Silicoanele politice au fost afişate. Pe când cobra?

De vreo 20 de ani încoace mă întreb la modul cel mai serios dacă eu sunt anormală şi ce e în jur e normalitate, dacă societatea e anormală şi eu în aşa zisa mea normalitate sunt desuetă sau devenim cumva toţi sociopaţi care ÎNCĂ nu au avut momentul de glorie al ştirilor de la ora 5/7 de la Pro(st)TV.

Peste tot văd tute şi paraşute de ambele sexe al căror principal atuu e că s-au tunat într-un fel sau altul, ele cu silicoane lichide cărate graţios prin ţâţe sau cur sau buze sau orice combinaţie posibilă, ei ceva mai discret, doar cipuri, în portofele.

NU mai ai loc de aceste exemplare sclipicioase. Probabil dacă aş fi coţofană m-aş simţi ca-n rai, înconjurată de atâta bling bling din toate părţile. Ghinionul dracului, sunt om. Ba chiar încă unul care nu apelează nici la inginerie genetică nici la trusa cu farduri pentru a crea un om nou de fiecare dată când iese pe uşă. (cel mult la o mască de fructe cu care uneori sunt suficient de zuză să mă deplasez până la non-stopul de jos). Am început să nu mai pot vedea omul şi ideea de silicon. Peste tot mi se bagă silicoane la înaintare încât subscriu total la gestul de protest al cobrei care a muşcat curva de silicon, preferând o moarte de martir ruşinii de a fi tratată ca un obiect sexual.

Cred însă că Băsescu (pe care nici măcar peiorativ nu-l mai pot alinta Băselu) a dus moda silicoanelor la un cu totul şi cu totul alt nivel. Nu cunosc nici suficientă istorie ca să-mi pot permite să îi contrazic - c-aşa m-au învăţat pe mine comuniştii la şcoală - pe cei mai mari istorici ai României contemporane. Dar îmi miroase a ţap uns cu mir pentru sacrificiul viitor, iar Majestatea sa are experienţă bogată în a fi sacrificat mereu şi mereu şi mereu. Chiar dacă în bogata tradiţie stalinistă mirul antichităţii a fost înlocuit cu o materie care se găseşte pe toate drumurile şi care e produsă în cantităţi uriaşe. Nu pot scăpa de mirosul de rahat şi de mir din nas.

Aşa că, indiferent dacă scuzele mele sunt egale cu 0, poate chiar mai puţin decât 0, îmi cer scuze Majestăţii sale fiindcă e şi vina mea că preşedintele care nu a fost niciodată al tuturor românilor se poartă ca un comisar politic de ultimă speţă. Exact genul care stă la coada plutonului cu motivaţia că veghează să nu cumva să nu dezerteze vreunul cu simţul autoconservării mai dezvoltat, tocmai pentru a se feri de focul inamic şi pentru a putea fugi primul.

Acum mai puţin de 70 de ani, bunicul meu, un locotenent oarecare al armatei române, învăţător la sat în civilie şi fiu de ţărani la origine, a avut proasta inspiraţie să cadă prizonier la nemţi. Şi a avut şi mai proasta inspiraţie să îi lase să îl ducă într-un lagăr cu soldaţi (majoritatea aviatori) americani. Iar la finalul războiului a reuşit să creeze un standard nou în ceea ce priveşte lipsa de inspiraţie şi să refuze oferta americanilor de a-l lua cu ei în State.
Motivarea a fost absolut fenomenală şi o lecţie de patriotism ”Nu pot să vin cu voi! Cui las eu PĂMÂNTUL, NEVASTA ŞI COPILUL?”

Ordinea şi implicit importanţa erau clare. Pământul a fost primul. Soaţa a doua.
Nici măcar jurămintele ferme că o să i se aducă prin crucea roşie familia în State nu l-au mişcat. Evident, pentru aceste alegeri a plătit cu vârf şi îndesat. Dar încă îmi sună în urechi cuvintele bunicii. ”Cui lasu eu PĂMÂNTUL, NEVASTA ŞI COPILUL”?

