marți, 10 aprilie 2012

Ultimul post pe Blogspot

Acest post trebuia să fie dedicat pastoralei papale şi pastoralei arhiereului Lucian Streza.
În schimb e ultimul post care va apărea pe www.belledimagination.wordpress.com fiindcă m-am făcut fată mare şi intru-n rândul lumii bune cu un blog pe domeniu .ro

Câteva zile, până când mucenicul/ mucenicii de serviciu o/or reuşi să pună placa pe toate ideile mele creţe şi şaua pe wordpressul importat pe domeniu, o să fie puţin fără de postări. P-ormă ne citim măcar săptămânal

vineri, 6 aprilie 2012

Chiki laka chiki ceaaa

Întrebare: pe ce sistem sonor se aude cel mai bine o manea?
Răspuns Belle: pe silenţium lugubrum, să nu perturbe musca-n zbor!

Despre dreptul la viaţă

Parcă în niciunul dintre posturile din precedenţii douăzeci de ani nu a fost mai multă înverşunare ca în postul acesta când vine vorba de copii şi de dreptul lor la viaţă.

Am văzut până la refuz lucruri pe care mintea mea aproape că nu le poate cuprinde. O mamă schizofrenică de la Braşov care şi-a tranşat copilul, justificându-se ulterior fie din Biblie (sacrificiile necesare pentru Dumnezeu) fie dând vina pe diavol care a plăsmuit o chestie pe care i-a pus-o în braţe spre pierzanie. Mame care şi-au abandonat pruncii. Mame care şi-au aruncat copii la gunoi. Copii care au murit prăbuşindu-se în hazna. Copii sfâşiaţi de câini vagabonzi. Iar lista cred că o pot continua până mâine.

Peste astea se suprapune propaganda ”pro-life” de care sunt sătulă. Un arhiereu spune că orice mamă creştină ar trebui să aibă minim trei prunci, ”unul pentru mamă, unul pentru tată şi unul pentru Dumnezeu”. Un senator care vrea să devină obligatoriu un control psihologic înainte de aprobarea oricărui avort şi pe banii publici vrea să creeze cabinete de consiliere. Dar cabinete în care să fie prezentate nu clar riscurile şi responsabilităţile unui avort ci prin care să fie consiliată să accepte că a călcat pe bec şi să îşi poarte cu graţie crucea cele nouă luni de borţoşie, iar după, Dumnezeu din cer cu mare mila sa. Unde sunt atâţi minori pe străzi, o mai încăpea unul. Legi absurde pentru adopţie, de-ţi vine să te laşi păgubaş.

”Mistici” deghizaţi care declară că ne merge atât de rău ca neam fiindcă s-au liberalizat avorturile. Uită însă de generaţia decreţeilor şi de dramele create de avorturile ilegale făcute pe bandă rulantă. De absenţa mijloacelor contraceptive şi de câmpurile orizontale de luptă de acasă.

Ironia face să ştiu că un studiu realizat de prestigiosul Colegiu Medical din Londra să ajungă la concluzia că pentru mamă e mai sigur un avort decât o naştere. Desigur dacă avortul e provocat de către un medic, nu de către o babă doftoroaie, cu unghiile murdare de pământ.

Toţi militanţii aparent pro-life sunt orientaţi exclusiv pe dreptul fătului să se nască. Tind să le dau dreptate până la un punct, atunci când susţin că e echivalent cu o crimă. Eu personal cred că e mai grav decât o crimă, fiindcă o victimă, cel puţin teoretic are posibilitatea să se lupte pentru viaţa sa. Un foetus nu are nicio şansă să se apere. (Aici vin şi pun întrebarea cât de etic să aduci pe lume un copil cu defecte, când ştii asta. ) Dar părerile noastre devin divergente de aici. Câtă vreme nu ai unde să creşti un copil, nu ai resursele necesare pentru a-l creşte, nu ai resursele necesare pentru a-l educa, atunci ce poziţie ”pro-life” îţi mai asumi? Ce viaţă e să-l abandonezi şi să te doară-n cur de copilul tău? Ce viaţă îi oferi când îl arunci pe străzi şi toată educaţia e dată de curea, atunci când nu-şi face ”norma” la cerşit? Ce viaţă poţi să pretinzi că aperi atunci când îl vinzi sclav sau îl oferi spre prostituţie? Aici e o grămadă de ipocrizie religioasă şi electorală. Greţoasă.

Dar cumva, toţi aceşti atleţi ai vieţii uită de obiectul cruciadei lor din momentul în care a avut proasta inspiraţie să se nască. Cu excepţia exemplului singular al preotului Tănase de la Valea Seacă, nu văd un demers unitar, coerent şi mai ales consistent al Bisericii de a creşte, iubi şi educa acei copii nedoriţi pe care ar vrea să le oblige pe mame să îi nască.

Aceiaşi oameni care vor interzicerea avortului nu ridică un pai/ foaie de hârtie/ creion spre a-i informa pe credincioşi despre bunul simţ al contracepţiei. Oh da. Să nu ne ascundem după deget. Avem în spatele casei o minunată piscină fără fund numită sex. Le arătăm copiilor ce minunat şi adult e să faci sex. Sexul e promotorul a măcar jumătate dintre reclame şi campanii publice. Mi se pare elementar ca dacă avem poziţia asta, să o păstrăm până la capăt şi să învăţăm copii să înoate. Să ridicăm nişte ziduri de protecţie şi să le spunem că trebuie să aştepte căsătoria / majoratul până a se bălăci e idioţenie în stare pură. Copii vor fi atraşi încă mai puternic, să nu zic irezistibil iar paravanele nu vor face decât să ne obstrucţioneze nouă privirea când copii sunt în pericol de a se îneca. Cu toate astea, jucând pe linia directoare impusă de religia creştină, toţi pro-liferii neagă importanţa vitală a educaţiei sexuale şi nevoia de contracepţie. Nu interzicând avortul vei obţine dezideratul de 0 avorturi. De vreo mie de ani creştinismul se luptă cu prostituţia şi cu drogurile. Cumva încă nu a reuşit decât să obţină amânări. Şi să fie trimis în corzi.

Până acum pro-life mi se pare de fapt condamnare la viaţă.

Vocaţia neeuropeană a BOR

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă aştept de la biserica mea să fie trăitoare şi în timpul lui Dumnezeu şi în timpul oamenilor.
Timpul lui Dumnezeu înseamnă rugă, postire, smerire, ascultare, muncă misionară.
Timpul oamenilor e altceva. E balamucul de zi cu zi prin care încercăm să ne târâm ca prin nisipuri mişcătoare.
Şi din nefericire dacă în primul caz nu vreau să mă pronunţ, în al doilea Biserica ortodoxă eşuează lamentabil.

Mă deranjează că Biserica nu se implică în viaţa lumească aşa cum ar trebui. Mă deranjează că se implică neadecvat în viaţa lumească.
Mi se pare absurd mercurialul sfintelor taine, care ar trebui să fie gratis pentru toţi credincioşii. Mi se pare absurd să stau 4 ore în picioare doar ca să nu fim la fel cu catolicii şi să şedem pe băncuţe. Nu am să înţeleg de ce se stă cu capul plecat în biserică, deşi arhitectura e gândită să te ridice la cer. Nu înţeleg de ce trebuie să îngenunchez când se spune ”drepţi să ascultăm sfânta Evanghelie”. Nu înţeleg de ce sunt permise bârfele în timpul slujbei. Şi nu o să mai încep o diatribă despre locul femeii în biserică şi modul în care biserica înţelege să culpabilizeze femeile şi să le inducă o stare de murdărire.

Diatriba de astăzi este despre anti-vocaţia europeană a bisericii ortodoxe române.
Primele şcoli superioare în Europa creştină au fost asociate unor biserici sau mănăstiri mari. Şi au apărut teribil de devreme. Prin secolul al XI-lea deja se putea vorbi despre universităţi. Iar prin secolul XIV deja se poate vorbi despre universităţi laice.
În Ţările Române cea dintâi şcoală superioară a fost înfiinţată sub oblăduirea religioasă a părintelui Ivireanu în a doua jumătate a secolului XVII. O să-mi spuneţi că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Păi e. Îmi e. Manda mea a început cu câteva secole bune în urma Sorbonei iar Ivireanul pe care l-am iubit în liceu nu era român ci georgian. Chiar dacă a fost mai român decât aproape întregul Sinod, care deşi se afirma latin, de sorginte romană, năzuia către statutul de urmaş al Bizanţului (Ştefan cel Mare s-a însurat cu Maria de Agop pentru a-şi asigura şi a asigura urmaşilor săi legitimitatea la moştenirea Imperiului Roman de Răsărit!), se bălăcea nu doar în slova chirilică a ruşilor creştinaţi mult după noi ci şi în slavona vecinilor de la Răsărit. Încă Biserica se încăpăţânează să se încleşteze de moştenirea slavă, folosind literele alea teribile, pe care trebuie să le ghiceşti în locul fonturilor normale, folosite de toată lumea. (Principiile din Didahii încă sunt în picioare când vine vorba de formarea tinerilor, ceea ce spune multe despre acest călugăr adus de către Prinţul Negru aici pentru a îşi educa poporul. A pus bazele şcolii româneşti. A cultivat sentimentul naţional şi mândria de a fi român, punând în asta toată fibra lui georgiană. Aşa că evident, Mavrocordat l-a vândut turcilor deranjaţi de poziţia sa anti-otomană, a fost caterisit şi puţin scurtat de cap în timp ce era escortat către domiciliul forţat stabilit de către Patriarhia Constantinopolelui. Faptul că s-a revocat ulterior uciderii sale anathema, cred că l-a încălzit enorm.)
BOR s-a mulţumit cu şcolile fondate de Ivireanu şi aşa a rămas multă vreme. Prea multă vreme.
Acolo unde în Europa vestică şi catolică papistaşii ridicau şcoli, la noi nu. Nici măcar mănăstiri nu s-au fondat din abundenţă, ceea ce e o binecuvântare în sine. Dar ei erau papistaşi şi demni de dispreţ.

BOR şi-a păstrat acelaşi dispreţ până azi pentru cultură şi învăţământ. Deşi cred că avem cel mai mare raport între lăcaşurile de cult ortodox şi credincioşii ortodocşi, şi declaraţi şi practicanţi, BOR ridică biserici. Chiar dacă o numărătoare simplă spune că sunt mult mai multe biserici decât şcoli sau licee. Ceea ce e un act criminal. BOR forţează după 70 de ani intrarea-n şcoli, cu berbecele, cerând statut de materie privilegiată. Atât de privilegiată încât îşi permite să se bată cu alte discipline: matematică, fizică, chimie, geografie, geologie, astronomie, istorie, logică şi nu ultima pe listă, biologia, învăţând copii lucruri contradictorii cu restul profesorilor. Şi mai mult, având posibilităţi de coerciţie mult superioare restului cadrelor didactice.

Mă deranjează faptul că BOR şi-a uitat vocaţia lucrului pentru comunitate. Din cele mai vechi timpuri creştine, biserica a avut grijă de neputincioşi şi de bolnavi, în cadru organizat. În 2012, ne apucăm de o gigantică, faraonică, remarcabilă, dar complet inutilă Catedrală a Neamului. Trec peste aspectul de criză, chiar dacă nu îmi dă inima ghes. Constituţia îmi garantează libertatea religioasă. Şi toate cultele sunt egale. Ar trebui să fie egal de nesubvenţionate toate, câtă vreme toate se întreţin din donaţiile credincioşilor. Faptul că absolut electoral se acordă sume enorme din buget pentru această clădire menită să îmi ridice mândria de a fi român/că e departe de a mă face să pleznesc de încredere în mine. Aş prefera ca acei bani să meargă către educaţie. Sau către îngrijirea sănătăţii. Sau către Poliţie, căci eu una m-am săturat de nesiguranţă pe străzi.

Aş putea respecta BOR dacă ar ridica şcoli religioase. Pentru orfanii şi copii abandonaţi cu dreptul cărora la viaţă mă intoxică permanent. Aş putea respecta BOR dacă ar ridica spitale gratuite pentru nevoiaşi. Sau cămine sociale. Sau cantine sociale. Sau aşezăminte pentru bătrânii abandonaţi.
BOR ridică biserici.

Stă spus ”ce faceţi celui mai mic dintre fraţi, Mie îmi faceţi”. Iar acestuia BOR se mulţumeşte doar să îi ia banii şi să îi creeze complexe de conştiinţă.

marți, 27 martie 2012

Când iertarea creştină devine un păcat

Una dintre virtuţile de bază ale creştinului este de a ierta. Stă scris că dintre păcate doar hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată. (Deşi aici, tare-mi pare mie că iar punem noi, muritorii popreli şi stăvilare Domnului Dumnezeu.)
Prima discuţie colaterală este: dacă este posibil să fie iertată, va şi fi iertată greşeala respectivă? Iar dacă e aşa, de ce la slujbele de iertare de la biserică apare ”blestemul preoţesc” de care trebuie să fii izbăvit? Nu cumva slujitorii Domnului ar trebui să aibă întoarcerea celuilalt obraz ca profesiune de credinţă?
A doua discuţie colaterală e ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt. Negarea verbală lui sau fapte din care lipseşte cu desăvârşire iubirea?

Azi cineva care m-a dezamăgit crunt şi-a cerut iertare în faţa mea. O iertăciune cu ”condiţii impuse”. Mi s-a cerut să înţeleg că nu doar cel care m-a insultat a greşit, ci vina e şi a mea, fiindcă l-am provocat.

În acest caz particular, nu consider că am provocat. Din contră, am încercat să evit anumite discuţii dar nu am avut cu cine. Să presupunem însă că aş fi fluturat cârpa roşie (chiar dacă vederea bovinelor e monocromă) în faţa taurului. Cu alte ocazii am făcut-o. Sau mi s-a făcut. Fiecare e liber să accepte sau să ignore orice provocare. Fiindcă d-aia ai cap, minte şi liber arbitru. Ca să le foloseşti, nu ca să nu îţi plouă-n gât sau să ai ce ignora şi neutiliza. Vorbitorii de engleză au un proverb haios cu privire la acest aspect: ”use it or (you will) lose it”: foloseşte-l sau îl vei pierde. Orice lucru lăsat în paragină va dispărea iremediabil. Tot aşa şi cu neuronii, mintea şi liberul arbitru.
Orice provocare ai întâlni eşti liber să o urmezi sau să o ignori dacă nu eşti în stare să îţi asumi consecinţele nedorite ale acţiunilor tale.
La fel cum trebuie să îţi asumi până la capăt consecinţele acestor acţiuni, indiferent dacă îţi convine sau nu ceea ce a ieşit.

