Şoapte pe jumătate

Iubesc noaptea. Îmi place penumbra, adunându-se seducător în jurul meu. îmi plac contururile estompate, modul în care sunetele parcă se propagă mai greu şi mai tăcut. Norocul meu e că am o vedere excelentă de noapte, de felină autentică nu doar de zodie. Întunericul mi se potriveşte ca o mănuşă. Mă simt cu adevărat liberă. Simt cum mi se ascut toate simţurile şi aud chemarea ancestrală a vânătorii. De-o fi mamut, de-o fi bărbat.

Afară e o vreme superbă. Păcat că se cochetează cu 0 grade Celsius nu cu 25. Acesta-i singurul cusur. E atât de încântătoare noaptea şi ceaţa din întuneric. Lumini blurate, şoapte incomplete, mişcări mai mult ghicite.

Mi-ar fi plăcut să fie vară şi să-mi fii alături, să ne plimbăm prin ceaţă pretinzând că suntem ultimii oameni de pe pământ. Şi desigur, să ne aducem aportul la repopularea lui.

Puşca şi cu limba lată/ Vreau colind ca altădată

Premisa 1: Am crescut la ţară.
Premisa 2: Memoria mea de lungă durată e destul de bună.

Cumva nu reuşesc să-mi aduc aminte colindele de Crăciun să fi fost cântate aiurea, toată luna decembrie. Îmi aduc aminte cum NUMAI băieţii se pregăteau, cumva pe ascuns, secret de masa adulţilor pentru noaptea asta magică. De pe la un 6-7 începeau să colinde. Se cânta Moş Ajunul, Steaua, se cânta Dar nu uita când eşti voios, române să fii bun. Poate încă vreo 2 sau 3 alte colinde. Fără Ler şi fără Viflaimul Maramureşean. Astea erau ale locului, astea se cântau. Nu se îmbrăcau în costume roşii cu bărbi albe. Nu se maimuţăreau.

Ştiu că toate cadourile conţineau ceva de îmbrăcat, astfel încât să te înnoieşti şi la port nu doar în cuget.

Ştiu că ţăranii din Singureniul meu nu prea se omorau cu postul. Iar de Ignat se cinsteau serios la pomana guiţătorului.

Nu m-am lămurit de ce de pe la Sf. Nicolae trebuie să se agaţe luminiţe-n stradă. Nu m-am lămurit de ce de o săptămână deja o trupă costumată-n Moş Crăciun îmi cântă serenade carrolizatoare. Nu înţeleg de ce ţigăncuşe şi ţigănuşi murdari lălăie deja în mijloacele de transport în comun un fel de colinde colajate şi cu o singură linie melodică în care se amestecă hidos Mării, îngeri, Viflaimuri, boi, magi şi stele. Din nefericire nu din cele verzi.
Nu înţeleg de ce sunt în toate vitrinele brazi tăiaţi şi împodobiţi când încă nu e Ajunul

Şi nu înţeleg de ce nu îmi dă şi mie nimeni o puşcă cu care să predau tot ceea ce ştiu despre Sărbătorile de iarnă, care mă jur, NU au nimic în comun cu vânzările demente şi cumpărarea de tâmpenii inutile dar scumpe.

Tristis amor versus audax amor

Sex can no longer be the germ, the seed of fiction. Sex is an episode, most properly conveyed in an episodic manner, quickly, often ironically. It is a bursting forth of only one of the cells in the body of the omnipotent ''I, '' the one who hopes by concentration of tone and voice to utter the sound of reality.


Sexul nu mai poate fi germenul, sămânţa ficţiunii. Sexul e un episod, cel mai adesea acoperit într-o manieră episodică, rapidă şi adesea ironică. E o izbucnire a uneia dintre celulele omnipotentului ”EU”, acea care speră că prin concentrarea tonului şi a vocii să şoptească sunetul realităţii.

Elizabeth Hardwick quotes

Bântuind, bântuind, dădui peste citatul de mai sus.
Madam Hardwick, fă Elizabeto, tristă viaţă ai bre! Că sexul este doar un episod, n-o neg. E o imposibilitate biologică să fie o permanenţă de peste 12 ore pe zi, dacă nu eşti prostituată. Iar dacă eşti prostituată, n-o mai arzi ”telectual cu citate de pe net. Dar să ajungi să-l faci şi episodic, şi repejor că mă grăbesc să aflu rezultatele meciului/ se arde ceaiul / să văd cine ce mi-a mai scris pe wallul cărţii mutrelor şi ironic, e o soartă mai tristă decât moartea. Parol madam, dar prefer să nu mă-ngropi că mi-i că o dai în bară şi acolo. Sexul trebuie să fie sămânţa ficţiunii şi un mic germen de altceva. Fie şi pentru endorfinele care ar trebui să fie vărsate în sistem. Când faci dragoste, după mintea şi priceperea mea, ar trebui să fie un început de lume şi de Univers. Să simţi cum explodează supernove, cum se astupă găurile negre şi cum ţâşneşte materia din fântânile albe. Să simţi cum toate celulele, nu doar una singură, se aruncă în gol şi umplu pentru o fracţiune de moment toate adâncurile ce te înconjoară şi te definesc ca o insulă cugetătoare. Să simţi cum te uneşti cu Dumnezeu însuşi, nu doar cu un om. Să simţi cum creezi realitatea vocalizând-o răspicat şi să ştii că eşti auzit, nu să o murmuri înfundat, pe sub colţul basmalei şi să speri că acel cineva care trece accidental prin aşternuturile tale se rupe din propria şoaptă mormăită ca să te audă.

