Dilemă personală

Discutând eu ieri cu o prietenă iubită, a venit în discuţie vechiul dicton latin,

”Un măr pe zi ţine doctorul departe”

Acu şed pe cur şi mă scărpinez în creştetul capului:

Îi vorba de vechiul şi bunul măr, aka malus domestica, sau despre mărul lui Adam?

Cursă cu P.R. (care nu îi piar)

Dacă în locul lui ”până moartea ne va despărţi”, la biserică popa v-ar zice că durează ”până tigaia vă va despărţi”, aţi intra mai bine instruiţi în acest mare mister care se cheamă căsătorie.

Şi aţi revizui instantaneu clişeul vechi de milenii cum că locul femeii e la cratiţă dacă aţi avea în vedere acest aspect.

Fiindcă dragilor, dacă fiind căsătoriţi cu noi, mai aveţi putere să mai alergaţi după altceva, înseamnă că se merită să alergaţi. Din toate puterile

Fiindcă fix în spatele vostru se află femeia. Înarmată cu tigaia de zestre.

Iar finalul depinde de care dintre ei şi ele îşi doreşte mai aprig să câştige cursa.

Meci

Ca de obicei, ne-am dorit mai arzător înfrângerea.

Părerea mea pe care nu mi-o va schimba nimic pe lumea asta e că fotbalul e un joc incomprehensibil.
22 - 2 +3 = 23 de bărbaţi în chiloţi, unii coloraţi ca papagalii, unii în negru care aleargă ca bezmeticii după minge, dintre care 20 cum o prind, cum dau cât pot cu piciorul în ea. (Ce mama zmeilor mod de a-ţi trata jucăriile mai e şi ăsta???!) Alţi 3 care aleargă tot bezmetic după minge, numai ca să stea cu ochii pe ea şi din când în când să fluiere. (Şi pe mine jur că mama m-a învăţat că nu e frumos să fluieri în public, lipsă crasă de maniere). În alte cazuri, arată bileţele, galbene şi roşii. (Lipseşte madam Udrea ca să le ducă între fluierător şi fluierat, cu pauză de efect artistic pe la oarece televiziuni.) Iar încă 2 amărâţi stau ca proştii în poartă şi se chinuiesc să prinză mingea înainte de a intra în poartă, astfel încât să-i priveze de ce bucurii au şi ei pe cei 20 de amărâţi despre care am discutat mai devreme.

Ca orice joc creat de bărbaţi, n-are cap, coadă şi mai ales centru.

Ne învinuiţi pe noi că întârziem. Păi cică partida are 90 + 15 minute. Teoretic, când se ajunge în minutul 105 de la primul fluierat, ar trebui să fie ultimul fluierat. Nu am văzut niciunul dintre ăia îmbrăcaţi în negru care să fie punctual.

Măcar înainte de a-l aduce moş Columb încoace şi să schimbe îl pervertească englezii, jocul era mai logic. Nu dădeai cu piciorul, dădeai cu capul, genunchiul sau şoldul. Nu erau măscărici care să strice bucuriile şi ploile, era numai o minge de cauciuc nevulcanizat, dur, care trebuia băgată printr-un inel. Cine câştiga, era sacrificat zeilor, ca să aibă mulţimea ce să pape după ce se agitau şi urlau.
Fotbalist la proţap era varianta sudamericană, mai săţioasă a latinului pane et circum. Ce atâta pâine fratele meu, că prosteşte! Proteina dă energie.

Cu asta am terminat expozeul despre fotbal în general.

Concluzia mea despre meciul de azi, urmărind reacţiile unor prieteni care se agitau şi trăiau intens meciul e simplă:
- Echipa de azi a României: 11 pule coaie care se comportă pe teren ca nişte pizde.
- Românii se agită prea tare pentru nişte pule coaie care nu ştiu nici să fută nici să joace.
- O să mai avem o echipă nu o adunătură de maidan, când or alerga ăia după minge cum aleargă după pizde prin cluburi şi atunci o să câştigăm. POATE

Între timp, rămân la o nedumerire veche, cum să plăteşti un idiot care aleargă după o minge cu un salariu de multe ori mai mare decât al unui profesor sau medic?