Au trecut mai puţin de 70 de ani de la această discuţie, când un ţăran cu un pic de carte şi-a profesat declaraţia de credinţă. Dintre cei pe care îi cunosc acum, mă întreb câţi dintre oamenii pe care îi cunosc ar pleca destinaţia ”o să îmi fie rău mie” doar cu speranţa că poate, prin sacrificiul personal o să fie mai bine pentru ţară. Oricum, majoritatea oamenilor pe care îi cunosc şi-ar vinde proprii părinţi pentru un dolar în plus.

Dar ştiţi ce mi se pare cel mai tragic? Că eu însămi, nepoata dânsului consider că sacrificiul a fost inutil şi prostesc. Cu toate că mă simt legată ombilical de pământul pe care bunicul nu l-a putut părăsi şi pe care eu însămi mă simt incapabilă de a-l părăsi.

Melci, scoici, raci, craci. Şi mai ales draci. Mulţi draci!

Azi am aflat că nu doar că sunt la a doua facultate, dar am ajuns iar la dimensiunile ”de facultate”. Adică am intrat iar, aproape cu uşurinţă în ultima pereche de blugi cu turul tocit pe băncile din Polizu. Încă e o potrivire un pic prea strânsă pentru gusturile mele, dar ceea ce contează e că pot să închid şi fermoarul şi nasturele şi să mai şi pot să respir. Ba chiar să mai şi beau un pahar de apă.
Desigur, acest lucru trebuie recompensat cu o mică adăugire în garderobă. Stătui eu ş-am cujetat, răsfoind printre ţoalele existente şi am ajuns la concluzia că nu am o fustă mini decentă, cele pe care le am fiind cam cu 10 ani în urma trendului actual. Aşa că se impune imperativ remedierea acestei lipse. Aşa că am plecat la vânătoare, înarmată cu o imagine mentală cât se poate de precisă a animalului mitologic vânat:
- de lungă să fie cât de scurtă
- de dezgolită să fie cât mai învelită, că nu-s politiciancă să mă afişez cu chiloţii la vedere
- de neagră să fie cât mai neagră
- de elegantă să fie cât mai trashy
- de explicită să fie cât mai implicită
- de sexy să fie cât mai senzuală
- de trendineză cât mai retro
- nici în căruţă nici în teleguţă
- să o pot purta şi pe la prânzişorul cel mic şi când toacă popa de vecernie
- să meargă şi la serviciu sau la cursuri şi la un after hours.

După cum se poate observa cu uşurinţă, imaginea mentală pe care o construisem este de o claritate uimitoare, absolut orice vânzător putând înţelege specificaţiile produsului solicitat.
Asta fiind spuse şi zise am început vânătoarea. Cum paşii m-au dus azi aproape de Romană, am început-o de acolo. Intru în primul magazin:
- Bună ziua, mă puteţi ajuta şi pe mine vă rog? Vreau o fustă mini, neagră, elegantă, dreaptă.
Am primit un nu cât se poate de hotărât.
Am suspinat intens, cât să dărâm şandramaua dacă ar fi fost făcută din ceva mai puţin rezistent decât betonul dinainte de marele Război, mi-am adus aminte că orice prost poate să dorească, dar un om cu adevărat inteligent dacă vrea şi obţine ce vrea, mi-am întărit imaginea mentală despre fusta viselor mele şi m-am extras din magazin.

Al doilea magazin, la fel.

Al treilea mi-a putut prezenta un ceva promiţător.

