Gherghina şi jumătate de om pe jumătate iepure

Codrul răsuna de chiuiturile feciorilor şi de ţipetele pe jumătate speriate, pe jumătate încântate ale fetelor. Aşa cum se cade să fie în zi de sărbătoare de Dragobete.
Numai Gherghina se pierduse singură între arborii seculari, căutând să-şi ascundă ruşinea de a fi singura fată de măritat rămasă singură în acel an. În definitiv aşa fusese şi cu un an înainte şi cu doi şi cu trei, de când ieşise la horă. Nu că n-ar fi fost frumoasă sau harnică, aceste calităţi i le recunoşteau până şi cele mai aprige duşmance, dar alintată peste poate, dobândise de-a lungul anilor o limbă capabilă să puie pe fugă şi pe cel mai viteaz dintre flăcăi. Şi colac peste pupăză moştenise şi de la mumă-sa, altă femeie aprigă, şi un pumn cu care să poată năuci un armăsar nărăvaş.
Aşa că flăcăii preferau să şuiere hoţeşte pe la alte pârleazuri şi să nu-i sară niciodată portiţa. Iară de sărbători niciodată nimeni nu-i strângea în mâini mijlocelul delicat şi nimeni nu-i săruta buzele roşii ca fructele de gherghină.

Tot rătăcind fără ţintă se trezi în faţa adăpătoarei căprioarelor şi ascultând de o toană se aplecă să ia în pumn apă cu care se spălă pe faţă, pe jumătate sperând ca să se împlinească credinţa bătrânească cum că cel ce bea din urmă de căprior va deveni căprior.
- Ajută-mi Doamne să mă vadă şi pe mine ficiorii ca pe o ciută sfioasă şi să mă pot mărita să nu mai stau piatră-n casă, ruşinea maicii şi a lui taica!
Stând aplecată peste izvor, pe jumătate ar fi râs, pe jumătate ar fi plâns. Dar un foşnet din spatele unor tufe de soc îi atrase atenţia. Prea tare să fie o pasăre sau pui de căprioară dar prea încet să fie mistreţ sau lup.
Se ridică şi începu să se furişeze spre sursa zgomotului, cu grijă să nu sperie jivina.
Totuşi, în spatele tufei de soc nu era nimic viu, doar o potecă bătătorită, acoperită de un praf argintiu, cum nu mai văzuse niciodată, mărginită de cucută. Ridică din umeri a pagubă şi cedând unei toane porni pe cărare.
- Ei şi? Ce mi se poate întâmpla? Să-mi găsesc ursitul de pe lumea asta? Că lupii s-au rărit şi mistreţii nu atacă acum, că încă n-au pui mici.

Şi merse ea ce merse, până aproape că nu mai recunoştea codrul, din prietenul ei vechi, se transformase într-un codru bătrân, cu copaci cu crengi strâmbe, chinuite, aproape răutăcioşi. Şi i se părea că de după peretele compact de ramuri ce abia stăteau să înmugurească şi de tufişuri tot mai înalte o privesc ochi străini şi duşmănoşi. De la o vreme până şi inima ei vitează începu să simtă un fior de frică. Dădu să se întoarcă, să caute calea îndărăt către sat, când cărarea se ramifică într-un fel de răscruce de poteci.
În mijlocul răscrucii, o pocitanie neasemuită se uita galeş la ea. Gherghina se opri, îşi făcu cruce cu limba pe cerul gurii şi se frecă la ochi, sperând că năluca avea să dispară. Dar creatura rămase exact acolo unde o văzuse prima oară. Un trunchi de bărbat înfipt pe un trup supradimensionat de iepure. Pocitania sări iepureşte către ea, privind-o încruntat şi intens.
”Măcar nu e şi şchiop, ca în poveste, că altminteri aş fi zis că am înebunit de tot. Aşa poate că numa îs beată şi nu ştiu.”
- Cine eşti? Ce fel de om eşti de îndrăzneşti să-mi calci poteca şi hotarul?
- Numele meu e Gherghina şi-s fata fierarului din sat. Tu cine eşti?
- Eu sunt Balc, ultimul dintre centauri. Dar Muma Codrului s-a supărat pe mine că nu am vrut să o iubesc în noaptea de Sânt Andrei şi m-a făcut iepure în loc de cal.