N-a murit nimeni fără fotbal. Dar garantat fără un medic o mierleşti.

PS. Fantezia mea e să îi văd pe băieţii ăştia de la naţională care sunt uşor confundabili cu nişte coaie (se agită dar nu intră nicăieri), luând o bătaie soră cu moartea de la Insulele Feroe!

Agenţie de închiriat

Sincer, mă gândesc să încerc să fac împreună cu un prieten care să aibă sub 35 de ani o agenţie de închiriat puli de măgar şi cal. Mă întreb cum ar reacţiona dragii oficiali ai statului la un astfel de proiect de antreprenoriat.

Sunt convinsă că o astfel de iniţiativă ar da un big boost industriei cabaline.
Iar toate doamnele şi domnişoarele frustrate că nu au ce să introducă şi să extragă, ar fi fericite să exhibiţioneze un organ suficient de mare ca să facă să pălească de invidie până şi pe cel mai dotat exemplar masculin al speciei umane. Asta ar aduce un zâmbet mare şi o încredere crescută în ele care în general se exprimă prin shopping sprees. Deci iată cum vor fi impulsionate semnificativ şi celelalte segmente ale industriei producătoare de bunuri de consum şi de servicii în domeniu.

Cu fiecare ce secundă pe care o petrec gândindu-mă la aceasta, cu atât sunt mai sigură că am dreptate şi o astfel de agenţie ar valora bani frumoşi de tot. Pe care nu am timp să-i fac fiindcă trebuie să muncesc.

Dar satisfacţia supremă va fi că o am eu ce să-mi bag şi ce să-mi scot. Legitim.

Nu - poate - da, aşa cum o înţeleg eu

Discutam mai demult şi mai acum despre celebrul banc legat de diferenţele dintre diplomaţi şi femei.

” Q: Care e diferenta dintre un diplomat si o fata?
A: Cand un diplomat spune DA inseamna POATE, cand spune POATE inseamna NU si cand spune NU nu mai e diplomat.
B: Cand o fata spune NU inseamna POATE, cand spune POATE inseamna DA si cand spune DA nu mai e fata ...”


Diplomat nu am fost niciodată, îmi lipseşte structura psihologică pentru aceasta. Dar femeie sunt de puţin sub patru decenii, chiar dacă una atipică.

E un banc pe care îl urăsc din inimă. Fiindcă stabileşte normalitatea unui dublu standard. Pe de o parte avem celebrul ”ein man, ein wort” pentru bărbaţi, pe de cealaltă această triadă nu – poate – da pentru femei. Deci se induce de la bun început că doar bărbaţii au capacitatea de a discerne şi a se hotărî în legătură cu linia de acţiune pe care o vor urma. Toţi însă se aşteaptă ca o femeie să nu poată să ia o hotărâre şi să se ţină de ea, ca pe urmă să o blameze pentru lipsa de consecvenţă.
Mi se pare unul dintre miturile urbane care se confirmă prin ele însele. Femeile sunt educate că societatea se aşteaptă de la ele să fie şovăitoare şi indecise, sau măcar să mimeze acest comportament, cu deosebire la aşternut, iar ulterior bărbaţii au motiv să bârfească la o bere acelaşi comportament psihologic pe care îl induc. Cerc vicios. E sexy să nu cedezi din prima, e doar joacă amoroasă.

Dar ce se întâmplă în cazul în care femeia în cauză nu are timp, chef, disponibilitate, înţelegere pentru asemenea aşteptări?

În multe cazuri apoteoza acestei a doua posibilităţi se întâlneşte la ştirile de la ora 5. Când ”masculul feroce” e aşa de convins că e de fapt un joc amoros încât pentru a scurta dansul seducţiei, trece direct la acuplare, în majoritatea cazurilor, după ce dă pe gât între o cinzeacă – să-i sclipească ochii, sau n litri de pufoaică pentru a-şi parfuma masculinitatea.
Desigur, există cazul fericit în care bărbatul înţelege că nu e nu şi se retrage, jos pălăria în faţa acestora. Slavă mamelor care i-au crescut!

