznicele cele mari, sau pur şi simplu când se adunau destui meseni cât să ceară vinul ş-un lăutar, iară lăutarii să facă să curgă mai mult vin se scobora în sala cea mare a hanului şi roaba. îmbrăcată în şalvari şi cu ilic, după moda cea turcească, cu sânii cât pepenii abia încinşi într-un material cum nu se mai văzuse în ţară şi cu şoldurile încinse cu lănţugul robiei. Dar lănţugul cela valora probabil cât şi hanul, că de fiecare za de oţel lucitor erau prinşi ba ţechini, ba ducaţi, ba aspri ba taleri din aur, ba nestemate demne de vistieria regală. Gurile rele ziceau că ar fi fost vorba de ceva necurat la mijloc, că niciunul dintre voinicii ce treceau pragul hanului nu era tentat să fure nici roaba nici cingătoarea.

Aşa că în serile cu dever la ceas de taină apăreau ţiganii lăutari cu cetera, ţambalul şi dobele, fetele care serveau la masă deveneau parcă mai frumoase, vinul o lecuţă mai apos - dar cine să bage de seamă? - şi roaba dansatoare. Numai ce punea piciorul pe platforma pe care dăduse kir Ianulea poruncă să se facă pentru dânsa că muzica lua foc şi la fel şi sângele bărbaţilor.

Cumva de când apăruse dânsa, lăutarii hanului învăţaseră să cânte nişte ritmuri noi, păgâne, atât de aprinse încât nici măcar kiramalele hanului nu se încumetau să le joace alăturea cu ea şi pe care nu şi pe care, mai apoi nu şi le mai aminteau să le cânte la horele din sat.

Aşa se întâmplase şi în seara de Armindeni. Lume multă adunată în curtea hanului, proprietari de oi, baci şi băciţe, ajutoare tocmite de unii şi de ceilalţi, femei şi bărbaţi. grătarele duduiau după datină, miel şi porc alăturea, mămăliga bulbucea în ceaune uriaşe. Şi aşa, de pe când mâncarea începea să alunece mai cu spor pe gâtlejuri se adunaseră şi ceteraşii. mai întâi cu dansurile locului, cât să se încălzească oamenii şi discuţiile. iar după ce soarele se aplecase bine spre apus, şi femeile îşi luaseră pruncii acasă să-i spele şi să-i culce, de rămăseseră numai voinicii căci podăriţele încă nu se sumeţiseră să-şi arate feţele sulemenite, apăruse şi roaba cea nouă.

Curând de la muzica pământului se ajunsese la muzica cea nouă. Cu ochii închişi, pe platforma de lemn de brad odalisca dansa răpită. Părea că nu mai ştie nici unde este nici cine este, roabă nu numai cu carnea, dar şi robită dansului ei. Se îmbrăcase ca de obicei cu o pereche de şalvari negri de mătase curată, care îi dezvăluiau mai mult decât îi ascundeau pulpele pline cu piele albă, aproape translucidă. În partea de sus alese însă o bluză roşie ca sângele, cu un decolteu aproape până la jumătatea sânilor, scurtă, de i se vedea tot mijlocelul cambrat, mulată peste carnea tare şi fierbinte. Cu toată lipsa de modestie a hainelor, faţa îi era acoperită cu un văl fin şi transparent, care mai mult îi sublinia ochii verzi – căprii, ca mierea de brad şi buzele roşii, pline, fremătânde. Cu fiecare pas şoldurile i se mişcau drăceşte, împrăştiind clinchetul monedelor de aur şi curcubeul de sclipiri ale nestematelor.

Mâinile îi fremătau, se frângeau, se ondulau, sugerând atingeri imposibile, şoldurile se încordau în faţa aerului, sprijinindu-l şi glisând pe el, ca în îmbrăţişarea unui bărbat. Vălurile se risipeau şi se adunau ca apele la vâltoare iar ochii bărbaţilor ardeau ca focurile mocnite spre bucuria kiraleiselor pentru care erau pradă sigură şi uşoară. Căci dacă roaba aprindea focuri în vintrele lor, niciunul dintre muşterii hanului fulgerat nu se putea lăuda că o şi posedase pe ispititoare. Căci nu era nu. Şi deşi aprindea uşor dorinţele, roaba nu era interesată să le şi potolească. Ba mai mult, cei câţiva care nesocotind ordinul direct al lui kir Ianulea încercaseră să o atragă cu pungi de galbeni sau cu şiraguri de mărgele aflaseră că ochii aceia mierii puteau să devină opaci şi duri ca oţelul şi zâmbetul de sub feregea putea să îngheţe şi cel mai aprins sânge şi cea mai înfierbântată pornire şi trebuiseră să-şi adune banii sau bijuteriile de pe podea. Un răspuns mai bun nu obţinuseră nici măcar cei care cumpăraseră de la hangiul cu mustaţă de palikar plăcerea dureroasă a unui dans particular. Roaba risipea senzualitate şi foc prin toţi porii, dar sângele ei rămânea veşnic rece. Bârfa de prin sat zicea că pielea îi era ca de gheaţă, încât mâna care o atingea rămânea amorţită minute bune.