Distracţia a început la al patrulea magazin.
- Bună ziua, mă puteţi ajuta şi pe mine vă rog? Vreau o fustă mini, neagră, elegantă, dreaptă.
Desigur, mâna vânzătoarei s-a dus glonţ spre ce ştia ea de mini. O chestie tip gogoşar, dintr-un material dubios, destul de plasticos, care cu multă străduinţă probabil putea fi ţinut cam 5 secunde peste linia chiloţilor. După care se aplică subrutina de străduire suplimentară şi derulare din jurul buricului.
Pe vremea mea, and i say, pe vremea mea, prin Precambrianul mediu, când mi-am cumpărat ultima fustă, mini însemna ca atunci când stai în picioare, dreaptă, tivul fustei să fie undeva între articulaţiile degetelor şi podul palmei. Urma fusta midí – până la nivelul genunchiului sau o idee sub – binecuvântatele modele ale doamnei Coco Chanel, cea maxi, dincolo de jumătatea gambei şi cea macro, dincolo de gleznă. Între timp moda a evoluat, a apărut fusta micro, care e cam sub buric, iar fustele midí au devenit total desuete. Cam ca telefoanele cu disc şi abacele. Iar când pomeneşti într-un magazin de haine, ”Coco Chanel”, ori îţi e indicat ceva stil Laggerfeld, ori ţi se indică energic cu degetul să treci strada la parfumerie.
Oftez adânc şi reformulez pentru tută: ”O fustă midi, domnişoară”.

O apucă instantaneu un râs homeric de parcă îi cerusem chiloţi tanga cu Bugs Bunny şi sutien cu Elmer Fudd.
- Midii? Ce e aia o fustă midii?
- Midí domnişoară, miDÍ, nu midii. Midí! Şi arăt, ca pentru vânzătorul român, ceva deasupra genunchiului.
Râzând la fel de isteric ca proasta-n târg îmi arată o altă fustă, de lungime potrivită de data asta, însă cu nişte pliuri care mi-ar fi făcut dosul să rivalizeze cu marea piramidă de la Ghizeh.
În momentul acela am avut nevoie de toată stăpânirea de sine cu putinţă ca să nu îi cârpesc o palmă răsunătoare care să-i şteargă hlizitul de pe mutră.
- Dreaptă domnişoară, ce nu vă e clar? Vreau o fustă midí, dreaptă, neagră, elegantă.
Printre hohote de râs a reuşit cumva performanţa să-mi repete:
- Nu avem fuste midii doamnă. Midii găsiţi la restaurant.

Bebicisme

Aviz amatorilor!

Mă sună mama adineauri să-mi zică ultima năzbâtie a lui Bebe, care e papagalul familiei: ”te spun lu' mama”.

Bleeding heart

Când ţi se închide în faţă o uşă, ţi se deschide o fereastră.
E un clişeu atât de tocit încât până nu intri cu nasul în uşa închisă brusc şi nu te ameţeşte mirosul de tei care intră prin fereastra care a crescut brusc acolo unde ştiai doar un perete, nu-l percepi la justa valoare.




Uşa închisă a fost un refuz care ustură ca toţi dracii. Faptul că m-am încăpăţânat să nu văd semnele lui mă face o idioată. Şi sunt suficient de femeie ca să ştiu că am dreptate ex oficio.
Fereastra mi-a deschis-o o bună prietenă care m-a ajutat să văd de ce sunt atât de defectă pe dinăuntru.

Păcat că nu sunt în stare să înţeleg morala lecţiei. Parcă era mai profan la Mărgineanu, dar focul se combate cu foc şi obscenităţile tot cu vorbe deocheate.