Mai există însă o posibilitate. Cea care dă naştere unui fel de prădător sexual absolut dezgustător din punctul meu de vedere. Bărbatul în cauză va mima că se retrage şi galant, va rămâne prieten. Desigur, ce rău poate face o lecuţă de glumă şi flirt nevinovat între 2 prieteni? De fapt acest flirt e departe de a fi nevinovat. E de fapt o metodă de a proba spiritul femeii. Să vadă dacă scorpia a adormit. Sau să vadă dacă ea cumva e vulnerabilă. Căci, precum se ştie bărbatul e dator să încerce, iar şi iar. Evident în momentul critic, nu va ezita să acţioneze astfel încât să facă sex cu femeia. După care îi va zice superior şi patriarhal, ”tu ai vrut-o dragă, acum recunoaşte că ai vrut-o tot timpul, dar nu ai avut curaj să cedezi nevoilor tale”.

O palmă pe obrazul şi pentru mândria (atenţie, mândria, nu orgoliul) femeii. Căreia i se va insinua treptat neîncrederea în capacitatea de decizie.

Iar dacă din fericire pentru ea, femeia e complet imună la farmecele, de cele mai multe ori mai mult decât îndoielnice ale masculului sâcâitor de insistent, riscă să primească o replică atât de idioată încât devine memorabilă. ”Insist fiindcă ştiu că de fapt vrei, dar nu ai curaj să recunoşti că mă vrei”

Amintiri din copilărie - 1981-1985

Pe la 1881 spus humuleşteanul: din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

În 2011 eu zic: ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească (nu la cea a bunicilor), de când m-am mutat la oraş pentru a învăţa cum se smângălesc pe hârtie semne şi păreri, să mor dacă îmi saltă inima de bucurie!”
Azi ieşind eu să iau pâine m-am întâlnit cu un fragment dureros din copilăria mea. O madamă nervoasă dragă tu! cu spume urla la plodul din dotare şi ameninţa cu clasicele părechi de palme care urmau să-l facă pe primitor un a cu zidul. Şi asta pe stradă. Ce-l aştepta pe amărâtul acela de copil acasă, aiasta e altă poveste şi vai de capul lui. Aparent uitase ceva. Şi cu vocea aceea scrâşnită pe care o au toţi copii când le ajunge cuţâtul la os şi nu mai pot suporta nedreptatea care li se face, cel mic ripostează că de la stress. Madama turbează şi printre înjurături îl întreabă de la ce e stresat.
În momentul acela nu am mai rezistat şi am intervenit, spunându-i că mă stresează şi pe mine, darămite pe el. Inutil să spun că tot ce am realizat a fost să o enervez şi mai tare, măcar spre mine de data asta. Dar nu asta contează. M-am simţit o dată în viaţă bine fiindcă am putut spune ceea ce gândesc to the bully.
Cât de aproape sunt totuşi amintirile urâte din copilărie! Nu e nevoie decât de un cuvânt sau de un sunet ca să mi le aduc aminte, mai ales dacă flirtând cu primăvara uit să mă protejez şi să îmi impun să le las în sfânta uitare.
Iar dacă până acum o condamnam pe mama pentru greşelile pe care le-a făcut cu mine pe toată perioada şcolii, acum am început să mă întreb de ce o persoană care are ceva studii de psihologie nu le poate aplica pentru propriul copil. Şi mai ales să mă întreb care a fost motivul fricii mamei în relaţia cu mine. Deoarece alt motiv decât o frică paralizantă nu pot să găsesc pentru ceea ce a făcut.
Amintirile dânsei despre subiect sună cam aşa:
”Veneam de la serviciu, sculată de la un 5.30, 8 ore de muncă ca la nebuni, şefi care urlau, mediu toxic etc. ajungeam la 4 acasă şi nu apucam decât să mă spăl pe mâini înainte de a mă apuca de teme cu tine. Şi le teme făceam până pe la 8-9, că fără mine nu erai în stare de nimic.”
Amintirile mele despre subiect sună cam aşa:
”Veneam de la şcoală pe la 12.30, mâncam, mă culcam. O perioadă am încercat să-mi fac singură lecţiile, dar zi de zi, când venea mama, găsea greşeli, unele semnificative, altele închipuite, uneori pur şi simplu nu-i plăcea o nenorocită de literă dintr-o pagină şi harşt!!!, pagina zbura. Pentru mama nu exista radieră. Exista numai ruperea paginii şi tema de la 0. Evident, pentru fiecare greşeală mă aştepta o mamă de bătaie cu palma, cu rigla, cu cantul riglei.
Şi veşnicul ”fără mine nu eşti în stare de nimic!” Oh Iisuse şi Dumnezeule mare cât am urât replica asta! Nu-mi aduc aminte de nicio replică pe care să mă doară mai rău. Mă şi mir că nu am crezut-o decât pe jumătate. Oricum cu rânduiala asta am pierdut o încrederea în mine. Dar divaghez.
Asta până într-o zi în care nu mi-am mai făcut tema. Nu mai ţin minte de ce. Cred că era ceva legat de o carte pe care îmi doream să o citesc. În loc să mi se zică cu vorba bună că întâi lecţiile şi pe urmă răsplata, s-a trecut direct la veşnica bătaie. A dracului metodă de dresaj! Numai că neuronii mei au fost creţi de când eram mică. Iar concluzia am tras-o după logica mea internă.
”Bătaie dacă îmi fac lecţiile şi se strecoară 3-10 greşeli. Plus refacerea lecţiilor de la 0.
”Bătaie dacă nu îmi fac lecţiile şi petrec 2-3 ore citind ceva ce îmi place. Plus facerea lecţiilor.
”Măcar să rămân cu ceva care îmi place şi nu mai muncesc ca proasta de 2 ori.””