În seara caldă de mai roaba dansa. Ca de obicei indiferentă la tot şi toţi în afară de muzică. Fără să ştie de ce, deschise ochii, numai ca să se găsească ţintuită de o pereche de ochi atât de negri că păreau că absorb toată lumina. Preţ de o fracţiune de secundă rămase nemişcată, ca o pasăre speriată. Prea puţin ca cineva din han să remarce cu adevărat. Oricine altcineva în afară de noul venit. Acesta îşi plecă uşor capul în semn de salut şi se aşeză mai bine pe laviţa acoperită de un covor miţos, alături de hangiu, cu o cană de lut, plină cu vin roşu în mână. Kir Ianulea părea răpit de discuţia cu vizitatorul său, indiferent la toate câte se întâmplau. Nici bărbatul nu părea să ia în joacă discuţia, deşi ochii lui să-i părăsească pe ai roabei.

Brusc, bărbatul ridică o mână plină de inele, făcând să sclipească pietrele în lumina lămpilor şi a lumânărilor de seu.
- Preabunul meu hangiu, iar cuvântul ieşi şuierat şerpeşte dintre dinţii năucitori de albi, ca de animal de pradă, preabunul meu hangiu, ştii ce s-ar bucura peste poate inima mea?
Imediat mâinile hangiului se ridicară împreunate, către frunte.
- Orice crăişorule, orice e sub acoperişul hanului meu, îţi stă la dispoziţie.
- Sufletul meu tânjeşte să privească această roabă, dansând numai pentru mine şi să mă servească la masă.
Hangiul îşi plecă capul a ascultare şi şuieră către roabă să vină către masa lor.
Femeia îşi plecă pleoapele peste ochi şi coborî cu pas uşor de pe platforma de lemn de brad. Atât de uşor încât tălpile-i desculţe păreau că nu ating lemnul sau podeaua hanului. Se apropie de masa cea mare, dar în loc să privească către stăpânul său, ochii ei nu îi părăseau pe cei ai străinului. Şi în loc să se plece la picioarele lui kir Ianulea, pe acesta îl salută dintâi. Îşi ridică palmele împreunate către buze, frunte, îşi atinse capul pieptului, în dreptul inimii, după obiceiul cel turcesc, după care se înclină atât de adânc în faţa lui, că nu doar mâna dreaptă atinse vârful ascuţit al condurilor de piele roşie ci şi fruntea înaltă.
- Binecuvântează chachera bhai.
Dar mâna străinului în loc să o ajute să se ridice se îndepărtă, cu un dispreţ prost ascuns şi îşi retrase şi piciorul, ca şi cum s-ar fi atins de ceva scârbavnic.
Roaba rămase frântă şi ruşinată, cu capul aproape atingând podeaua, înlemnită într-o poziţie imposibilă. Kir Ianulea îşi drese vocea stânjenit şi bătu din palme către feciorul cu vinul, făcându-i semn să mai îi toarne oaspetelui încă o carafă cu vin rubiniu din podgoriile Cotnariului. Inelele scânteiară iar, mâna acoperind gura cănii simple de lut ars.
- Preabunul meu, iar limba i se împiedică iar în cuvânt, scuipându-l afară cu greutate, ca şi cum s-ar fi opintit. Preabunul meu, fă-mi hatârul ca această nevrednică roabă să mă servească. Vreau să îmi umple cana şi să-mi servească cu mâna ei bunătăţile pe rogu-te, dă poruncă să îmi fie aduse de la cuhnie. Şi apoi să-mi danseze, că faima dansului ei s-a răspândit de-a lungul şi de-a latul Ţării.
Străinul îşi scoase unul dintre inele de pe mână şi scoase şi o punguţă din chimirul lat şi i le aruncă hangiului.
- Inima mea pofteşte să o vadă şi să se bucure de farmecele ei.
Ochii hangiului urmăreau fascinaţi mişcările mâinii oaspetelui, precum o pasăre unduirile şarpelui care se pregăteşte să o înhaţe. Lăcomia şi slugărnicia i se perindau pe chip într-o succesiune rapidă. Cu o mişcare îndelung exersată cuprinse atât inelul aruncat cât şi punguţa. Îşi puse inelul pe degetul mic, admirându-i sclipirea în lumina lumânărilor şi răsturnă monedele în palmă. O mică ploaie de monede de aur i se revărsă în palma întinsă, lăsându-l fără grai.
- Generozitatea ta e fără de margini crăişorule. Roaba e a ta pentru cât vei binevoi să stai sub acoperişul hanului meu.
Se ridică sprinten de la masă şi făcând temenele se îndepărtă cu pas vioi către bucătării, ca să dea poruncile cele cuvenite bucătarilor şi bucătăreselor.
- Hangiule, dacă nu e cu bănat, rogu-te-aş, lasă şi tapiseriile, ca să nu ne deranjeze toată prostimea.