Nu cred în iertarea fără de căinţă şi nu cer iertare dacă nu îmi pare rău pentru faptele mele şi nu sunt decisă să evit din toate puterile repetarea viitoare a situaţiei. Aşa că nu pot să acord iertare în condiţiile neasumării răspunderii şi lipsei de înţelegere a responsabilităţii faţă de acţiunile tale.
Mai mult decât atât, obrazul în care s-a dat nu e al meu ci al altcuiva deci nu am nicio cădere să întorc capul altuia pentru a primi o nouă lovitură. Şi mă simt şi responsabilă pentru acel cap şi acel obraz, deci vor exista cu siguranţă, cândva consecinţe.

Mila creştină e un lucru minunat. Atât de minunat căci e de sorginte divină.
Dar mărgăritarele nu se aruncă porcilor.

Aşa că nu pot să uit injuriile aduse şi nici daunele colaterale care au apărut datorită acestei situaţii nu o să le şterg cu buretele. Cândva, când voi avea timp voi cere clondirul cu mastică prima pentru a putea să dezinfectez zona contaminată de contactul cu persoana care m-a ofensat.

Ştiu însă că mă citeşti. Aşa că te invit să-ţi pui singur unghia-n gât ca piţigoiul: toată situaţia de rahat în care ai vrut să mă bagi a generat o turnură extrem de propice a vieţii mele. Încetează să mă mai muşti de cur. N-am glumit. Sunt otrăvitoare. Chiar sunt!

marți, 20 martie 2012

This ain”t a fuckin” pink blog

@ AlChimistul şi @MT

Pot fi multe lucruri: femeie, doamnă, gospodină, curvă, profesionistă. Şantieristă cu siguranţă.

Pot avea multe stări de spirit, romantică, pragmatică, cu capu-n nori, cu picioarele înfipte-n pământ, dulce, acră, picantă întotdeauna, inteligentă sau înţeleaptă dar şi neroadă de dau în gropi şi cu un miez de duritate care mi-a păstrat coloana dreaptă prin orice am trecut.

Blogul ăsta e fix ca mine fiindcă e locul unde mă asum permanent. Aşa că nu vă miraţi că apar cuvinte considerate indecente (da, pulă, pizdă, futut apar în DEX aşa că nu văd de ce le-aş spune doar cu lumina stinsă într-o cameră bine antifonată şi în absenţa absolută a martorilor).

Dar blogul ăsta NU e un afurisit de blog muieresc în care să descriu cum mă epilez sau cum îmi fac unghiile şi dramele interioare pe care le trăiesc când sunt pusă în faţa dilemei existenţiale de a-mi alege următoarea vopsea de păr, chit că uneori se mai strecoară şi ceva aluzii culinare. N-o să aberez păşunistic (prea des) şi nici romantic n-o (prea) ard.

Da, recunosc cinstit că îmi doresc să ajung în A-list sometime. Dar n-am de gând să scriu ceva în ce nu cred sau ceva care să mă compromită în ochii mei pentru a ajunge acolo. În mod sigur NU o să scriu pentru a place cuiva sau altcuiva. Tot aşa cum nu o să vorbesc cum îi place unuia sau altuia. Dacă eu consider că un personaj e un lăbar trist care fute timpul cuiva fiindcă nu e în stare să se mobilizeze pentru o erecţie normală, atunci fix asta o să spun. Cât se poate de sintetic şi brutal fiindcă nu mai am timp de căutat eufemisme. Dacă vreau să scriu despre jigodii sociopate, voi scrie despre jigodii sociopate chiar dacă după unele păreri (neautorizate şi absolut neavenite) scriu ca o proastă. Nu-ţi place ce spun/ scriu, casa-i a mea, inclusiv această fereastră virtuală, calea-i a ta. Prefer să nu ajung în A-list decât să fac poll-uri referitoare la subiectul următorului eseu de frică să nu jignesc vreun sensibilicios sau vreo demoazelă fragilă.



Asta sunt şi n-ai ce-i face, - fiindcă mă plac prea mult exact aşa cum sunt!!!

Alta mama nu mai face!

luni, 19 martie 2012

Despre iubire şi jigodii

Dacă există vreo combinaţie mai puţin reuşită decât iubirea şi jigodiile chiar nu sunt curioasă să o aflu. (Nu, celebrul trio prune, iaurt şi bere nu se apropie nici pe departe de duoul nominalizat de mine.)

Iubirea presupune fericire, presupune nevoia de a-ţi primeni sufletul şi te face mai bun. Iubirea nu e în niciun caz un troc: te iubesc fiindcă mă iubeşti. Ţi-am dat inima mea, dă-mi-o imediat pe a ta la schimb. Iubirea e fericită fiindcă iubeşti. Da, ştiu, este un argument circular. Dar devii fericit fiindcă eşti îndrăgostit şi fiind fericit iubeşti nu doar un anume om ci lumea întreagă.
O jigodie care se presupune singură îndrăgostită este la fel de lipsită de onoare şi de fericire ca şi înainte. De fapt e la fel de sociopat ca şi până atunci. Doar sentimentele sale (lui sau ei) contează, doar satisfacţia personală este demnă de a fi menţionată. Dacă nu i se răspunde la ”sentimente”, trebuie să caute vinovaţi. Iar vinovaţii trebuie să fie pedepsiţi pentru transgresiunea comisă indiferent de cadavrele victimelor colaterale.

Trecător sau ”vinovat” nu poţi să rămâi indiferent într-un astfel de caz. Fiecare are obligaţia socială de a interveni şi a sancţiona. E postul Paştilor, deci mă simt mai înclinată decât de obicei să iau în considerare premisa creştină. Chiar dacă zis-a Domnul ”că a mea e răzbunarea” şi Iisus a zis să întorci şi celălalt obraz, cred că a face asta e o greşeală fundamentală. Iertarea nu se poate acorda în absenţa căinţei. Iertarea are ca premisă fundamentală înţelegerea greşelii, căinţa şi dorinţa de îndreptare.
Un sociopat nu va înţelege că a greşit cu sau fără de pedeapsă. De căinţă şi îndreptare nu mai poate fi vorba. Pedeapsa va avea rol de dresaj, precum în cazul unui căţel. Pur şi simplu a doua oară se va teme să roadă papucii. Chiar dacă nu va înţelege niciodată de ce a primit chelfăneala.

Tentatia monstrului

Poveştile copilăriei mele au fost în mare măsură poveştile copilăriei părinţilor şi ale bunicilor mei. Şi da, multe dintre ele au o pronunţată tentă horror.
Adică lupul era rău, maştera sfârşea prin a fi executată, balaurul rămânea fără niciunul dintre cele unu, trei sau nouă capete, fata răsfăţată a babei era mâncată de jivine. Moroii, strigoii, vârcolacii, zmeii erau clar personaje negative. Şi cumva, cu toate că eram supuşi în fragedă pruncie unor astfel de not so politically correct bedtime stories nu ne-am transformat în monştri.
Ne speriam, tremuram cu încântare pentru Făt Frumos şi Ileana lui, fiindcă ştiam că se va termina cu bine şi chiar aşa se şi termina. Da, ştiam că există şi monştri cu faţă umană. Ştiam chiar din poveşti asta. Cu toate astea, orice copil se putea uita la un adult şi să vadă o sursă de ajutor. Monştri erau în poveşti şi puteai conta pe ei ca să te sperie şi să poţi să te bucuri mai mult la final. Adulţii erau reali şi puteai conta pe ei să te ajute când intrai în orice belea.

De la o vreme nu mă pot opri să nu observ că filmele abundă în vampiri care apără interesele omenirii, vârcolaci libertarieni, demoni care aspiră către rai şi alte asemenea farafastlâcuri. Monştri se căiesc, se pocăiesc, sunt exoneraţi de vina trecutelor fapte rele, sunt mântuiţi, sunt salvaţi întru Domnul. În loc de personajele bune ale copilăriei mele, acum sunt copii şi tinerii au ca modele comportamentale tot felul de creaturi care au fost plămădite pentru a desăvârşi antiteza. Care acum ies din ecran, din filele cărţilor şi se întrupează în oameni cu figuri banale dar cu apucături oribile.
Acum poveştile sunt politically correct, nu mai speriem copii cu personaje monstruoase. În schimb le oferim ştirile de la ora 5. Când vedem cum oameni fură, violează, ucid alţi oameni în moduri în care niciun monstru nu a gândit vreodată cum să o facă.

Atunci copii ştiau că adulţii trebuie să fie acolo şi să fie responsabili. Acum trebuie să învăţăm copii să se teamă apriori de orice adult necunoscut fiindcă niciodată nu poţi să ştii.

vineri, 16 martie 2012

Soare cu colţi

De vreo două săptămâni în viaţa mea au apărut nişte modificări importante. Chiar foarte importante aş spune eu.

Atât de importante încât am decis să las complet neschimbat acest blog, asumându-mi fiecare literă.

Iubesc şi am iubit. De fiecare dată când am spus te iubesc a fost spus din suflet şi de fiecare dată când am trecut mai departe am încercat (nu, nu mi-a ieşit de fiecare dată) să privesc înapoi fără mânie. Îmi asum fiecare iubire şi fiecare eşec, fără să mă feresc de niciuna. Paşii făcuţi m-au adus în poziţia de acum şi sunt perfect împăcată cu tot ce am făcut. Nu mă dezic de nimic şi nu regret decât prea puţin. Iar ce regret eu ţine din punctul de vedere al societăţii de lucrurile care nu ar trebui să-mi provoace ruşine.



Singura completare e asumarea completă a acestui blog. Cui nu îi place, îi dedic cu volumul dat la maxim: http://www.youtube.com/watch?v=Cbenhxn8Xwo (Amatorilor: înlocuiţi irish cu românesc, vă rog. Sunt româncă şi sunt patrioată. Păcat că nu ştiu eu niciun echivalent românesc.)
Numele meu e Mira Mincă

Venere sau Madonă - 01

Când am început să scriu acest post, se intra în postul Paştilor. Fiecare dintre creştini e dator să intre în această perioadă cum ştie mai bine, ca să îşi cureţe sufletul şi trupul de păcate.
Şi pentru mine e o călătorie spinoasă fiindcă nu mă simt mulţumită de mine, de societate şi nici de biserică.
Aşa că azi continui ideile pe care le-am început în postul trecut, cu cartea Monicăi Fermi încă vie în suflet.

Şi primul episod din acest manifest personal e legat de poziţia Bisericii faţă de femeie.
Biserica, trupul lui Hristos, un organism eminamente masculin, nu ar fi putut exista fără femei. Hristos e imposibil în absenţa Mariei. Toate evenimentele importante ale vieţii lui Iisus şi o serie amplă de evenimente post-crucificare au loc primordial în preajma ucenicelor, nu a ucenicilor.
Iisus a ales să se arate Mariei-Magdalena şi femeilor mironosiţe. Care au afirmat răspicat şi fără teamă că îi urmează lui Hristos, atunci când sf. Petru s-a lepădat de trei ori de sine şi de mântuitor.
Fără Elena împărătiţa Bizanţului, cel mai probabil creştinismul ar fi eşuat într-o sectă oarecare, nu ar fi ajuns prima religie a lumii. Constantin, cel care e elogiat mult înaintea maicii sale, se uită că deşi a pus crucea (”In hoc signo vinces, traducerea în limba latină a expresiei grecești "ἐν τούτῳ νίκα") pe steag înainte de bătălia de la Podul Milvian, a refuzat convertirea la creştinism până pe patul de moarte. Da, a dat edictul de legalizare a credinţei creştine, da, a finanţat expediţia în urma căreia a fost identificată la Ierusalim crucea Mântuitorului, dar până nu a ajuns în punctul în care să îşi întâlnească personal Creatorul nu a renunţat la credinţa sa păgână şi la libertăţile oferite de aceasta.

Cu toate acestea, ziua închinată sfintei mari muceniţe Tecla, cea întocmai cu apostolii e trecută sub o tăcere suspectă, viaţa Mariei Magdalena, fie că a fost una şi aceeaşi cu păcătoasa îndrăcită sau o prinţesă iudee, nu s-a considerat a fi demnă de consemnare, deşi a depus o bogată activitate misionară. Ceea ce a dus la puzderia de erezii tip Dan Brown. Şi în general, cu posibila excepţie a Mariei, viaţa femeilor care au fondat creştinismul e o mare nebuloasă.
În scrierile părinţilor Bisericii primordiale avem un cod relativ aspru pentru un bărbat creştin şi un cod cu adevărat aspru pentru femeia creştină. Deşi Iisus a venit pentru a ridica păcatul strămoşesc, se pare că l-a ridicat în grade diferite, eliberând mai mult bărbaţii decât femeile.
Scrierile canonice şi cele necanonice atestă că fără implicarea femeilor, mai ales a văduvelor bogate, utopiile creştine, aşa cum s-au dorit a exista ele în primele secole ale erei noastre, nu ar fi putut exista. Mi se pare important de realizat că principalii sponsori ai creştinismului nu au fost bărbaţii bogaţi ci femeile văduve, mai ales cele fără de copii.
Iar Biserica de azi nu face decât să continue acest dublu standard, înjositor.
Bărbatul trebuie să intre cu capul descoperit în biserică, femeia trebuie să aibă ceva pe cap.
Dacă soţul şi soţia se duc împreună, cel care intră primul e soţul, ca la cârciumă.
Dacă un bărbat şi o femeie vor să se roage într-o biserică goală, bărbatul e cel care are întâietate, indiferent de vârsta şi condiţia sa socială.
La terminarea predicii, la miruit, tot bărbatul va avea întâietate, femeile neputând (teoretic) a fi miruite înainte ca toţi bărbaţii prezenţi să fie miruiţi.