Rămân la părerea că logica e imbatabilă. Greşeala nu era a mea, a dresatului ci a dresorului. Dresorul trebuia să ştie că absenţa bătăii nu e factor suficient de motivare pentru mine. Sunt ferm convinsă că dacă în locul bătăilor, iar unele au fost cu adevărat crunte!, mi-ar fi zis: pentru un 10 ai 1 leu, sau la 5 de 10 ai o carte, mergem amândouă să ţi-o alegi, atunci aş fi tras pe rupte. Prospectul primirii unei cărţi ar fi fost atât de atrăgător încât nimeni şi nimic pe lumea asta nu s-ar fi pus între mine şi ea! Cu siguranţă mi-aş fi rupt singură pagina dacă răsplata era suficientă.

Din nefericire nu o pot întreba de ce, deoarece dacă am chef de sinucidere o să aleg o metodă quick and painless, nu una care să implice tortura.


Dar întrebarea cheie, care mă ucide e alta. În cazul în care voi avea propriul meu copil o să fiu în stare să îi ofer educaţia pe care mi-aş fi dorit să o primesc eu, sau doar o să mă mulţumesc, mediocru, să reiterez aceeaşi buclă otrăvită?

De mea DacoRomanitate

Ştiu că-s româncă şi când:

- pot să sun un prieten la orice oră din zi sau noapte doar fiindcă mi-e dor de vocea lui
- pot să-l rog să mă ajute cu traduceri din română în latină că aşa îmi sună mie mai bine la ureche şi la suflet (SĂRUT MÂNA BOIERULE!)
- când pot să-mi fac din casă o seră şi să mă bucur de plante
- când îmi aduc aminte compunerea din clasa a 9-a despre limba română pe care a citit-o domnul director la careul şcolii fiindcă i s-a părut impresionantă. (aceeaşi compunere a fost recitată şi de maică-mea tuturor prietenelor, lăsându-le pe venerabilele doamne cu gura căscată şi pe mama-n şoc, fiindcă nu putea să-şi închipuie că fie-sa e în stare să ouă aşa ceva)
- când aud Treceţi Batalioane Române Carpaţii simt un fior pe coloană şi cât aş fi de sobră nu pot să nu lăcrimez
- când văd un copil râzând pe stradă.

Poate sunt mai puţine mândriile şi bucuriile decât ruşinile, dar mândriile şi bucuriile sunt ale mele iar cu ruşinile impuse mă lupt zi de zi. Fugărind cocalari să le bag pe gât ambalajele aruncate precum excrementele de animale. Întrebând manelofilii dacă ştiu ce muzică îmi place mie şi dacă nu cunosc, de ce nu se simt ca şi invitaţii mei să mă lase în ignoranţă. (culmea e că merge)