- Chachera bhai…
- TACI! În genunchi şi taci! Nu ţi-am dat voie să vorbeşti.
Roaba căzu scurt în genunchi, atingând cu fruntea podeaua murdară de praf, abia respirând. Cu toate că nu putea să-l privească, simţea ochii bărbatului străin arzându-i pielea şi măsurându-i fiecare milimetru, preţăluind-o ca pe o marfă oarecare. Începu să se foiască, neobişnuită cu postura incomodă.
- NU ţi-am dat voie să te mişti!
Îngheţă iar. Din fericire, unul dintre băieţandrii de la han se strecură printre tapiserii, cu o tavă imensă în braţe. Îl auzi cum încremeneşte de mirare şi cum dă afară o răsuflare şuierată, de mirare, ca apoi să-şi reia pasul vioi. Auzi bufnitura uşoară a tăvii pe masa geluită şi mirosul îmbietor de friptură i se strecură în plămâni.
- Hrăneşte-mă! Poţi să torni şi vin în cană să mă poţi servi când ţi-oi cere.
Dădu să se ridice pentru a se apropia de laviţa pe care stătea bărbatul.
- Ţi-am dat permisiunea să te ridici în picioare, bhatjiji dragă? În genunchi să te apropii de mine. Ca un vierme fără de minte ce te afli.
Se apropie târându-se, fără să aibă curajul să îl înfrunte sau măcar să se uite în ochii lui, simţind pe limbă gustul metalic şi amar al umilinţei. Îşi simţea capul simultan prea uşor şi prea greu, învârtindu-se într-un carusel dement, simţea toate denivelările podelei sub genunchi, nisipul şi aşchiile înfigându-i-se în pielea delicată. Şi mai presus de toate, simţea arsura privirii aceleia inumane, plină de dispreţ.
Tot evitându-i ochii pe cât putea, începu să-l hrănească, rupând cu mâna bucăţi din purcelul de lapte făcut la proţap. Dinţii albi ai străinului luceau ameninţător la fiecare îmbucătură pe care i-o ducea la buze, înfigându-i-se cu sete în carnea delicată a degetelor ori de câte ori putea, bucurându-se de fiecare durere pe care i-o provoca.
Purcelul se topi imediat, urmat de un clapon fiert în vin şi afumat, un bulgăre auriu şi gras de bulz, udate din belşug cu vin roşu, dens şi dulce. Când ajunse la zaharicalele turceşti, degetele îi erau la fel de roşii ca şi vinul, de la muşcături. Roaba lupta din răsputeri cu senzaţia nefirească de ameţeală, şi împotriva stării de greaţă care ameninţa să o copleşească.
Îi duse la buze un cubuleţ de rahat moale. Oaspetele îi prinse mâna ca într-o menghină în mâna lui, urmărind cum i se învineţeşte pielea delicată, lingându-i batjocoritor sângele din rănile provocate de muşcăturile lui.
- Încă nu e timpul de zaharicale, bhatiji. Se ridică pentru a-şi aranja mai bine hainele şi îşi cuprinse obscen vintrele cu palma. După ce mi-ai potolit foamea stomacului, e cazul să-mi potoleşti foamea cărnii. Ia să te văd dansând.
O mişcare cu mâna, şi toate cele de pe masă dispărură ca prin farmec.
- Dansul tău dulce e ceea ce vreau acum, bhatiji. Să te văd!
Să se ridice în picioare era aproape la fel de dureros ca şi să fi stat în genunchi atâta timp. Dar se supuse, mişcându-se încet, ca într-un coşmar. Începu să se unduiască, ascultătoare, căutând refugiul dansului. Dar chinul încă nu i se terminase. Bărbatul o prinse de cealaltă mână, învineţindu-i şi această încheietură, simetric, în timp ce cu un deget terminat cu o unghie atât de ascuţită încât părea a fi o gheară îi mângâie faţa încă acoperită de feregea.