Ai nevoie doar de dragoste

Azi am trecut pe lângă vreo două tarabe cu literatură ”ezoterică”. Titluri multe şi pestriţe, unele care frizează din punctul meu de vedere insulta faţă de intelectul meu. Dar faptul că sunt traduse şi publicate, înseamnă că sunt suficient de mulţi oameni care citesc acele broşurele şi cred în ele.
Un titlu pe care mi l-a şoptit o prietenă este ”Secretul” Rhonda BYRNE. Care mi-a sintetizat conţinutul acestei cărţi: puterea subconştientului de a face bine sau rău, materializată prin autosugestie. Sau placebo. Îndeplinirea prin ele însele a profeţiilor negative.
E o întreagă industrie obscenă în spatele acestor cărţi. Chiar mai periculoasă decât cea a cărţilor siropoase. În definitiv, cu o Sandra Brown în mână, în cel mai rău caz, poţi ajunge la o masturbare cu happy ending. Ceea ce nu e un final atât de rău, câtă vreme ţii minte că bărbaţii super macho, bogaţi şi inteligenţi nu cresc în toţi copacii în locul frunzelor. Şi că nu s-au inventat ochelari speciali pe care să-i anini pe nasul partenerului ca să nu observe celulita de pe curul dumitale, ridurile datorate traiului în comun şi menajului a trois zilnic cu grijile şi partenerul.
E obscen să zici că prin a ”gândi gânduri pozitive” o să dai Universul cu roţile-n sus. În urma unor studii personale îndelungate, cu rezultate perfect similare şi repetitive în orice condiţii, oricât ai sugestiona interior să dispară – să zicem mizeria de pe covor sau dezordinea din casă, nu o să se întâmple. Singurul mod de a le face să dispară e să pui mâna proprie şi personală şi să faci ceva. Mi se par mult mai bogate în înţelepciune tabletele Mariei Timuc din Jurnalul Naţional. Care vine cu argumente logice nu doar aparent logice pentru a-şi susţine firul logic.
Tot aşa şi cu această enervantă gândire pozitivă. Poţi să gândeşti până joimarţi că o să apară Făt Frumos. Nu o să apară, fiindcă l-a asasinat din faşă societatea modernă. Însă poţi acţiona pozitiv. Poţi filtra orice gând printr-o prismă logică. Şi să elimini gândurile rele. Nu te vei simţi mai bine dacă-ţi repeţi că te simţi rău. Ba o să prelungeşti starea neplăcută. Poţi să eviţi gândurile negative la adresa unor terţi care se bucură de succes. Nu vei deveni mai încrezător în tine şi implicit mai de succes dacă îţi repeţi în oglindă că eşti proaspăt coborât cu hârzobul din ceriu. Dar dacă refuzi să crezi când ţi se repetă că eşti prost, incult, ghiolban şi să ai grijă de îmbunătăţirea continuă a ta pe toate planurile, vei şi putea demonstra contrariul.

Iar enervant e că toţi se agaţă de un secret al lui Polchinele şi taxează enorm ceea ce ar trebui să fie gratis. Iisus a zis ”Dumnezeu este iubirea şi iubirea este Dumnezeu”. Beatleşii cei la fel sau chiar mai faimoşi decât El au zis ”All you need is love”.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.

Nevoia de ciorapi de orice altă culoare, numai albaştri să nu fie

Un curent atât de la modă încât îl pot numi trendinez e cel al teoriei conspiraţiei. Nu sunt pasionată de conspiraţii. Mi se pare irosire de vreme să stau şi să citesc aşa prostii. Dacă ”oculta” e atât de puternică încât să ia decizii de o asemenea amploare de capul ei, atunci cu siguranţă e suficient de puternică pentru a împiedica sifonarea secretelor. Cu bani sau cu glonţ. Dar e la modă şi varii pitpalaci se agaţă de ”secretele” pe care le aduc la lumină, încât ai senzaţia că au telefon direct cu Cel de sus care le dictează sure noi.

Însă nu mă pot opri să nu remarc explozia de ”-isme”, feminism, masculinism, comunism, liberalism, liber-schimbism, creştinism, mahomedanism, care propovăduiesc obţinerea binelui absolut şi că va fi cald la vară.

Azi mă deranjează feminismul. S-a pornit de la o serie de idei generoase şi măreţe. Obţinerea de drepturi egale între bărbaţi şi femei, eliberarea de sub influenţa patriarhală a societăţii influenţate de abordarea din iudaism care pune femeia şi dobitoacele pe aceeaşi treaptă. S-a obţinut o generaţie de piţi. Aproape că-mi vine să caut bubulii lui Coruţ. (Băiet citit, deştept, orientat, cu o pană sprinţară, cu care scrie egal cărţi de aventuri şi de dragoste. Păcat că s-a asociat cu o serie de nume dubioase din politică). Sau reptilienii. Căci mi-aş dori să cred că oamenii nu-s în stare să îşi facă pe persoană fizică aşa ceva şi există ceva sau cineva nepământean care ne sapă la rădăcină. (Dar suntem perfect capabili să ne săpăm cu frenezie groapa.)