Nu am auzit niciodată vreun preot condamnând şorturile sau pantalonii aceia cu talie joasă şi tur spre călcâie, care permit să se vadă beteliile chiloţilor, dacă aceştia sunt purtaţi de bărbaţi. Da, există o interdicţie generală ca bărbaţii să nu poarte veşminte femeieşti, dar cam atât. În schimb, în conformitate cu duhovnicii ortodocşi, femeia nu trebuie să se machieze, nu trebuie să se vopsească, nu trebuie presupun să îşi facă niciun fel de ”îmbunătăţiri” chirurgicale. Hainele trebuie să fie ”cuviincioase” spre a nu sminti bărbaţii.
Mno. Toate bune şi frumoase în teorie, dar hai să analizăm un pic practica:
- cine creează trendurile referitoare la machiaj şi cosmetică? Oops, bărbaţii.
- cine creează moda şi accesoriile feminine? Oops, they did it again, tot bărbaţii.
- cine a lansat moda protezelor estetice? Bingo! Iar bărbaţii speciei.
Un reputat duhovnic grec, Fericitul Filothei Zervakos, vine şi afirmă cu voce de stentor, “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“.
Vin şi întreb ce înseamnă ”ruşinea femeilor”? Codul vestimentar? De ce e trupul, creaţie divină!, trebuie văzut ca o sursă de păcat şi de ruşine? Dacă stau să mă gândesc bine, moda şi accesoriile feminine sunt lansate de bărbaţi. A se vedea celebrii pantofi mici ai doamnelor din înalta societate chinezească şi monstruozitatea legării picioarelor şi mutilării fetelor, doar pentru a fi plăcute bărbaţilor. Fusta mini n-a fost inventată de femei! Fardurile tot bărbaţii le-au inventat. Pentru ei, noi doar le-am sfeterisit borcănelele de maglavaisuri. Acţiunile? Ce aici e considerat normal, în alte societăţi e considerat de ruşine. Nu mă machiez şi îmbrăcămintea mea tinde să fie spre complet plictisitoare. Doar că sunt prea mulţi nădragi. Personal nu sunt de acord cu intervenţiile chirurgicale estetice făcute numai fiindcă presiunea masculină cere să fie pe piaţă doar ţâţe uriaşe, care să vibreze mai ceva decât clopotele catedralelor şi talii de viespe. Dar cum nu se poate face grefă de minte, pentru unele persoane e imperios necesar să vină nenea doctorul şi să corecteze cu bisturiul ce nu corespunde realităţii.

Vin şi întreb, de ce doar ruşinea trebuie să fie doar feminină? Indiferent cât ne-am agita şi cât au protestat sărmanele sufragete, în plan social, bărbatul şi femeia n-or să fie niciodată egali. Câtă vreme bărbatul e cel care face cererea în căsătorie, câtă vreme bărbatul trebuie să fie impresionat, femeia nu o să aibă niciodată instrumente corespunzătoare de coerciţie.
În societăţile tradiţionale nu tinerii sunt cei care iniţiază relaţiile matrimoniale. Sărutările furate la fântână sunt una. Săritul pârleazurilor seara e alta. Ale tinereţii valuri. Dar căsătoria e treabă serioasă. Care se face de către părinţi şi de către peţitori. În cazul societăţilor tradiţionale luminate, părinţii ţin cont de opinia plozilor de sex masculin. Dar fetele sunt doar monedă de schimb şi mână de lucru ieftină. Iar biserica încurajează din plin asta! ”Ruşinea” fetelor din societăţile tradiţionale NU este o trăsătură inerentă. Este răspunsul mimetic la presiunile exercitate prin bărbaţi de către singurele femei care au putere de veto: soacrele. Societăţile moderne nu s-au liberalizat pe nesimţite. Morala a încetat să mai fie atât de strictă în momentul în care femeile au început să aibă putere şi înainte de măritiş, iar cei care trebuiau impresionaţi nu mai erau socri şi mai ales soacrele ci fii. Momentul în care femeile au încetat să se mărite nu doar cu ”alesul” ci cu întreaga lui familie a devenit momentul în care s-a schimbat penajul şi s-au modificat tacticile de prindere a vânatului masculin. Competiţia s-a acutizat, fiindcă modelul social impus prin mass media fiind cea care a modificat aspectul şi relaţiile dintre bărbaţii şi femeile de orice vârstă. Şi ce să vezi, nucleul dur şi foarte dur al mass media este format din bărbaţi! Nu din femei. Femeile fac ceea ce au făcut de când s-a trecut de la libertatea considerabilă a matriarhatului la sclavia instituţionalizată a patriarhatului: s-au adaptat. Dacă în societatea patriarhală tradiţională atât bărbaţii cât şi femeile în vârstă au impus modelul tinerei timide şi timorate, femeile tinere au fost timide şi timorate. În momentul în care a dispărut frâna pusă de cuplurile în vârstă şi băieţii au avut oportunitatea de a alege pe cont propriu, fără ca părinţii să mai aibă drept social de veto, timiditatea a fost înlocuită de scurtarea veşmintelor, machiaje, silicoane.

În tot acest răstimp, Biserica a fost preocupată să facă aproape orice în afară de a veni în întâmpinarea vremurilor, pierzând astfel pârghii importante sociale. Şi acum îmi vin mie nişte preoţi, aceiaşi unii dintre ei care refuză să administreze sfintele taine fără remunerare din partea credinciosului şi-mi povestesc despre apocalipsa adusă de lipsa de ruşine a femeii.

Azi am văzut pe un blog un filmuleţ destul de interesant, chiar dacă făcut de ceva neo-protestanţi. (Nu îi tolerez cu nimic mai mult pe neoprotestanţi faţă de ortodocşi, ba chiar îi dispreţuiesc şi mai mult, dar disputa din acest post e dedicată cu precădere Bisericii Ortodoxe Române.) O doamnă îmbrăcată office oprea la răscruce un domn, tot corporatist, care afirmă că este obosit, venit de la serviciu şi îl invita la o plimbare. Repet, la o plimbare. (Scena mi se pare neverosimilă fiindcă orice corporatist respectabil nu se deplasează pe jos şi în niciun caz nu se deplasează fără să care un laptop în spinare, precum odinioară Sisif căra un bolovan. În plus e lumină de zi nu e beznă, deci iar e neverosimil, fiindcă pentru orice bun corporatist lumina de zi e anathemă curată.) Domnul se leapădă ca de satana de ispitirea femeii, explicându-i clar că el L-a găsit pe Domnul şi e păcat să curveşti în afara căsătoriei. LOL, deci e OK să curveşti dacă eşti căsătorit? Şi în definitiv să înceteze cu ispitele, că el nu se lasă smintit aşa, cu una cu două. Sminteală e să confunzi o plimbare-n parc cu invitaţia în aşternut, zic eu. Şi tot sminteală e să insişti în a propaga ideea că femeia e cea care ispiteşte, nu de alta, dar cam 85-90% dintre agresiunile sexuale sunt făcute de bărbaţii care se folosesc de poziţia lor pentru a beneficia de sex suplimentar şi ne consensual.
Din alte surse am văzut interviuri luate unor foşti/ actuali combatanţi din războaiele africane. Cu un cinism frizând demenţa soldaţii mai-mai (creştini după câte am înţeles) îi acuză de comportament nedemn (să-i zicem de-a dreptul bestial) fiindcă răpesc femeile şi le violează până la uzare completă, după care mărturisesc senin, dar la fel de mult frizând demenţa că nici ei nu se pot abţine de la a viola orice posedă o pizdă naturală fiindcă stau prea mult singuri în junglă şi violul îi ajută să fie mai buni ca războinici.

Ambele abordări, teoretic creştine plasează femeia extrem de jos pe o scară a valorilor. Prima induce ideea că bărbatul e de o puritate virginală iar femeia e dracul gol. A doua, deşi mai brutală e măcar mai onestă. Femeia există doar pentru a satisface.

marți, 6 martie 2012

Tinereţe cu dată variabilă

La 20 de ani eram tânără în buletin dar bătrână la suflet. Eram aşa de preocupată să ”act”, da, englezescul ”act”, care înseamnă un pic a acţiona şi un pic a juca teatru că-s adultă, responsabilă, de încredere, ce mai un afurisit de stâlp al societăţii, capabilă să rezolv jumătate dintre crizele mondiale cu mâinile legate la spate.
La aproape 40 (strategie de marketing! În fiecare an încep de pe la anul nou să pretind că am cu un an în plus, ca în toamnă, când are loc evenimentul nedorit să fiu adecvat pregătită sufleteşte. Pentru fatidica schimbare de prefix am început să mă pregătesc cu 4 ani înainte, ca la/de Olimpiadă.), nu mai sunt tânără conform aceluiaşi act juridic. Însă am devenit atât de adultă încât nu mai am nevoie să pretind nimic. Aşa că pot să-mi savurez complet tinereţea din suflet, să fac bancuri cu substraturi, să îmi gâdil prietenii sau să discut despre teoria stringurilor cu oameni încă necunoscuţi.

Aşa că am aflat şi cine îmi dă înapoi anii irosiţi inutil într-un vis mort din născare.
EU! Eu mi-i pot lua înapoi, cu puterea investită în mine de către mine însămi şi prin decret bellagin!

Muştar şi Mahomed

Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, poţi muta şi munţii din loc.
Câtă credinţă trebuie să am ca activitatea neuronilor să aibă atâta masă cât un bob de muştar, cât ar fi fiind el de micuţ?

Dar apucându-mă eu de mutat munţii din loc, nu încalc vrerea Divină, că Dumnezeu o fi ştiind el ce ştia când a conceptualizat munţii ăia formându-se acolo unde sunt şi nu aiurea? Nu mai bine aplic abordarea islamică şi mă duc eu să-i admir în toată splendoarea lor acolo unde îi fixează credinţa altor milioane / miliarde de credincioşi?

vineri, 2 martie 2012

Vise de noapte

Am visat că te strângeam de gât, trecutule.
”Şi mie cine-mi dă înapoi cei trei ani pe care i-am aruncat porcilor?”

miercuri, 29 februarie 2012

Eu unde eram când am avut înţelegerea asta?

Mademoisele Mocanu anamocanu2012@gmail.com,dar şi mademoiselle Badea, carmenxpower@gmail.com pretind că au o înţelegere cu mine.

”Buna,

Conform intelegerii noastre, va trimit mai jos metoda
prin care si Dvs. puteti plati cu 22% mai putin pentru
motorina sau benzina pe care o consuma masina Dvs.”

Dacă aveţi maşină, nu o ocoliţi. Sau dacă vreţi să trimiteţi scrisori tip spam

Libertatea este bună, dar nu pentru femei

Dată fiind vârsta mea venerabilă, aş fi zis că am văzut destul de multe ca să nu mai intru în stare de şoc când dau peste tâmpenii şi să mă oripilez ca o călugăriţă fecioară la festivalul penisului din Japonia. Dar fiindcă numai astăzi nu e mâine iar mâine e 1 martie, uite că am reuşit să dau peste aşa ceva.
I-aş numi clubul plângăcioşilor. Respectivele persoane de sex masculin (am dubii să îi numesc bărbaţi, băieţi nu se mai pot numi câtă vreme au depăşit 18 ani, şi purtători ilegali de organ mi-i milă de sensibilităţile doamnelor care citesc acest blog ca să îi numesc) se văicăresc la unison, a capela, într-o armonie pe enşpe voci – care mie îmi par totuşi un pic prea cristaline şi înalte – cu privire la femei.
Copii târzii ai sistemului patriarhal, care tânjesc după libertăţile absolute acordate bărbaţilor de către acesta, fără însă să aibă coloana vertebrală să recunoască asta. Nu spun că feminismul agresiv nu e un bastard al aceluiaşi sistem social. În definitiv, cine seamănă timp de câteva mii de ani vânt, culege furtună. Meduzei, după ce Thezeu i-a tăiat capul, i-a rămas încă proprietatea de a împietri duşmanii.
Principala lor preocupare e să demonstreze lumii că s-au însurat/ au intrat în uniune consensuală cu nişte căţele fără inimă şi suflet şi deci toate femeile sunt nişte căţele fără inimă şi suflet şi că trebuie să fie compătimiţi, eventual sanctificaţi pentru îndelungă mucenicie. Sunt intens traumatizaţi că legea îi obligă în caz de divorţ să plătească daune, să participe la întreţinerea familiei pe care ei înşişi au decis să o creeze.
Îi nemulţumeşte faptul că o lună, în mod legal trebuie să schimbe scutece. Îi nemulţumeşte că au apărut în casă scutece. Îi nemulţumeşte faptul că de la o vârstă jumătăţile încep să audă nu tic-tac din partea ceasului eternităţii ci be-be, be-be. De fapt în secret tânjesc după privilegiile bărbaţilor afgani de a le pune sacu-n cap nevestelor şi a dispune de ele după bunul plac.
Unul dintre ei are pretenţia de a sumariza drepturile şi obligaţiile femeilor acum şi înainte de emancipare:

Atunci Acum
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Proprietate Aveau dreptul să deţină, să cumpere şi să înstrăineze liber atât ceea ce dobândeau prin muncă proprie, prin moştenire sau în urma căsătoriei, fără să ceară acordul cuiva. Puteau transmite – în cel mai bun caz bunuri mobile şi imobile, nu aveau dreptul de a cumpăra sau înstrăina nici ceea ce dobândeau prin muncă proprie (în extrem de rare cazuri), nici ceea ce moşteneau. Pot deţine, pot înstrăina sau cumpăra după bunul plac Teoretic, au acelaşi drept, dar arareori am văzut o femeie căsătorită care să cumpere un bun de folosinţă îndelungată fără să se consulte cu jumătatea.
Autoritate familială Aveau drept aproape de viaţă şi de moarte atât asupra soţiei cât şi asupra progeniturilor Aproape zero la căsătorie, se dobândeşte statut social de forţă abia în caz de văduvie Încă domneşte legea pumnului lui tata Depinde de cât de bărbată e femeia respectivă.
Dreptul de muncă Da, la câmp, cu oile, ca meşteşugar, ca funcţionar, orice.
În curte, treburile de bărbat. În casă până la revoluţia industrială,
Menial work pentru alţii,
După revoluţia industrială slujbe la fel de îndelungate ca şi ale soţilor, mult mai puţin plătite. Da.
În casă nimic,
Dacă stau la bloc, e dreptul suveran să fie aşteptat cu papucii calzi şi cina aburindă Ai şi dreptul de a munci 8 ore în câmpul muncii precum orice bărbat, mai bine decât orice bărbat şi datoria de a munci pe brânci acasă, că ce mama dracului, eşti femeie şi e instinctul tău natural
Copii Soţul era cel care insista asupra numărului mare de copii Niciun fel de drept de contracepţie Acum se văicăresc asupra apariţiei copiilor în căminul cel atât de sexy şi faptul că sarcina deformează trupurile atrăgătoare cu care s-au însurat În sfârşit avem dreptul să decidem dacă şi câţi copii dorim să aducem pe lume. Dpdv legal, dacă nu vorbim de îndoctrinate religioase
Bani Da, avea dreptul şi obligaţia de a-i câştiga. Decidea arbitrar cât investea în casă, cât în băutură şi cât în femei plătite Nu avea decât obligaţia de a-i gestiona pe cei puşi la dispoziţie de soţ pentru bunul mers al casei.
Au pierdut privilegiul de a fi unici întreţinători ai casei şi se simt ameninţaţi când nu mai sunt indispensabili În sfârşit, legal au dreptul de a câştiga bani şi de a dispune după bunul plac de banii pentru care au muncit.