Râse dispreţuitor, în timp ce mătasea sfârtecată cădea pe podea.
- Uită-te la tine, nepoată! Uită-te la tine cât de rău ai ajuns! Stai şi-mi asculţi ordinele ca o roabă oarecare! Nu ştiam că vintrele fratelui meu au slăbit într-atât încât să zămislească aşa o nevolnică!
- Uită-te la tine numai! Şi uită-te unde te-am găsit! Îmi faci silă, nepoţico! Neisprăvitul de hangiu se laudă cu ce roabă a cumpărat de la un boier scăpătat. Ai ajuns într-un amărât de han, din fundul pământului, unde nu te ştie nimeni. Şi ce faci tu? Dansezi. Atât. Nu mă mai miră cât de uşor v-a învins prinţul Gautama. O nevolnică şi tu, un nevolnic desigur şi frate-meu. V-a moleşit traiul cel uşor.
- Uită-te la tine am zis! De data asta vorbele şuierate erau însoţite de o mişcare a mâinii. De pretutindeni o înconjurau imagini ale ei, îmbrăcată lasciv de sumar, dansând provocator pentru ochii bărbaţilor care treceau pragul Hanului Fulgerat.
- Priveşte-te cât eşti de neputincioasă Arati! De câtă vreme te-a alungat frate-meu? 200 de ani? 300? Şi încă nu te-ai eliberat?! Îmi provoci numai silă!
Arati deschise gura să se apere, ca să fie amuţită cu un dos de palmă care o aruncă la podea ca pe o jucărie stricată.
Bărbatul era iar în picioare, aplecat ameninţător deasupra ei.
- Dar pustnicul din Benares…
O lovitură de picior în burtă o făcu să se încovrige de durere.
- Pustnicul e un om. 200 de ani sunt mai mult decât suficienţi încât să îţi fi dat seama cum să îi anulezi magia. În loc de asta, kir Ianulea îmi flutură pe sub nas inima ta prinsă în fire de aur, fără măcar să ştie ce poartă pe mână. Iar cingătoarea ţesută de nebunul acela e încă la locul ei. Uită-te la tine! Ai strălucit în palatele lordului Mara, ca acum să te iroseşti într-un han prăfuit.
Îşi cuprinse iar, obscen şi ameninţător vintrele cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta o ridică de la podea, obligând-o să stea dreaptă. Cu aceeaşi mână dreaptă îi prinse dureros falca, forţând-o să se uite fix în ochii lui.
-Uită-te în jur. Unde e distrugerea? Unde e haosul? Unde îţi e foamea de nestăvilit? Bărbaţii vin şi se uită la tine şi pleacă. Din carnea şi sufletele câtora te-ai ospătat de când ai căzut pe pământ? Priveşte-i cum îi aţâţi, dar se irosesc între coapsele unor curve de doi bani, pe când ar trebui să-şi soarbă moartea dintre coapsele tale, nepoată!
- Dansezi pentru ei, dar care e folosul tău? Sufletele câtor bărbaţi ai dus în ispită? Sufletele câtor femei le-ai umplut de disperare? Pe câţi bărbaţi ai îndepărtat din braţele nevestelor? Şi câte neveste s-au sinucis fiindcă le-ai lipsit de dragostea bărbaţilor? Niciunul de mai multă vreme decât ţine minte gura lumii!
- Uită-te la tine! Virtutea diavolului se află în vigoarea lui. Unde îmi sunt nepoţii? Cu câţi te-ai împreunat ca să aduci pe lume urmaşul meu care să conducă lumea asta demnă de rahat? Cu niciunul! Nu eşti bună de nimic!
Cu o zvâcnitură a mâinii, o trimise iar la podea, însângerându-i buza!
- Dispreţ te cheamă şi doar de dispreţ eşti vrednică nepoată! Piei din ochii mei nenorocito! Eşti doar o ocară pentru casa fratelui meu şi pentru mine!