S-a plecat de la ideea obţinerii independenţei şi a drepturilor sociale. S-au pierdut însă pe parcurs respectul, auto-respectul şi obligativitatea de a gândi.
În natură nu există extreme prin şi pentru ele însele. Până şi magneţii monopol nord sunt atraşi de magneţii monopol sud. Iarna nu poate să existe în absenţa verii, seceta fără ploaie. Tot aşa principiul feminin nu poate să supravieţuiască fără principiul masculin. Dar nu prin raportare competitivă ci prin completare. E uşor de observat că în lumea de azi, puternic influenţată Cartea Sfântă, principiul masculin e glorificat şi cel feminin se doreşte a fi eliminat.
Ultima lovitură dată principiului feminin vine chiar din partea feminismului. ”Puterea pizdei” e o aberaţie. Femeia nu e pizdă, pizda e un organ al femeii. Să scandezi aşa ceva nu îţi aduce respect şi echilibru interior ci nevoia de a te raporta la organul complementar. Adesea prin intermediul unui cuţit de castrare. Ceea ce nu e de natură să rezolve vreo problemă ci să genereze alte probleme, pe termen scurt, mediu şi lung.

Ieri emanciparea feminină însemna dreptul egal la educaţie, posesiune şi vot. Azi emanciparea feminină înseamnă random sex, liber la râgâit mici şi bere şi îmbrăcăminte dezvelitoare. În condiţiile în care bolile cu transmitere sexuală fac ravagii şi distrug vieţi şi destine, micii şi berea nu sunt alimente de calitate iar îmbrăcămintea dezvelitoare nu te protejează nici de frig nici de cald, e prea expresivă pentru a aprinde curiozitatea masculină şi prea inexistentă pentru nu aţâţa nevoia primară de reproducere. Respectul pe care îl aveau implicit sufragetele, puţin, cât supravieţuise prin secolele de creştinism, s-a risipit prin proasta gestionare a nepoatelor şi strănepoatelor lor.

O femeie nu va fi în veci egala unui bărbat. Nici un bărbat nu va fi egal cu o femeie. Pot însă să aibă o serie de drepturi şi responsabilităţi egale. Şi trebuie să fie complementari. Altminteri războiul sexelor va atinge nişte forme deviante pe lângă care ce e azi o să fie o dulce amintire.

Citând un ziar, un amic spunea deunăzi că fetele de azi consideră să facă sex oral unui băiat cu nimic mai ieşit din comun ca o strângere de mână. Fără ca băieţii de azi să aibă aceeaşi atitudine. Modelele impuse în mod generalizat la nivelul civilizaţiilor occidentale promovează persoana ca obiect sexual. Tragic, persoana e în general de sex feminin. Până şi fututul are sau ar trebui să aibă un ritual al lui. Nu mai vorbesc de mistica asociată sexului şi dragostei. Să pui egal între un salut şi un coit e greşit. Nu de alta, dar fie şi în cea mai demistificată formă a sa, raportul sexual presupune intrarea în spaţiul de siguranţă personală a individului, cum nimic nu o poate face. Se promovează sârguincios modelul relaţiei de quasi-unică folosinţă, o tumbă-n pat, ţac pac, merci madam. Modelul e aplicabil din nefericire doar între doar 18-30 de ani. După 30, nevoile primare şi presiunea familiei încep să-şi pună amprenta şi femeia tinde să renunţe la formatul sex and the city, pornind în căutarea stabilităţii. Problema e că deja ego-ul e contorsionat şi stima de sine se percepe prin vagin nu prin creier şi suflet. Iar asta nu e materie primă de primă calitate pentru un mariaj stabil. Majoritatea celor care au fost forţate să intre în matriţa femeii – obiect sexual sunt deja schilodite psihic, acrite şi deformate. Adică sunt teren fertil pentru a deforma şi următoarea generaţie. Vă aduceţi aminte de celebrul ”tu să nu fii proastă ca mine, mamă”? Garantez că şi generaţiile viitoare or să-l audă din plin. Desigur, legat de alte subiecte. Femeile care îl vor spune în viitor vor încerca să compenseze inocenţa pierdută răpindu-le propriilor fiice inocenţa, înarmându-le nu cu informaţii ci cu postulate care vor îndemna la ură. Şi tare mi-i frică de lucrurile care se consideră a priori adevăruri fundamentale, care nu trebuie să fie demonstrate ci doar aplicate.