În partea de sex nu mă bag, fiindcă prevăd că o să fie un roman fluviu.
O să amintesc doar câteva dintre durerile atroce ale acestor Iovi moderni neînţeleşi:
- femeia are mai multe drepturi decât bărbatul. Le-aş recomanda sincer să facă o excursie la cel mai apropiat sediu RDS şi să vadă cum stau lucrurile de fapt. Sau la oficiul stării civile când majoritatea covârşitoare a femeilor se simt obligate şi sunt intens presate să renunţe la numele lor cu care unele şi-au croit o carieră doar ca ”să fie trecute”, ca un bun oarecare pe numele soţului.
- femeia este manipulatoare. După câteva milenii de oprimare făţişă, în continuare statutul religios al femeii este de cetăţean de mâna a doua, nu mi se pare aberant faptul că au avut mai mult succes, darwinian vorbind femeile manipulatoare şi necruţătoare. Cele care stăteau ca mioarele, au fost eliminate ”natural” în bătaie sau născând exagerat de mulţi copii. Acum se văd doar roadele tratamentelor trecute.
- femeia este singura care are drept de decizie asupra reproducerii. Adică dacă ea vrea, atunci el trebuie să se execute. Şi desigur, e strict obligaţia ei să se protejeze de sarcini nedorite. Pentru bărbaţi e castrant. Toţi bărbaţii pe care îi cunosc, fără de excepţie, detestă prezervativul pe care îl consideră moartea pasiunii şi generator de probleme de erecţie. Mă întreb cum ar percepe un anticoncepţional masculin. Probabil generator de impotenţă.
Cireaşa de pe tort o reprezintă însă un termen peste care am dat: femi-nazismul. Sincer, negăsindu-l în dicţionar, nu pot să îl explic. Aştept o definiţie exhaustivă a acestuia.
Dat fiind însă contextul în care l-am găsit, o să admit că e de rău. Autorul priveşte femeile ca fiind urgia lui Dumnezeu pentru sărmanii bărbaţi neajutoraţi şi sensibili. Problema însă începe să devină interesantă când omul are la rubrica de cărţi preferate ”Mein Kampf”. Adică Evanghelia nazismului. Deduc eu că omul consideră că are un grad de înrudire cu ideologia nazistă. De unde, conotaţiile negative ale termenului femi-nazist devin o contradicţie de termeni.

Nazismul este bun, dar nu pentru căţele.

Concluzii hibernale

Azi dimineaţă când m-am sculat, fulguia. Fiind ultima zi de iarnă în mentalul colectiv, o să scriu azi gândurile mele referitoare la iarna aceasta atipică.

A fost comparată adesea cu îngrozitoare iarnă din 54.
Părerea mea de citadină care nu a ieşit din oraş pe toată durata urgiei, e că am ieşit cu mult mai prost decât în acel an.

De ce? Fiindcă e 2012 şi nu 1954. Nu e argument circular, e doar paradox.
În 1954, războiul se terminase cu doar nouă ani în urmă şi trecuseră doar 55 de ani faţă de ultimul an al secolului XIX, care pentru România nu a fost mult mai avansat tehnologic faţă de vremurile în care Hristos păşea prin Israel. Oamenii ţineau bine minte ce înseamnă solidaritate şi de ce este obligatorie pentru supravieţuire.
O mare parte din populaţia României locuia la ţară, iar din procentul citadin, prea puţini locuiau în blocuri. Încă nu începuse exodul tinerilor de la ţară spre oraş. Încă mai erau oameni în putere.
Toţi oamenii care în 1954 locuiau la case aveau grădini în care îşi cultivau una alta, era inadmisibil ca o gospodină să nu aibă provizii serioase pentru iarnă. Procesul de globalizare nu exista decât în formă embrionară, încă mai se rezona ”prin noi înşine”. Când venea vorba de alimentaţie nimeni nu se baza pe importuri, ci fiecare pe sine însuşi. Inclusiv cei care stăteau la bloc îşi umpleau conştiincios toamnă de toamnă cămările.

Problema acestui an nu a fost atât de atroce la oraş ci la ţară. Aşa că mă voi axa pe diferenţele dintre ruralul de acum şi cel de acum un secol.
- România încă nu cunoscuse explozia demografică artificială din anii 60. Necesarele de orice erau mult mai mici. Iar conceptul de necesar de atunci nu este acelaşi cu cel de acum.
- populaţia rurală era mai tânără şi în putere. Nu depindeau de nimeni pentru a-şi asigura traiul zilnic.
- lipsa infrastructurii rutiere:
- atunci era o stare naturală care nu şoca pe nimeni. Nevoile de mişcare ale ţăranului de atunci erau infinit mai mici decât ale orăşeanului de acum. Gospodarul îşi producea cât mai mult din ceea ce avea nevoie pentru iarnă, muncind cu sârg de cu primăvara, iar ce nu putea produce singur se achiziţiona de la târguri.
- acum la ţară nu se mai produce la fel, fiindcă o bună parte dintre cei care au asistat la iarna asta au trăit-o şi pe cealaltă. Dar atunci erau tineri şi în putere. Acum avem nevoie de transporturi fiindcă un segment din ce în ce mai mare de oameni nu e capabil să îşi producă bunurile necesare în regie proprie.
- lipsa sistemului de electrificare: fiecare casă avea proviziile sale de lumânări şi petrol lampant. Nimeni nu depindea de fiţele moderne cum ar fi radio, televizor, celulare, frigidere. (Da, ştiu, ne sunt indispensabile, dar sunt aşa fiindcă noi le-am dat acest statut, nu fiindcă toată omenirea ar deceda instantaneu la dispariţia lor). Acum, ne bazăm pe lumina care vine din tavan şi ne minţim cu lumea care se deschide într-un ecran.
- arhitectura: atunci arhitectura casei de ţară era reprezentată de o clădire destul de şubredă, într-adevăr. Dar erau la fel de uşor de refăcut şi cu birocraţie aproape 0.
- percepţia despre lume şi viaţă:
- atunci fiecare om ştia cu siguranţă că vine iarna după 1 noiembrie şi că vine negreşit. Asta însemna că trebuia să ai grâu şi porumb pentru tine şi pentru animale, făsui că-i postul lung, porc de Crăciun ca să ai şi proteine, orătănii în şură, vacă şi cal. Vin şi ţuică în beci şi varză-n putină. Dulceţuri şi compoturi şi altele în cămară. Lemne, coceni şi paie pentru foc.
- de 20 de ani, de la revoluţie încoace, fiecare iarnă e un eveniment cataclismic, privit nu ca o încheiere naturală de an ci ca urgia lui Dumnezeu asupra păcătoşilor de guvernanţi. Care d-aia ridică biserici din bani publici, să aibă unde se ruga să nu mai vină prăpădul alb. Aşa că an de an suntem prinşi pe nepregătite.
Ar fi multe de zis despre proasta gestionare şi în oraşe a iernii acesteia. Începând cu stocurile insuficiente de combustibil. Şi gazele pe care o să le plătim nu la supra-preţ ci la hiper preţ. Şi terminând cu munţii de zăpadă care în loc să fie scoşi în câmp au blocat de o lună oraşul. Cu oprire pe la primărie, care NU a dat amenzile care se impuneau pentru necurăţarea oraşului. Atât cetăţenilor cât şi firmelor de salubritate care au tras un rasol inimaginabil.

Per total, faptul că am crescut nerealist şi fără un plan sustenabil, nu ne-a ajutat în anul 2012.

marți, 21 februarie 2012

Se dă una bucată oală jegoasă. Cum dracu a ajuns oala aia aşa jegoasă? Nu cumva fiindcă în casă e jeg?
Se dă una bucată concurs, cine poate curăţa oala câştigă.
Vine cavalerul fără pată şi prihană, care odată se opinteşte din toţi rărunchii, curăţă oala, îşi dă jos viziera (de unde deducem că CIF e atât de toxic încât trebuie să porţi vizieră pentru faţă spre a-ţi proteja figura?). Vedem că de fapt cavalerul era cavaleriţă. Aşa că e încoronată drept regină a regatului mizerabil.
Presupunem deci că ţara e una de burlac. Sau de burlaci. Care nu au nevoie decât de o menajeră salvatoare.
Ideea de a pune mâna pe materii şi materiale de curăţat ar fi greu să treacă prin mintea unui burlac. În definitiv, curăţatul e job de muiere, nu?

Oh sexism frumos!

duminică, 19 februarie 2012

Buna, vrei sa slabesti si sa scapi de celulita

De la Maria: mariaxpower@gmail.com

Buna,

In doar cateva luni te vei afla pe o plaja insorita imbracata
cu noul tau costum de baie. Dar ce te faci cu celulita?

Dar cu kilogramele in plus?

Dupa anotimpurile lungi in care nu a trebuit sa te gandesti
foarte mult la aceasta problema, iata ca a venit iar acel
moment din an in care problema principala este pierderea
celulitei si a kilogramelor in plus.

Trebuie sa ne apucam de treaba pentru ca deja a inceput
numaratoarea inversa catre zilele insorite de stat la plaja!

Citeste blogul meu si afla c.um am pierdut 15 kg in doar
30 de zile. Click aici acum si citeste povestea mea!

Recomandarea mea pentru a scapa de celulita este :
Perfecta SPA, iar pentru a scapa de kilogramele in plus
poti folosi Acai Cleanse, produse recomandate si de
celebra Oprah Winfrey.

Sper ca ti-am fost de folos,

Pana data viitoare,
Mult succes!


Răspuns Belle: Nu fă, nu vreau ajutor să slăbesc şi să scap de celulită. Mă simt organic legată de kilele mele suplimentare şi de vergeturile de pe cur!

vineri, 17 februarie 2012

Hibernală

Afară ninge. Iar. Ninge ca în basme.

Să recapitulăm pe scurt:
- albă ca zăpada: crimă cu premeditare, cu complici, instigare la crimă, crimă cu circumstanţe agravante şi cu furt de organe vitale, asasinare prin otrăvire

- cenuşăreasa: child abuse, auto-mutilare

- scufiţa roşie: bunica e mâncată de lup, lupul e omorât şi spintecat. Şi probabil blana lui ajunge în faţa unui şemineu.

- capra cu trei iezi: crime multiple cu dezmembrări şi canibalism, ba chiar între rude, ardere pe rug, justiţie sumară, lapidare

- hansel şi gretel: child abuse, canibalism, ucidere

Dej da! Ninge de groază. Fix ca în poveşti!

Pluralul moldovinesc

Întrebare:
Care e pluralul de la ”Tuchi”?

Răspuns:
Voichi.


Unde tuchi, conform definiţiei dex e ”tu chizdă” iar voichi e ”voi chizdelor”.

Dar despre femei la volan şi politicieni, ne auzim într-un alt post, de iarnă

miercuri, 15 februarie 2012

Femeia versus IT

De ce nu mă pricep eu la IT. În sfârşit am realizat de ce sunt atât de ineptă în ceea ce priveşte calculatoarele şi gradele superioare de folosire a acestora.
În informatică totul se leagă de 0 şi 1, în orşce combinaţii vrea sufletul programatorului
Iar eu am doar 0. Mai precis chiar 3 găuri în dotare şi niciun 1.
Spre deosebire de masculi, care au nu doar găuri, ci şi oo şi din când în când şi câte un 1 care se merită remarcat sau adus aminte.

qed

luni, 13 februarie 2012

Ciclu Carnot sau I Ching

Azi începe pentagrama (dacă nu ar suna atât de înfricoşător şi de satanist) sau hexagrama morţii. A portofelului domnilor.
- 14 februarie – un kitch uoccidental, fără vlagă, fără snagă, ”loooz până la greaţă. (cum pana mea l-au putut decreta pe acela sfânt, când în închisoare pentru credinţa lui, în loc să se pregătească pentru un martiriu frumos şi înălţător el îi făcea ochi dulci fetei paznicului?!)
- 24 februarie (şi 5 martie, pe stil vechi), Drăgobetele autohton. Aş zice că e o sărbătoare sănătoasă şi frumoasă a iubirii, dovadă a creştinismului pios al poporului român, care în începutul postului Paştilor îşi făcea timp să celebreze dragostea. Drăgobetele sărută fetele. Vorba asta însemnează că de drăgobete era dezlegare la sărutat focos, mai pe la şură, mai pe la pădure. Ba chiar dacă vremea era blândă, la pădure flăcăii fugăreau fetele, ca mai acum vreo două milenii satirii pe nimfe, cine pe cine prindea, fiind începutul unei frumoase prietenii. După o iarnă lungă cu un post în spate şi cu un post în faţă, tare mi-i mie că nu se limitau la guriţe caste. Mai mult, femeilor măritate li se cuvenea să se sărute cu orice străin de sat pe care-l vedeau. Variantă castă a mai vechiului obicei exogamic de pe vremea matriarhatului. Când ”străinul” care trece la zile sfinte poate fi/ acţiona ca avatar al zeului şi cu care acuplarea devenea un act sacru.
- 1 martie, mărţişorul, anul nou pe legea cea veche a păstorilor. (Dacă nu mă credeţi, citiţi legenda Anului care lasă celor 12 feciori butia. Februarie e cel care primeşte ultima cana. Deci e cel mai mic. Sau cel mai în vârstă. Oricum e ultima lună reprezentată printr-un bătrân.)
- 8 martie, ziua femeii
- Şi ultima dată de pe listă cu voia dumneavoastră, să se împlinească hexagrama frumos, 9 martie, ziua mucenicilor, când bărbaţii se îmbată că au scăpat de făcut cadouri.

Dacă scoatem 5 martie (pe stil vechi 24 februarie) şi 9 martie, rămânem cu un patrulater, aproape asimilabil unui ciclu Carnot în care se ard banii dumneavoastră pe tâmpenii de diferite nuanţe de roz şi roşu. Dacă adăugăm şi celelalte două date, obţinem o hexagramă, prin care folosind străvechea artă şi ştiinţă a i ching, putem divina unde va dormi restul anului, sau până la următorul moment memorabil fiecare dintre bărbaţii aflaţi într-o relaţie stabilă (Încă mai am preşuleţe cu sac de dormit încorporat de închiriat!).

vineri, 10 februarie 2012

Vedetele şi sarcinile lor

Priviţi vedeta X, cu corpul deformat de sarcină!
Priviţi vedeta Y, arată excelent după naştere!
Priviţi vedeta Z, şi-a revenit spectaculos şi mai ales fulgerător după sarcină!