Altminteri eşti doar o vită rumegătoare pe care o fut viaţa şi împrejurările.

Gloaba de cristal

Viitor de aur ţara noastră are!

Pe ipochimen l-am întâlnit pentru prima oară pe www.cocalari.com. Sincer, n-am avut nervi să îi urmăresc prestaţia în care se lăuda nici cu Maserati-ul şefului nici cu banii habar n-am cui. Ceea ce m-a frapat şi acum şi atunci e privirea ”inteligentă”. Fără să am pregătire medicală solidă, cu tot riscul de a-l discrimina, expresia arborată şi gesturile care l-au consacrat mă duc cu gândul la un uşor retard psihic.
Probabil l-aş fi trecut la categoria de amuzament de-o secundă şi n-aş fi pierdut niciodată timpul cugetând asupra lui dacă nu aş fi citit despre ultima ieşire la rampă.
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Taranul-cu-Maserati-a-avut-viziuni-Iata-care-i-sunt-previziunile-despre-viitorul-Romaniei-368771.html

Iar vin şi-I dau dreptate domnului W. când acesta spune că gorjenii ar trebui analizaţi în mod separat, fiind nu o rasă ci o specie distinctă. Iar dată fiind mărimea Bumbeştiului, aş fi răutăcioasă şi aş zice că ipochimenul (refuz să îmi încarc mintea cu numele real) e şi un bun exemplu în favoarea obligativităţii endogamiei!

Taica Gândacul de Maserati a avut o viziune la ceas de seară, drum la răscruce iar în paharul cu şpriţ de buturugă i s-a arătat viitorul. Sărmana noastră democraţie republicană uzată de prea multe violuri neconstituţionale urmează să eşueze tristă, învineţită şi bine frăgezită într-o monarhie alcoolizată, în care Băsescu cu coroana strâmbă se cinsteşte cu toţi votanţii în timp ce Nuţica Régina probabil aleargă după încă o baterie. (Ce facem însă cu îndelung răbdătoarea Marie? O executăm a la Henric al VIII-lea sau dezincriminăm bigamia? Cât despre Cocoş, găsim răpijor un medic care să reconstruiască un himen şi un preot care să declare nul mariajul pe motive de neconsumare.)

Giacardea!

Congo? Here I come!

Oranj, noul mov

Cum va arăta viitorul?
Aceasta era întrebarea copilăriei mele, alimentată permanent de revista Anticipaţia şi ce cărţi SF scăpau de cenzura comunistă. Îmi plăcea să îmi imaginez că în anul 2000 România avea măcar o staţie experimentală pe Marte şi una pe Lună. Că cerul era plin de sateliţi locuibili. Că injecţiile nu mai dureau. Că urmau să fie utilizate suficiente surse de energie alternativă încât să înceteze tăierea pădurilor Amazonului. Că în fiecare intersecţie mai răsărită existau staţii de teleportare.
Roz nu?
Între timp am ajuns în 2011 şi mai e o lecuţă până în 2012-ul profeţit de sud-americani injecţiile încă dor ca dracu, doar câţiva roboţi au ajuns pe Marte, Luna încă nu e exploatată, pădurile sunt defrişate în draci pentru maculatură, teleportarea încă nu e fezabilă şi noi ne aglomerăm pe planeta asta care nu prea ne mai poate ţine pe toţi.
Rozul s-a cojit, lăsând în urmă un gri tern şi trist.
Pe care politicul încearcă să-l cârpească cu un oranj populist şi insipid, mult mai înfricoşător decât orice altă culoare.
Cum ar putea fi altfel când cel mai oranj dintre portocalii României iese de la summitul de la Bruxelles arborând o figură ambiguă şi fredonând un cântecel triumfal?
Cârmaciul precedent era vrednic. Actualul e vesel.

Sângeriu în apus e icebergul…

1 Decembrie - Coaiele ca destin naţional

Parcă şi gaura steagului de la revoluţie a fost un semn pentru ceea ce urma. Timp de 20 de ani am fost futuţi în toate găurile, de oricine a avut vreo fantezie falică. Sau de oricine a avut limba mai alunecoasă, amăgindu-ne cu câte o felatio / un cunlinigus divin, doar ca să ne ia până la final şi virginitatea şi cinstea şi banii.

Aşa că parcă ar trebui să apară pe steag şi coaiele. Doar ne salutăm zilnic pe stradă cu afectuosul şi respectuosul ”Băi coae!”, prescurtare românească, jalnică şi modernistă a fabulosului ”Slavă zebbului tău cel până la genunchi!” din 1001 de nopţi arabe. De 20 de ani suntem necesari dar mereu uitaţi şi lăsaţi de-o parte şi niciodată nu intrăm unde e distracţia şi acţiunea.
Nu reuşim niciodată să ne înălţăm, ne mulţumim să atârnăm penibil şi bălăngănit, mult prea adesea transpiraţi şi iritaţi.

1 Decembrie

LA MULŢI ANI ROMÂNIA!
Deşteaptă-te române, cât încă mai există ţara.