Nu vă sună familiare titlurile de mai sus?
Acum câteva seri, o cunoştinţă a emis-comis o perlă absolut antologică: ”Ce bine ar fi dacă în sarcină nu v-ar creşte decât ţâţele!”
Cu un entuziasm absolut dement, tabloidele induc ideea că sarcina e o perioadă în care corpul femeii se deformează, îşi pierde frumuseţea, deci o serie de vedete trebuie să defileze cu burţile la înaintare, spre a demonstra mapamondului că încă sunt frumoase şi de ce nu, încă sunt dezirabile sexual. Şi cumva pe şest, să încurajeze şi restul populaţiei fătătoare că nu e chiar aşa de tragic, te faci ca o balenă, dar dacă ţii regim, o să fii doar un delfin şi ăla suplu, încă o să te mai bucuri de ceva viaţă sexuală şi dacă faci ca mine o să arăţi ca mine.

Dragi idioţi ziarişti, cu respect vă atrag atenţia că sarcina nu e o deformare! Sarcina e o transformare absolut naturală şi dezirabilă. Sarcina e o stare de graţie accesibilă doar femeilor, prin care se asigură perpetuarea speciei şi implicit garanţia că voi, cei care aţi fătat astfel de cretinătăţi o să apucaţi să mâncaţi o pensie şi nu o să muriţi de foame şi de boală şi de necercetare.
Scopul unei femei în sarcină nu e să mănânce cât pentru doi adulţi ci să mănânce corect, astfel încât să acopere nevoile sale şi pe cele ale bebeluşului din pântece. Dar ţelul unei femei însărcinate nu e nici de a defila pe un podium rezervat anorexicelor ci de a se afla într-un punct de echilibru. Ferească Dumnezeu din cer, nu spun că în sarcină o femeie ar trebui să bată de 200 kg. Atunci termenul de ”deformare” se impune. Şi e o tâmpenie deoarece o astfel de greutate pune în pericol atât gravida cât şi copilul.
Da, după ce a născut mi se pare normal ca orice femeie să tindă spre aceeaşi talie de dinainte de eveniment. Dar nu fulgerător! Fiindcă tot mamei îi revine responsabilitatea de a hrăni pruncul. Unul dintre avantajele nepropovăduite ale alăptatului este acela că ajută la slăbit, fiindcă producţia de lapte este o mare consumatoare de resurse. Dar fiindcă laptele matern e singurul aliment complet, a ţine cură de slăbire în perioada asta, e o tâmpenie uriaşă! Fiindcă o dietă de slăbit se bazează pe reducerea numărului de calorii şi majoritatea lor covârşitoare generează carenţe. Iar tu nu ar trebui să-ţi permiţi să te joci şi cu viaţa şi sănătatea ta şi mai ales cu a copilului.

Prieteni noi

Din când în când, tehnica modernă e utilă. Azi, cel mai frumos moment al zilei a venit de unde mă aşteptam mai puţin şi anume facebook.com. NU, nu sunt un fan al acestui site, pentru mine are o valoare strictă de reminder, salvându-mă de nevoia de a ţine un jurnal cu datele de naştere ale tuturor persoanelor importante din anumite puncte de vedere pentru mine.
Pentru prima oară de când l-am activat, mi-a dovedit că e un pic mai mult decât un calendar greoi şi supradimensionat.
Fiindcă azi am dat peste unul dintre blogurile după care tânjeam fără să fi ştiut că tânjesc după el.
http://punctochitpunctlovit.blogspot.com/
via:
http://www.causes.com/causes/646957-cer-public-retragerea-lui-traian-basescu-din-toate-functiile-publice/actions/1594854?template=activity_mailer%2Fnew_grow_activity&causes_ref=email
http://gandeste.org/adevaruri/scrisoare-deschisa-poporului-roman-transmisa-de-arhimandritul-iustin-parvu/20571

Trebuie să recunosc cinstit, în secunda în care am început să citesc textul, am început să vibrez. Mi s-a părut meritoriu ca unul dintre duhovnicii mari ai României să scrie un astfel de mesaj. Ba chiar am apreciat laicitatea mesajului şi faptul că nu lasă pe seama Celui Preaînalt misiunea de a fi ceas deşteptător.
Cu atât mai crudă a fost trezirea când am găsit adevăratul autor al textului. Era mult prea frumos un prelat ortodox să gândească aşa! Şi e cu adevărat patetic să dai peste un astfel de manifest şi în loc să recunoşti meritele celui care l-a conceput şi să îl promovezi, să apelezi la un truc de copist medieval şi să îl atribui unui autor cunoscut şi unei persoane cu greutate doar pentru a conferi plus valoare. Eseul e valoros prin sine însuşi, persoana care l-a gândit are ceva ce lipseşte majorităţii: coloană vertebrală şi pe ea, grefată adecvat, cultură.
Stimate www.punctochitpunctlovit.blogspot.com, mă bucur că cineva a scris acest manifest!
Mă bucur că mai există cineva care strigă şi sper să nu strige în pustie!
Mă bucur că te-am găsit şi că de azi mai am un prieten drag.

În continuare susţin cauza de înlăturare a preşedintelui Băsescu din funcţia pe care o ocupă şi din care se dedă unui şir de abuzuri faţă de Constituţie şi de Ţară. Dar dacă oamenii care au comentat sunt aceiaşi oameni care îi cer demisia, e destul de jalnic şi de tragic. Să te apuci să susţii superioritatea genetică a românilor faţă de oricine altcineva, e idioţenie curată. În primul rând genetica contrazice, nu putem emite pretenţii la statutul de ”rasă superioară” fiindcă suntem un produs înalt hibridat. În al doilea rând, dacă suntem aşa moţaţi, de ce în loc să fim în plutonul de conducere, suntem undeva, la remorcă, ba chiar într-una dintre barjele care pot fi oricând sacrificate pentru a uşura mersul convoiului?

Pe urmă, e absolut trist să vorbeşti despre guverne galactice câtă vreme nu poţi veni cu niciun argument solid.
E trist tonul unor păcătoşi care cer unui om să îi salveze.
E trist faptul că nu se face delimitarea necesară între Cezar şi Iisus!

miercuri, 8 februarie 2012

De ce se lasă bătute femeile

De ce se lasă femeile bătute?

Primul şi cel mai onest răspuns pe care îl pot da la întrebarea asta dureroasă e ”de proaste”.
De ce se lasă o victimă călcată în picioare? De proastă.
De ce agresează agresorii? Fiindcă li se permite şi fiindcă li se permite să fie proşti şi să îşi permită aşa ceva. (Cu asumarea repetării)

Nu, nu am fost bătută în niciuna dintre cele două tentative eşuate de convieţuire paşnică. Şi nu, nu provin dintr-un cămin agresiv. Toată viaţa mea tata nu m-a bătut decât o singură dată, dintr-un motiv greşit, dar cu un motiv pe care l-am înţeles şi atunci şi acum. E drept că a făcut-o o singură dată, dar a făcut-o bine! Iar asupra mamei nu l-am văzut ridicând niciodată nici mâna nici vocea.
Din nefericire, la capitolul inteligenţă emoţională nu stau prost ci extrem de (foarte) prost. Aşa că de ambele dăţi am încercat să îmi aleg ceva şi am ales altceva şi nu am ştiut să mă uit dincolo de limitele înguste ale criteriilor stabilite.

Acum câteva zile am văzut un documentar care pe de o parte m-a pus pe gânduri extrem de grav şi pe de altă parte, mi-a deschis mintea. Era vorba despre un documentar despre viaţa gorilelor de munte (silverbacks), parte a unui studiu care durează de 17 ani şi care va mai dura încă multă vreme de acum înainte. Fragmentul cheie pentru mine a fost cel în care, aparent neprovocat, uriaşul mascul a pus mâna şi i-a aplicat o corecţie fizică femelei.
Din off, o doamnă destul de dezgustată şi indignată l-a întrebat pe cercetător ce a provocat agresiunea asta inutilă şi ce are de gând femela să facă.
Desigur, necunoscând gorileasca, omul nu avea ce să explice. (Da, rămân la părerea mea fermă din copilărie că animalele vorbesc.) O posibilă cauză a agresiunii masculului erau cei câţiva burlaci care se frăsuiau pe acolo. Putea fi şi varianta prototip a expresiei ”femeia nebătută nu simte că e iubită” şi a expresiei ”ştie ea de ce, eu nu trebuie să mai ştiu”. Ba chiar era perfect posibil să o bată ca o expunere a forţei sale fizice, o corecţie by proxi aplicată potenţialilor rivali, ca aceştia să ştie cu cine se pun şi ce îi aşteaptă la o adică.
La fel de incert era şi răspunsul femelei. În baza experienţelor precedente, femela putea să testeze piaţa, în căutarea unui nou partener, sau să rămână la masculul agresiv deoarece un astfel de mascul e mai capabil să asigure apărarea progeniturii.
În societatea respectivă, agresiunea masculului putea fi adesea declanşată de către femelă, ca un test al capacităţii lui de a o apăra şi de a îi apăra urmaşii. (De câte ori n-aţi văzut câte o femeie care provoacă un mascul până în momentul în care amărâtul rămâne fără alt răspuns decât cel fizic?)

Şi stau eu şi mă gândesc la faptul că suntem rude destul de apropiate faţă de gorile. Un 90% din bagaj genetic similar.
Cu cimpanzeii avem 98% comun. Şi cimpanzeii au comportamente asemănătoare, atât masculii cât şi femelele.

E posibil ca pe undeva, adânc în codul nostru genetic să avem scris un răspuns reflex la agresiune.
Teoretic, prin educaţie suntem învăţaţi să respingem agresivitatea. O mulţime dintre ritualurile sociale sunt de natură de a îmblânzi, adormi, anihila agresivitatea masculină. Sau măcar spre a o curba spre potenţiali inamici în locul nucleului luat în discuţie (familie, trib, naţiune). Cu toate astea, o femeie liberă să aleagă, va alege, statistic vorbind, în majoritatea cazurilor, un bărbat cu un nivel crescut de testosteron. Iar un nivel mare de testosteron e departe de a fi un indicator al blândeţii inerente a persoanei.
Deci iată-ne într-un minunat cerc vicios: cultivăm bărbaţii cu un nivel ridicat de testosteron, le permitem reproducerea într-un ritm mai mare decât pentru cei cu nivele medii, le cerem să se comporte ca nişte măicuţe în strană şi pe urmă suntem şocaţi când ei nu se comportă aşa.

Departe de mine să susţin că hormonii sunt cheia de boltă a comportamentului uman. Creierul e cheia. Fiecare are liberul arbitru să facă sau să nu facă un lucru. Poţi să ai capacitatea fizică de a rupe în mâini o potcoavă. Nu înseamnă că trebuie să îţi foloseşti toată acea forţă fizică asupra unui oponent. Şi mai ales nu înseamnă că oponentul e partenera de viaţă.

Însă cel mai adesea, violenţa familială pe aceasta se bazează.

El o bate fiindcă poate şi fiindcă a fost educat să ”ştie” că dacă nu ridică pumnul în casa lui, nu e bărbat.
Ea e educată că femeia e datoare să se supună bărbatului, că abuzul e o manifestare a iubirii.

Cheia e educarea corectă a copiilor.

Ipocrizie

”Rolul femeii e să aducă pe lume copii şi să îi educe”.
Am auzit sub o formă sau alta replica de mai sus de atâtea ori încât îmi vine să vomit când o aud.
E chintesenţa opiniei occidentale faţă de femeie. O reduce la un uter ambulant pe de o parte şi i se reduce drastic orizontul doar la cei patru pereţi ai casei. Desigur, periodic, aceşti pereţi trebuie să se deschidă, atunci când e nevoie la câmp de mână suplimentară de lucru neplătită. Sau când trebuie să se ducă la serviciu să aducă încă un ban în casă pentru că un singur salariu este insuficient. Dar încă se consideră că o femeie care face carieră este o chestie atât de perversă încât nici nu se merită numită.

Ca să revenim. Fetiţa e educată din leagăn că trebuie să devină mămică. Şi mirare a mirărilor, într-o zi chiar devine! Dar cum nu e educată să devină şi soţie, în mod natural, va considera că şi-a îndeplinit misiunea, iar soţul va deveni doar mijlocul prin care şi-a îndeplinit scopul. Desigur, băieţelul care nu a fost educat nici să devină soţ nici tată, în momentul în care devine şi una şi alta intră în vrie şi cum programul de lucru e de doar 8 ore iar drumul de două, deci îi rămâne mult prea mult timp liber de stat pe cur şi cujetat, devine frustrat. Femeia pe care a luat-o ca să fie sigur că nu o mai împarte cu nimeni, brusc nu mai e disponibilă ori de câte ori are el chef iar asta e impardonabil. Lipsa de disponibilitate a femeii devenită mamă pentru sex devine crimă capitală. Poziţia secundă după o mogâldeaţă urâtă, urlătoare şi neajutorată chiar nu i se potriveşte!

Iar din acest punct, revenim la aceeaşi veche arie. Copilului i se spune că a fost adus de barză. De preferinţă de către mamă, că tata e ocupat, citeşte ziarul sau se uită la tv. I se induce ideea unei minunate familii fericite şi asexuate. Dar e expus unei sexualităţi bolnave prin agresivitate. Creşte şi devine ceea ce vede: o creatură sexuată şi sexuală dincolo de limită. Iar în momentul în care ajunge să îşi asume rolul de soţ şi de părinte, se trezeşte vechiul model al familiei asexuate şi fericite în absenţa sexului. Îl aplică şi devine fundamental nefericit.

joi, 2 februarie 2012

Teoria transpiraţiei

Nu îţi era dor de Dosarele (Chi)X? Mie personal nu. Ruşine să-mi fie! Multă! Norocul meu e că m-au ajutat redactorii de la Libertatea şi de la Antena 3 să îmi remediez acest defect capital.
Printr-un reportaj fulminant, incitant, excitant, de premiu Oscar, Grammy sau Mamaia Copiilor, am fost informată/ informaţi asupra confesiunii făcute de un mare mason, membru al nuş cărui grup ocult care conduce lumea din umbră.
Too fuckin” bad i cannot buy it.
1. Toate bisericile creştine recunosc taina confesiunii, mai ales cea a confesiunii muribunzilor. Dacă mă apuc să ucid, să violez, să torturez, să sacrific animale pentru marele monstru de spaghete de dincolo de curcubeu, după care într-un moment religios mă duc să mă spovedesc, preotul nu are voie să spună nimic nimănui.
2. Dacă o persoană are atâta putere pe cât pretinde nenea ăla, atunci cu siguranţă are suficientă putere ca să-şi desfăşoare în cea mai completă umbră activitatea, nestingherit de presă. Când ai atâta putere cu câtă sunt creditaţi cei din aceste grupuri oculte eşti conştient de nevoia de a nu apărea la rampă.
3. Cum demonstrează că mortul / muribundul e cine pretinde autorul că e? În definitiv şi eu pot pretinde că sunt fiica de mult pierdută a ultimei nepoate a lui Burebista… Nu înseamnă că şi sunt.
4. Cum dracu se face că expune – şi deci invită la a găsi soluţii prin care să împiedice apariţia acestor scenarii fix aceleaşi scenarii ale teoriei conspiraţiei de care sunt sătulă până-n gât?
5. Nu vă place partea aia cu renunţarea la Dumnezeu şi exacerbarea sexualităţii? Cred că de când L-au săltat romanii pe Iisus pe cruce, pierzania lumii prin sex e predicată de toţi preoţii. N-am inventat noi nici perversiunile, n-am inventat nimic nou în sex cu mult dinainte să se fi pus prima piatră pe colinele Accadiei. Kama Sutra reprezintă doar fineţuri ale celor 3-4 poziţii mari şi late de bază. Pe pereţii templelor indiene, pe cipsurile de sex ale romanilor şi în stampele japoneze se găsesc aceleaşi lecţii de sex pe care le primeşti când deschizi după ora 1 am postul TV 1000.
6. Iar bomboana de pe tortul de înmormântare: cum s-a căit el micuţul pe patul de moarte şi a spus tot, tot, în speranţa că va lăsa o lume mai bună pentru nepoţii săi!
Fix scenariul din Dosarele X, ce să vezi! Însă la fel de credibil ca un film de categorie XXX. Când un om face un lucru, bun sau rău, din convingere şi fiindcă aşa a fost educat, nu se căieşte brusc, mai ales pe patul de moarte. Fiindcă e convins nu doar de justeţea acţiunilor sale ci şi de dreptul său divin de a lua deciziile care stau la baza respectivelor acţiuni.
Domnilor şi doamnelor din presă, vă rog, un pic mai mult respect, prezentaţi-mi minciuni în care pot să cred mai uşor.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/mason-guvern-mondial-razboi-377120.html

http://www.antena3.ro/externe/sfarsitul-lumii-prezis-de-un-francmason-pe-patul-de-moarte-traim-realitatea-zguduitoare-a-ultimelor-zile-153758.html

joi, 26 ianuarie 2012

Sacrificii

Am primit iar un email care avea la final o frază din Biblie: ”Dumnezeu a iubit atât lumea încât ni L-a dat pe unicul Lui Fiu”.

Toţi creştinii şi mulţi dintre ne-creştini ştiu ce s-a întâmplat după aia:

Lumea L-a iubit atât de puţin pe Dumnezeu încât de 2000 de ani îl crucifică non stop pe Fiul Lui.

Breaking news! Ninge!

Avusăi urgenţă şi am ieşit în drum. E o aventură ca la munte. Mormane de zăpadă împinse în trotuar, astfel încât să nu mai aibă vreo şansă nemernicul de cetăţean pedestru să traverseze strada şi sau să se urce în autobuz. Ieri a fost şi mai vesel, că erau bălţi, desigur, pe marginea drumului, unde altundeva?!, care treceau lejer de gleznă, ideale pentru a-ţi băga apă în ciubote. Pe trotuare e şi mai vesel. Celor 30 de cm de zăpadă depuşi în mod natural, li se adaugă ce mai cade de pe streşini, ce mai e împins de pe marginea drumului.
O înţeleaptă hotărâre a consiliilor municipale stipulează că dacă nu e dată zăpada de pe trotuar, asociaţiile de locatari, locatarii, agenţii economici plătesc.

ALOOO, DOM OPRESCU?! SE AUDE? Trimite frate câţiva agenţi. Numărul de stradă şi amenda! Îşi face Primăria în câteva zile bugetul pe un an cel puţin.

Blondu” de la drept

Primul ministru dând la lopată pe autostradă

Am avut iar onoarea dubioasă să-l văd la munca de jos pe premierul Boc. OK, bravo, cetăţeanul Boc n-a plecat fără lopată la drum lung.
DAR
1) Ce mama dracului caută Primul ministru la drum lung în condiţiile în care e de 3 zile e cod portocaliu de zăpadă???
2) De când e de bon ton ca premierul să pună mâna să deszăpezească personal altceva decât aleea din curtea casei şi trotuarul din faţa casei (care e în atribuţiile cetăţeneşti ale fiecărui om, considerând că nu o face pentru el vreun SPP-ist)?
3) Situaţia e atât de căcănie încât doar cu mâna se mai poate deszăpezi?
4) De ce se plătesc până la 5.800€ per km de drum judeţean pentru operaţiile de deszăpezire dacă revenim la vechea soluţie manuală, veche de pe vremea lui Burebista?
Pe de altă parte, e OK. Înseamnă că are un loc de muncă asigurat la una dintre companiile de drumuri, (ştie să dea la lopată, ştie să dea cu coasa, ştie să pună săculeţe de nisip, ştie să dea spargă lemne cu toporul, deci poate învăţa uşor şi să mânuiască târnăcopul şi lopata), pentru un post de muncitor necalificat. Deoarece, câtă vreme şi-a asumat răspunderea pentru peste 10 legi neconstituţionale, credibilitatea lui ca jurist e un mare zero barat.

Bancuri primite

La manifestaţie:
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!

- Fugiţi băăăă, că s-a sculat poporul!

*****

La al 200-lea congres al PDL, Băsescu, gîrbovit de ani şi plictisit de povara puterii, se adresează participanţilor:
- Dragii mei, eu..eu m-am hotarit sa renunt. Propun să fie aleasă în locul meu prietena mea, Elena!
- Huooo! Huooo!
- Atunci propun să mă înlocuiască la preşidinţie prietenul meu, Boc.
- Huooo! Huooo!
- Şmecherilor! Ştiam eu că tot pe mine mă vreţi!!!

*****

Boc către Băsescu.
-Şefu, dacă ne dau ăştia acum jos de la putere ce facem ?
-PUŞCĂRIE !!!

*****

O babă surdă se urcă în tramvai, la un moment dat vine controlorul.
-Biletul la control va rog!
-Ce zici maica?
-Ciletul la control !
Baba se întoarce către o tanară şi întreabă:
-Ce zice fă maică ?
-Zice biletul la control pentru că dânsul e controlor.
Baba se întoarce suparată către controlor şi zice
-Şi eu sunt contra lor maică dar ce dracu să le faci!

luni, 23 ianuarie 2012

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Spuneam acum 2 zile că îmi pare rău că am permis ca să îmi fie cangrenat românismul. Şi că îmi pare rău că s-au pierdut generaţii întregi care nu au nimic de-a face cu patriotismul. Pentru care maximumul de a fi naţionalist e să mănânci jumări cu ceapă şi să bei o pălincă autentică ghe la Maramu. Copii care consideră că a fi naţionalist înseamnă a fi anti-european şi dacă eşti anti-european nu eşti cool şi trendy.
Cu toate astea, în bulibăşeala (nu aş zice chiar degringoladă, că e un termen mult prea complicat pentru ceaţa deasă de pe Dâmboviţa) de zilele astea, în mod absolut paradoxal cel mai coerent discurs politic îl are cel mai ameţit dintre politicieni, Toader PALEOLOGU. Am râs cu lacrimi de declaraţii anterioare. Nu o să uit în veci fraza aia cu ”Trebuie să recunoaştem că Traian Băsescu e o pleaşcă pentru Partid”. Mi s-a părut de o inepţie absolut unică în analele politicii mondiale. (Chiar dacă exprima adevărul.). După gafele actuale ale PDL-ului şi ale preşedintelui, care au reuşit cu o tâmpenie să amorseze nemulţumirile generale ale populaţiei, în momentul în care Paleologu vine şi afirmă că reacţiile actualei puteri au fost ”tâmpite şi deplasate”, chiar dacă doar ”unele”, deja devine vocea raţiunii şi a onestităţii.
Îmi place că primesc feed-back că nu e chiar aşa şi că generaţiile mele pierdute sunt doar rătăcite. L-am văzut pe tânărul domn locotenent Alexandru GHEORGHE de la Câmpia Turzii. Mă îndoiesc că omul acesta are mai mult de 30 de ani. Mi-aş dori să cred în el. Mi-aş dori ca peste ani să fiu ferm convinsă că acţiunea lui a fost autentică. Un gest de kamikaze, de om care nu mai are nimic de pierdut şi riscă tot ca să câştige tot. I-am admirat enorm discursul de om politic hârşit în multe. I-am admirat modul în care şi-a asumat riscurile de a încălca o serie de regulamente militare doar ca să îşi afirme păsul. Mi si-a părut bărbătesc şi profund onest gestul de a prefera să moară după o zi vultur decât să trăiască o viaţă ca un şobolan. Cinstit, nu cred că a venit fără măcar să spere că va fi remarcat. Dacă voia să o facă icognito nu venea purtând uniforma militară. Şi dacă mă gândesc bine, când şi-a pus pielea la bătaie (ceea ce eu nu sunt în stare să fac fiindcă mi-i groază că o să răcesc) mi se pare logic că a făcut-o şi pentru un câştig personal. În definitiv toţi cei care ies în Piaţă o fac şi nu e nimănui ruşine să o admită.
Mi-a mers la suflet ultima parte, cea în care făcea apel la cealaltă entitate care fost permanent prezentă în viaţa poporului român, şi de bine sau de rău, a contribuit major la formarea esenţei naţionale. De bine sau de rău, încă nu am uitat ca naţiune momentul în care Regele trebuia să îngenuncheze în faţa reprezentantului Bisericii şi al divinităţii aceasta fiind condiţia sine qua non ca să primească astfel statutul de ”uns al lui Dumnezeu”. Toţi cei care depun jurăminte politice o fac încă cu mâna pe Biblie, imitaţie palidă şi nu ştiu cât de conştientizată, a modului de investire cu graţie cerească.
Nu dezvolt relaţia mea personală cu Biserica pe care o acuz de multe şi de la care aştept de 20 de ani să se modernizeze şi să vină cu soluţii viabile la o serie de probleme fundamentale ale societăţii. Că-mi place, că nu-mi place, Biserica a fost şi rămâne unul dintre pilonii de stabilitate ai societăţii române. Şi este şi dorinţa mea să o văd intervenind în rezolvarea actualei crize.
Iisus a zis ”Să daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Dar ”daţi” e general, se aplică tuturor cetăţenilor în parte, indiferent de statutul social şi religios. Societatea uită mult prea adesea că uneori Cezarii au primit chiar o sabie în spate sau o cupă otrăvită din partea supuşilor din alte veacuri. Mi-aş dori să văd cum Biserica se implică mai activ în rezolvarea crizei morale în care ne învârtim bezmetic, nu construind biserici care mai pot să aştepte ci cerând politicului soluţii din poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Fiindcă ale lui Dumnezeu sunt de fapt toate sufletele care sunt pe punctul de a se pierde fiindcă nu mai pot supravieţui junglei.

Şi cu toate că-l admir pe domnul locotenent, nu l-aş vota în cazul în care s-ar înscrie în cursa electorală. Discursul a fost sublim. Prefer să fiu paranoică şi să îi cer să demonstreze că e nevinovat (efectul de bumerang Băsescu) decât să presupun nevinovat şi să mă văd iar vinovată de a fi întins mâna neprotejată către un element de risc.

duminică, 22 ianuarie 2012

Experimentul ”Femeia”

Am citit pe www.catchy.ro şi mi-au plăcut poziţiile bărbaţilor care luau cavalereşte apărarea femeilor.
Şi până la un punct au dreptate. E cazul ca cineva să atragă masculilor speciei atenţia asupra greşelilor voluntare pe care le fac. E momentul ca cei care dau dovadă de agresivitate gratuită asupra femeilor să primească ceea ce merită.

Azi însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre femeia însăşi.
Biserica ne învaţă de 2000 de ani că femeia e sursa păcatului şi că trebuie pedepsită individual pentru (presupusa) greşeală de la facerea lumii. Uită însă că aceeaşi Carte indică cu multă claritate statutul inferior al femeii, obligaţia ca femeia să îşi urmeze şi să îşi asculte soţul în orice condiţii. Deci să vii şi să afirmi ”femeia m-a îndemnat”, înseamnă prostie. Amândoi au avut a priori liber arbitru. Amândoi aveau aceeaşi interdicţie. Iar ţie, bărbat, întâi creat, Dumnezeu ţi-a dat puterea de a numi toate de sub soare şi a le păstori spre echilibru. Mie îmi pare că avea în primul rând trebuia să îşi asume răspunderea şi individual şi în calitate de cap al celei dintâi familii şi să îşi exercite dreptul de nu. Ba aş zice că ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de primo-creaţie (nu am să spun creatură) şi să pună la treabă cele câteva ore în plus petrecute sub lumina Domnului şi să îi arate tovarăşei de viaţă ce e just şi ce nu. Presupun că deşi nu exista în momentul anterior căderii din Rai conceptul de păcat, cel de dreptate trebuia să existe, câtă vreme Adam a primit responsabilitatea de a păstori întregul regat animal. ”Femeia m-a îndemnat” e doar justificarea unui om slab şi prima lepădare a liberului arbitru. ”Ea a zis, eu m-am executat, căci mi-a fost lene să gândesc”.
Cu toate astea, doar o femeie a putut mântui neamul omenesc. Iisus a putut să apară doar fiindcă o femeie a ales să renunţe la sine şi să primească pre Domnul în ea.
Biserica, prin bărbaţii care o conduc şi care reprezintă interfaţa dintre Dumnezeu şi credincioşi ne învaţă că doar un bărbat e cruce întreagă, femeia fiind jumătate de cruce. Trecând cu vederea că Simon Petru a ales să se lepede de Mântuitor de frică, ba încă de 3 ori, pe când femeile mironosiţe au mărturisit fără de teamă şi credinţa lor şi cuvântul credinţei celei noi. Mult prea adesea în creştinism, unde bărbaţii au şovăit, femeile şi-au continuat neabătute drumul.
Iar după estimarea mea, cam 80% dintre persoanele de sex masculin, cruci întregi de altminteri, lipsiţi de orice influenţă feminină în jur ar ajunge tragic într-un timp atât de scurt încât n-ar apuca să se dezmeticească bine ce i-a pocnit. În contrapartidă, cam 80% dintre femeile pe care le cunosc (femei nu pizdipoance), lipsite de orice influenţe masculine în viaţa lor s-ar scutura bine, ar pune mâna pe telefon să afle numerele de telefon ale femeilor cu calităţi tehnice, şi-ar cumpăra un vibrator (sau mai multe) şi îşi vor vedea de viaţă. Procentual, spune multe despre capacitatea de adaptare şi de rezistenţă.
De asta excelentele aparate propagandistice ale multor religii au simţit nevoia imperativă de a le subjuga şi a le lipsi de sentimentul propriei demnităţi.

Romantismul ne învaţă că femeia are doar două feţe: înger sau demon. Alergând după dramatism şi fantezii, poeţii şi prozatorii romantici s-au concentrat asupra acestor două faţete cu obstinaţie (aş zice cu obstinaţia unui câine care îşi aleargă coada), au uitat că femeia de fapt e om.
Poeţii au uitat însă de o altă faţă a femeii. Cea de torţionar.
Din vremuri imemoriale femeia a fost asimilată vetrei casei, prin contrast cu bărbatul, cel care e stâlpul (de rezistenţă) al casei. Drepturile ei au fost limitate la teritoriul dintre cei patru pereţi ai casei. Casă care a aparţinut fie mamei, fie soacrei în culturile tradiţionale. Şi cam orice i s-a făcut ei, a făcut cu prisosinţă celor care i-au urmat. Femeia tradiţională nu s-a putut desprinde de acest model agresiv şi s-a dedicat cu multă aplicaţie menţinerii şi propagării eterne a modelului. De câte ori nu aţi auzit ”ce ţie nu-ţi place altuia nu face”? Şi cu toate acestea, femeile fac fie propriilor fiice, fie fiicelor prin alianţă aproape invariabil ce li s-a făcut, răzbunându-se pe nevinovate pentru greşeli trecute şi amorsând permanent surse ale unor greşeli viitoare.
Femeia care îşi învaţă fiica oricare dintre următoarele lucruri: că nu e în stare să facă x sau y fiindcă nu e bărbat, că nu e şi nici nu va fi atât de bună ca un bărbat, că nu poate să înveţe, să gândească, să zboare fiindcă nu e bărbat, că merită să fie bătută şi abuzată fiindcă e femeie, este torţionarul sub acoperire. Va limita cu bună ştiinţă viitorul copilului său de sex feminin şi va fi sursa eşecurilor viitoare care se vor baza pe sentimentul de inferioritate. Femeia care îi va spune fetei sale ”Să îţi dea Dumnezeu ce-mi faci tu mie” scoate cuiul unei grenade care va exploda peste mulţi ani, mutilând vieţile mai multor oameni şi cu siguranţă sufletul fetei sale. Femeia care îşi învaţă fiica să evite compania altor femei fiindcă acelea îi vor dori răul în mod automat e germenul care gripează modul de relaţionare socială a urmaşei. Nu sunt nici naivă şi nici proastă. În 90% din cazuri, mama are obligaţia să îşi înveţe copilul (de orice sex ar fi) că cei din jur nu-i vor binele. Dar cei care vor răul au fost în general contaminaţi de răul (invidia gratuită, gelozii absurde, bucuria de a prăsi maliţiozitate) propagat de o altă femeie. Femeia care stă pasivă, alegând să fie un sac de box gratuit pentru pumnii bărbatului de lângă ea, va contamina nu doar viitorul propriu ci şi pe ai copiilor pentru care rămâne lângă abuzator. Îngrozită că nu e în stare să îşi crească pruncii fără tată, îngrozită de gura lumii, îngrozită fiindcă i s-a spus că e o nevolnică şi că are nevoie de un bărbat pentru a putea supravieţui, va transmite fetelor sale ideea că aceasta e menirea naturală a femeii şi că vânătăile sunt instrumentul de măsură al dragostei. Iar băiatul va înţelege o va dispreţui şi pe urmă va dispreţui întregul neam femeiesc şi se va răzbuna cu pumnul fiindcă dacă ”femeia trebuie bătută fiindcă ştie ea de ce” şi ”femeia nebătută nu simte că e iubită”.
Desigur, sunt bărbaţi şi femei care aleg să pună punct unui lanţ imemorial şi să acţioneze altfel faţă de cei dragi. Dar inevitabil, vor cădea victimă unui alt mod de agresiune pasivă, bârfa. Care e un obicei de sex feminin maliţios, indiferent de cromozomii celui care acţionează limba. Bârfa aceea meschină, care maculează, cangrenează suflete şi relaţii, care e atât de impersonală încât ar putea deveni o altă conjugare a verbului. Bârfa aceea care se bazează permanent pe spusele altora care nu sunt de faţă. Bârfa aceea care nu poate suferi abaterea de la modelul de nefericire prescris de societate şi care are rolul de a compensa anomalia de fericire şi libertate.
Chiar faptul că ne gândim la masculin şi feminin ca fiind sexe opuse e aberant. Nu sunt opuşi. Opus înseamnă o căutare în domeniul contrar. Bărbatul şi femeia nu au interese contrarii. Bărbatul şi femeia au fost modelaţi să fie împreună în faţa tuturor, o unitate. Bărbatul şi femeia sunt de sexe complementare. Opus duce cu gândul la duşman, iar bărbatul şi femeia nu ar trebui să fie angajaţi în astfel de conflicte.
De fapt, uneori cred că în ceea ce priveşte omul ca specie, într-adevăr suntem segregaţi în două sexe. Nu masculin şi feminin aşa cum e în medicină, biologie şi literatură. Ci pur şi simplu militar: sexul prieten şi sexul duşman.
Iar în ceea ce priveşte femeile, mult prea adesea sexul duşman sunt multe dintre celelalte femei. Care s-au lăsat prostite să caute nefericirea personală până în pânzele albe şi care consideră că e misiunea lor absolută pe Pământul acesta să stârpească eficient şi eficace orice germen de fericire.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Şi eu cu cine votez? Sau cu cine mă îmbăt?

În Anul Caragiale, protestele se poartă din umbra statuii lui Nenea Iancu.

Din Piaţa Universităţii se scandează ”Alegeri anticipate” şi mult ”Jos”. Se uită însă că din nefericire niciun partid nu e capabil să ofere societăţii civile ofranda unei pleiade de oameni politici nemânjiţi de scandaluri şi de asocieri cu personaje dubioase şi scandaloase.
Nu spun că nu trebuie să plece. Sunt de părere că trebuie să plece toţi! Indiferent dacă sunt actuali sau foşti potentaţi.
Am doar o întrebare. Cam retorică. Pe cine punem ”Sus”? În momentul de faţă nu ştiu niciun politician pe care să-mi doresc să-l urmez. Nu cunosc nicio doctrină care în care să am măcar încredere, nu să cred cu adevărat.

Teocraţia roşie

Faptele Apostolilor povestesc despre modul de organizare a primelor comunităţi creştine: fiecare era dator să îşi vândă averea şi posesiile materiale şi să dea tot bisericii spre administrare. Iar în nesfârşita sa înţelepciune, preotul sau o altă persoană ”autorizată religios” le dădea din propria donaţie suficient cât să îşi ducă zilele.
Biblia recomandă cam tot, începând cu grosimea băţului cu care trebuie să fie bătută femeia ca să îşi cunoască temeinic locul şi nimicia. Ţi se spune că toată lupta pentru ca ţie şi stirpei tale să îi fie mai bine e zadarnică şi că dacă stai şi te rogi, vei primi din cer ceva cu care să îţi duci zilele. Ţi se spune ce şi când ţi se permite să mănânci. Ţi se spune când ai voie să faci dragoste şi cum. Ţi se spune cum să te îmbraci. Ţi se spune să întinzi şi celălalt obraz în faţa celor care te calcă în picioare. Ţi se spune ce să crezi şi ţi se prezintă pe larg, deosebit de vivace şi elaborat modul de pedepsire a oricărei abateri.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii religioşi sunt singurii adulţi responsabili.
Ţi se cere să acţionezi nu după liberul tău arbitru ci după cum dictează conducătorul religios.
Modelul acesta de teocraţie nu a murit cu creştinarea în masă. S-a perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Dacă nu recunoaşteţi modelul, permiteţi-mi să vă şoptesc uşor la ureche: ”De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“. Marx. Apostolul comunismului
În zilele noastre observ o poetizare excesivă a ”binelui” din epoca roşie. Epoca a avut şi ea o serie de puncte albe, poate cea mai importantă realizare fiind oportunitatea aproape egală (la începuturi chiar s-au făcut eforturi spre a fi egală) de a învăţa, desigur, dacă nu cumva nu avuseseşi ghinionul să alegi să te naşti într-o familie pătată. Caz în care societatea îşi făcea un punct de onoare în a-ţi bloca accesul la educaţia superioară, iar dacă o aveai deja, erai condamnat să nu o poţi utiliza altfel decât a nu-ţi pierde individual minţile. Da, dacă terminai o şcoală, erai angajat în mod automat pe undeva, deoarece sistemul nu accepta nici şomerii nici întreţinuţii nici visătorii. Şi ţi se repartiza o casă. Dacă aveai pile era într-o zonă mai bună. Dacă nu, mai ales dacă erai intelectual, erai repartizat în blocuri de la mama dracului, prost construite, prost izolate, pline de elemente nedorite pe care trebuia să le civilizezi în calitatea ta de om nou, de om comunist. De fapt blocurile prost construite, fără să se ia în considerare nevoile reale de spaţiere ale unei familii, prost izolate, cu finisaje de rahat erau norma. Dacă voiai confort trebuia să refaci tot interiorul.
Dar primeai de la societate o educaţie, ba dacă puneai osul chiar una excelentă, un loc de muncă şi o casă.
Se uită faptul că în schimb societatea îţi lua dreptul de a te stabili unde doreşti, de a călători unde doreşti, de a avea câţi copii doreşti, de a citi ce doreşti, de a mânca ce doreşti, de a te îmbrăca cum doreşti, de a iubi cum doreşti,. De fapt îţi lua cam toate drepturile de a face ceea ce îţi doreşti, sub ameninţarea de a fi distrus nu doar tu ci şi întreaga familie. Celebrul decret anti-avort a transformat femeile ori în fabrici de prunci, fie în subversive primejdioase care trebuiau reeducate în închisoare. Nu aveai dreptul să pleci nicăieri în concediu fără aprobare de sus. ”Cineva” trebuia să ştie permanent unde te afli, ca nu cumva să te pui în neştiinţa ta în pericol de moarte. Pentru o vizită în afara ţării trebuia să fii născut sub o zodie teribil de norocoasă. Partidul decretase o uniformizare a regiunilor istorice şi singurul mod de a obţine dorita exogamie a fost repartizarea cât mai departe de locul naşterii. Nutriţioniştii autorizaţi creaseră un optim necesar de alimentare, iar dacă nu aveai pile serioase la ”Rusalim nu prindeai decât cea mai strictă interpretare a informaţiilor de pe cartelă. Durata de funcţionare a barurilor de noapte şi a discotecilor era teribil de strict reglementată. Să fi ferit Dumnezeu din cer să te abaţi de la normele impuse de societate referitoare la îmbrăcăminte sau lungimea standardizată a părului că era jale. Trebuia să te prezinţi cu ”tata tuns” la comenduire. Să fi ferit Dumnezeu să ai o altă orientare sexuală, erai imediat etichetat drept element criminal teribil de periculos, societatea având datoria ori să te convertească ori să te distrugă ca pe o aberaţie. Trebuia să iubeşti Partidul mai presus de mama şi de tatăl tău. Să pui binele Partidului şi al Conducătorului Iubit înaintea fiului şi fiicei tale.
Aveai de ales între a te înregimenta şi a pieri. Iar pieirea nu implica în toate cazurile un glonţ rapid. Putea însemna ani, zeci de ani chiar în închisori.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii Partidului sunt singurii adulţi responsabili.
Trebuia să accepţi că tu nu ştii nici ce îţi doreşti, nici ce e bine pentru tine. Că eşti un copil care are nevoie de mâna fermă a adultului pentru a face primii paşi. Iar Partidul era mai mult decât fericit să gândească în locul tău. Partidul era cel care trebuia să te îndrume, din leagăn până la moarte.
Şi cel mai grav, societatea, prin unsul său Partidul Comunist, unicul depozitar al voinţei şi simţirii populare, îţi cerea să renunţi la liberul tău arbitru ca la o jucărie inutilă, ba chiar primejdioasă.

Dacă unui preot pot să-i confer a priori premisa că îmi vrea binele, Partidului îi ştiu prea multe hibe ca să pot să consider că vrea binele altcuiva decât sieşi. Cu toate astea, să nu uităm ”Religia, o frază de dânşii inventată” a lui Eminescu, cel atât de mistic. Puterea corupe, inclusiv pe oamenii lui Dumnezeu. Sau poate ispita aşternută în calea lor e încă mai mare şi mai periculoasă decât cea din calea unui muşchi ambulant.
De asta mi se pare aberant, bolnav şi teribil de periculos să idealizezi un curent pe care nu l-ai trăit şi să aştepţi pe cineva căruia să îi dai dreptul de a gândi în locul tău. Să te izbăvească o dată pentru totdeauna de greutatea de a-ţi folosi acest organ încă nedomesticit complet, creierul. Acest curent plin de bucolism şi visare al tinerei generaţii versus comunism ar trebui identificat rapid şi mai ales stârpit rapid de către puţinii supravieţuitori care au trăit pe propria piele idealul comunist de creare a omului nou prin puşcării.
Nu idealizez modelul social actual. Permite să rămâi lângă părinţi, dar te încurajează fervent să pleci aiurea, cât mai aiurea. Teoretic ai încă dreptul la educaţie gratuită, dar pentru această educaţie gratuită trebuie să plăteşti de te rupe. Atât la alb cât şi la negru. Ai posibilitatea să mănânci ceea ce vrei, dar cam tot ce e în galantar e cu puţini nutrienţi şi multe calorii. Eşti liber să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar cu deosebire pe cei bogaţi şi faimoşi. Şi dacă o faci în tăcere absolută, sau îţi vei lua cizmele Noii Drepte în freză în caz contrar. Ai dreptul să îţi proiectezi casa viselor, dar prea puţini au bani să o vadă ridicată. Ai voie să gândeşti, dar prin 10000 de canale eşti descurajat foarte activ să te dedai la un astfel de viţiu solitar.
Bazându-se pe aceste neajunsuri induse voit societăţii actuale, ideea de comunism începe să devină ”loooz bombon. Începe să capete legitimitate prin veşnica durere a poporului român ”să mi se dea”. Impersonal în aşteptare cu mâna-ntinsă. Şi se uită caracterul de teocraţie uzurpatoare şi atee a acestei mişcări sociale.

Un vierme care pupează

De vreo 15 ani poate, de 10 cu siguranţă, ceva a murit încet, încet în mine. Atât de încet încât multă vreme n-am putut să pun degetul pe rana din suflet. Iar când în sfârşit am putut să verbalizez ce mă deranja, ”organul” se cangrenase, strâns prea tare în sforile politicului.
N-am să fiu ipocrită şi nu voi pretinde că nu mi-a picat ”la ţanc” revoluţia din ”89. Sunt atât de eminamente leneşă şi comodă, visătoare, gură spartă şi îndrăgostită de individualitatea mea încât aş fi turbat într-o uzină, la un job de la 8 la 17, cu pauză de jumătate de oră. Îmi place să mă culc la ore mici trezesc la ore mari. Îmi place cum gândesc atunci când noaptea e în toi. (Da, ştiu că sistemul meu endocrin, rinichii şi ficatul şi ochii suferă. Dar asta nu schimbă plăcerea de a simţi noaptea cum mă îmbracă în catifea albastră.)
Preţ de minim 10 ani am văzut cum din mândria de a fi româncă, da, acel motto din timpul tinereţii mele pionieristice şi UTeCistice s-a erodat până la a deveni pur şi simplu încăpăţânare în stare pură de a declara că sunt româncă. Îmi iubesc şi patria şi geografia şi istoria. Poporul nu. Poate pe unii dintre, care se încăpăţânează să rămână şi ei pe ultimele baricade ale ceea ce consider eu că înseamnă bun simţ şi respect.
Preţ de minim 10 ani am văzut cum poporul se transformă într-o gloată îndobitocită. Cum de la discuţiile la ceas de taină pe care le aveam cu ai mei colegi în adolescenţă despre lume, rock, vise, Dumnezeu şi vise s-au transformat absurd şi greţos în discuţii despre supravieţuire şi băltire. Cum de la cei 97% de promovaţi la bacalaureatul ”meu” s-a ajuns la 1 promovat per liceu. Cum de la nevoia răzvrătită de a gândi pe care o aveau colegii mei s-a ajuns la nevoia patologică de a lăsa un ”tătuc” să gândească în locul lor. (Căci idealizarea comunismului fix asta e. Renunţarea la cel mai mare dar făcut omului, liberul arbitru, în favoarea unei mlaştini călduţe. Uitând simpla lecţie de biologie de clasa a 5-a, în care se învaţă că mlaştina e într-adevăr un loc fecund pentru viaţă, dar viaţa aceea este de categorie inferioară şi cu siguranţă la baza lanţului trofic.)
Preţ de 20 de ani am urmărit cum grădina ţării se transformă într-un munte de gunoi. Cum distrugerea habitatelor naturale devine crez pentru proaspeţii împroprietăriţi. Un după noi potopul aplicat dement la nivel de naţiune. Am urmărit pasivă cum generaţiile studioase din care cu onor şi mândrie sper că fac parte au fost urmate de generaţii care au uitat să citească şi au uitat să gândească. Care-s atât de preocupate de violarea cu perversiuni a limbii române încât le vezi cum li se sting neuronii
Recunosc, neştiind adevărul m-am lăsat minţită, am vrut să mă las minţită de Băsescu. Am sperat să fie urmaşul lui Cuza. Cel care a fost afemeiat, curvar chiar, jucător împătimit, nesăbuit şi a purtat potcoavele a încă o mie de păcate. Dar care ajuns pe tron a demonstrat că are şi o coloană vertebrală atât de tare încât nu a îngenuncheat la obţinerea firmanului. L-am votat ca să nu iasă iar PSD-ul şi Năstase, pe care îi blamam de a fi de o nesimţire care iese din scala mea de măsurare. Aşa că a trebuit să rămân pasivă la al doilea mandat al său.
Şi ca mine au fost mulţi alţii. Care s-au refugiat în propria cochilie de fildeş, renunţând să se lase atinşi sau mânjiţi de mocirla în care ne bălăcim zilnic.
Recunosc că nu-mi place strada. Că vânzoleala zgomotoasă a Bucureştiului mă scoate din minţi. Că lipsa de cultură a străzii mă enervează până la turbare. Că tineretul biologic mi se pare o pierdere completă. Că nu înţeleg fotbalul şi nici pe cei care punându-şi un amărât de fular sau o bluză idioată colorată în anumite nuanţe şi cu logo-urile unei echipe de fotbal sau ale alteia se identifică cretinoid cu echipa.
Recunosc că nu-mi plac cluberii. Că nu pot să înţeleg cum să îţi pierzi auzul expunându-te noapte de noapte la balamucul din boxe poate fi idealul în viaţă al cuiva.
Recunosc că nu-mi place cum naţiunea română a permis să se transforme într-o gloată fără cap şi fără crez cu care nu mă pot identifica sub nicio formă. Că mi-am jurat că dacă-mi dă Dumnezeu un copil, o să-l educ încă de la prima alăptare să plece unde o vedea cu ochii din ţara asta care m-a dezamăgit prin pasivitatea cu care stă de 20 de ani să fie violată de toţi derbedeii.
Recunosc că în ultimele vacanţe-n Grecia am spus că sunt româncă nu cu mândrie ci cu încăpăţânare.

Cu toate acestea de 9 zile văd cum în Piaţa Universităţii o gloată care nu ştie ce vrea se transformă într-o unitate. Văd pentru prima oară ”Mândru că sunt român” şi ”România te iubesc”. Văd cum se revoltă împotriva modului în care sunt trataţi. Uneori cu greşeli gramaticale flagrante şi dureroase. Uneori cu dezacorduri. Uneori de la vârste absurd de mici, dar cu un discurs năucitor de coerent, mai coerent decât al multor adulţi. Văd cum ultraşii sunt mai patrioţi decât mulţi. Cum unii dintre ei au reuşit să lanseze un manifest atât de puternic încât îmi insuflă mie, animalului individualist de canapea nevoia de a se alătura mişcării. Văd cum bătrânii găsesc în ei puterea de a se mai sacrifica o dată şi nu doar pentru puii lor pentru care s-au sacrificat o viaţă întreagă. Este prima oară când văd gesturi altruiste autentice.
Abia acum îmi dau seama că timp de 10 ani am rămas patrioată doar din nevoia de mă răzvrăti împotriva curentului. Abia acum îmi dau seama că am permis să fie sugrumată fix acea parte din mine care are ceva de dat societăţii, aşa cum se cuvine.

Vă mulţumesc sincer, tuturor golanilor.

Un vierme care pupează.

joi, 19 ianuarie 2012

Seara matriarhăi

Astă seară, în metrou lângă mine, o doamnă distinsă citea ”Iarna bărbaţilor”. Mi-am permis să o întreb despre ce e vorba în cartea aceea, fiindcă spre ruşinea mea nu mai am răbdare pentru literatura de non-ficţiune.
În secunda doi s-a animat, de parcă ar fi pornit un foc interior. Încă nu citise cartea, dar se regala citind recenzia volumului, scrisă de un critic post-revoluţionar. Mi-a explicat, fără să fie didactică, dar cu o pasiune teribilă că volumul e prefaţat de o biografie amănunţită a autorului şi că a aflat amănunte inedite dar extrem de plăcute despre el. Mi-am permis să o întreb ce profesie are. recunosc, o ”simţeam” pe profa de mama în anumite inflexiuni ale vocii şi în modul în care atingea cartea, ca pe ceva aproape sacru. Ceva atât de iubit încât era investit cu o scânteie mistică. Nu, nu fusese profesoară. Doar jurnalistă şi cu o mândrie nedisimulată mi-a mărturisit că încă lucrează, ”la anii mei” într-o redacţie de ştiri a unei televiziuni. Şi cu o naturaleţe totală şi-a dat şi vârsta. ”Aproape 80 de ani”. Deşi până în august când va fi ziua dumneaei mai sunt câteva luni bune. Şi trebuie să recunosc sincer că i-aş fi dat un 65-69 de ani cu obiectivitate şi cu un dram de maliţiozitate feminină aş fi presupus un început de 70.
La cei 79 de ani era mai vie şi mai tânără decât mulţi din generaţia care acum va împlini 20 de ani. O prezenţă atât de captivantă încât mi-aş dori sincer ca la vârsta mea să îi pot semăna. Madame, cu plecăciune şi cu umilinţă vă mulţumesc pentru aceste atât de pline 20 de minute din viaţa dumneavoastră când v-aţi intersectat cu drumul meu.

marți, 17 ianuarie 2012

Pentru cei trei preşedinţi votaţi, să-mi daţi

”Să ni se dea”. Nu contează, ce doar ”să se dea”.
Asta e obsesia românului şi obsesia Pieţei revoluţionare. Poate şi a altor naţii, nu am fost, nu cunosc în detaliu amănuntul, nu mă pot exprima. Forma asta impersonală a verbului este cea care mă scoate din minţi. Este ceea ce rămâne din ”mamă, dă-mi să mănânc / mamă, dă-mi voie să mă duc la joacă!” când mama nu mai e în preajmă, iar copilul refuză să crească şi să îşi asume responsabilitatea faptului că trebuie să ia decizii pentru sine sau chiar pentru alţii.
Am văzut o mulţime de tineri, aş zice chiar copii ieşiţi la demonstraţie, fără habar să nu aibă de motivele demonstraţiei şi de ceea ce vor. Vor aşa, ca un fel de fiinţă supranaturală să se pogoare din cerurile lui Dumnezeu şi să dea, cu ambele mâini, poate chiar să reverse dintr-un fel de corn al abundenţei belşugul peste el în primul rând şi poate peste familie.
”Să ni se dea de lucru!” Cine? Ce lucru? Mă şochează obsesia şi idolatrizarea pe care unii dintre cei proaspăt ne-absolvenţi de liceu o au pentru perioada comunistă. Era mai bine atunci fiindcă oamenii primea(u), acordul fiind al dracului de opţional de lucru. Da, oamenii primeau de lucru. În genere pe la Canal, în Deltă, sau aiurea, unde o minte creaţă considera că trebuie făcut ceva, fără să se ia în considerare nevoile reale. Aşa că oamenii ăia mureau pe capete, lucrând undeva, ceva fără să înţeleagă ce şi cu ce scop. Se dădeau repartiţii. Tinerii uită că repartiţiile se dădeau pe pile în primul rând şi pe merit ce mai rămânea. Doar Dumnezeu ştie câte minţi geniale s-au ratat fiindcă nu au avut Kentul izbăvitor. Da, se dădeau repartiţii, dar nu se ţinea cont, ba chiar se dorea ca legăturile de familie să fie rupte. Absolvenţii din Ardeal erau trimişi în Dobrogea, muntenii în Bucovina, oltenii în Transilvania, moldovenii săraci şi fără un rost în satul lor plecau unde vedeau cu ochii. Iaca sursa bancurilor regionale şi a discriminărilor pe baza locului naşterii. Şi asta se făcea ca un experiment social, fiindcă oamenii fără legături puternice familiale erau mai simplu şi mai uşor de îndoctrinat. Era mai simplu să îi pârăşti pe vecinii pe care nu i-ai văzut în viaţa ta decât pe cei la masa cărora împărţiseşi un colţ de pâine cu mâncare în copilărie.
”Să ni se dea locuri de muncă bine plătite.” Ca să fii plătit, trebuie să ştii să faci ceva. Iar când tot liceul ai fredonat-o ca să-i arăţi profului ce cool eşti tu şi ce relicvă e el, când după 12 clase habar n-ai să faci un lucru atât de elementar precum acordul gramatical şi nu eşti în stare să ai şi să exprimi un gând coerent, ce angajator e nebun să te încarce cu o responsabilitate pe care ştie că nu o poţi îndeplini?
Îi detest sincer pe cei de la guvernare/ guvernări. (Nu mai cred în ”arde-i pe corupţi”, sau în altceva decât ”la timpuri noi, tot noi”.) Fiindcă ei au generat prin propria incompetenţă prăpădul care stă să vină. Apreciez însă minima decenţă a lui Boc care recunoaşte că nu are de unde da salarii mai mari. Şi absenţa de la manifestaţii a politicienilor. Şi sancţionarea verbală a politicienilor foşti, actuali sau wannabe care s-au visat în poziţia de lideri de Piaţă şi surfer de nemulţumire populară.

Tot scandalul acesta îmi aduce aminte despre o întâmplare care mocnea în memoria mea. O călătorie la ceas de seară cu trenul, oameni pestriţi în vagon. Printre ei şi un fel de roacker-hippie-visător-filozof. Care propunea ca soluţie a problemelor existenţiale şi de multe alte naturi euthanasierea obligatorie după o anumită vârstă. Un pic pe baze etnice, un pic pe baze geografice, un pic sexist, un pic pe baza orientărilor sexuale şi ce mai rămânea în baza meritelor personale. Teoria friza un absurd absolut, bazată pe una dintre cărţile lui Asimov din ciclul Roboţilor. Am stat, l-am ascultat, am pus întrebări, încercând să îi înţeleg mintea creaţă. La final l-am întrebat cine ar trebui să fie însărcinat să ia decizia de a condamna la moarte un om. În momentul acela s-a blocat, a început să se bâlbâie şi a venit salvator cu un răspuns ”un comitet de filozofi”. Ultima întrebare a fost ”şi dacă acest comitet de filozofi nu te consideră suficient de important pentru a ţi se permite să trăieşti?” Blocajul a fost atât de complet, că vreo câteva secunde a uitat să mai respire de atâta indignare. Cum să nu i se permită lui? Tocmai lui!
Asta e problema Pieţei. Toţi vor să li se dea, fără să aibă o viziune clară măcar asupra a ceea ce doresc, cei mai mulţi. Vrem ”jos” şi sânge ca la Circul roman, dar uităm că tot pe ei i-am aclamat acum câţiva ani ca pe nişte eliberatori de neam şi ţară. Şi mai ales uităm că arderea de tot e bună doar când în locul vechiului sunt deja seminţele germinânde ale noului. Tare mi-i frică de germenii pe care-i văd, că ori sunt sterpi, ori sunt o specie nouă cu care nu pot rezona sub nicio formă.
Şi de asta mă înclin cu umilinţă în faţa bătrânilor care ies acum, cei care acum 20 de ani nu au avut tupeu să iasă sau să se impună fiindcă au considerat că nu sunt suficient de reprezentativi pentru ca să conteze. ”Vom muri dar vom fi liberi” e ceea ce predau cu nişte ultime puteri celor din jur. Şi celor de acasă. Nu mai speră să li se dea. Încearcă să îşi ia singuri libertăţile şi drepturile de care au nevoie. Şi ştiu care le sunt responsabilităţile şi acum.