Lumile non-logice - pitzi vs doamnă

Zicea pe vremuri o vorbă englezeazcă ceva de genul ”Dacă merge ca o raţă, măcăne ca o raţă, mănâncă ca o raţă, înoată ca o raţă şi zboară ca o raţă, atunci e raţă”. Sau o altă zburătoare din aceeaşi familie, pe care o vom denumi generic raţă, noi ăştia care nu facem diferenţa între raţa mandarină şi raţa pe varză.

Fusă şi să dusă!

Asta a fost o dată ca niciodată tăticu! Acum aplicând principiile matematicii post Descartes, ale fizicii non-newtoniene şi geometriei neeuclidiene vine un ţâşti bâşti care-ţi demonstrează că nobila înharipată nu doar că nu e raţă dar s-ar putea la sfârşitul demonstraţiei să zici săru mâna boierule că nu mi-ai demonstrat că e ferigă din precambrian!

Ştiam pe vremea mea (Iisuse cum poate să sune!) cum că femeia trebuie să fie curvă-n pat, doamnă în sufragerie şi gospodină în bucătărie. În mod ciudat n-am auzit că bărbatul trebuie să fie gigolo în pat, domn în sufragerie, minitehnicus în casă şi profesionist la serviciu. Nici conceptul de viaţă profesională a unei femei nu prea exista până-n Revoluţie. Serviciul era o chestie la care te duceai ca să iei nişte bani şi de unde să te întorci odihnită ca să te poţi ocupa de casă şi copii. Soţul desigur, nu se întorcea obosit, aşa că trebuia servit cu o cafeluţă fierbinte cu caimac, dulceaţă de cireşe amare şi papucii preferaţi. Şi desigur nu trebuia speriat cu amănuntele nesemnificative ale performanţelor şcolare ale plozilor, rapoarte de la muncă sau pregătire profesională continuă.

Atunci se ştia care îi de moravuri uşoare şi care-i fomeie serioasă şi la casa ei, după îmbrăcăminte. Zglobioasa se îmbrăca sexy, să atragă privirile masculilor şi să le aprinză imaginaţiunea, gospodina etala pas aprig, sarmale-n cap şi sacoşe-n mână.

Apuse sunt acele vremuri. De la puştoaicele din leagăn la mame mari venerabile acum se concurează aprig pentru atenţia masculină. Nu mai ai loc de tute care din spate arată muzeu şi din faţă îţi dai seama că încă n-au absolvit liceul. Sau dame sărite bine spre a 4-a tinereţe care etalează fuste mini şi decolteuri adânci de natură să trezească până şi în cel mai ateu privitor nevoia de rugăciune. Rugăciune să nu îţi ia şi ţie minţile când în loc de piele fermă şi muşchi formaţi vei avea şunculiţe şi riduri cât defileul Jiului.

Treceam azi pe lângă o copiliţă, o victimă a modei şi a lipsei de minte a părinţilor. În crucea verii, etala o frumuseţe de cizme până la genunchi, desigur cu decupaje, ca să nu ajungă acasă numai bună de servit la cină. Desigur şocat de aşa năzbâtie, turul nădragilor se apropia îngrijorător de aceeaşi cotă, dând senzaţia neplăcută că a puţin făcut pe ea. Bluza de un roz atroce care s-ar fi potrivit perfect unei bomboane pline de E-uri, o prezenta pe Hannah Montana, marea divă şi senzaţie Disney channel. Tuşa finală o dădea însă geanta, în care ar fi încăput lejer un chinez tranşat, purtată nonşalant pe antebraţ, cu mâna flexată în exterior, ca şi cum ar fi cerşit.

După părerea mea umilă cam asta şi făcea, cerşea. Palme, desigur. Pe care i le-aş fi împărţit cu generozitate creştină atât ei cât şi doamnei mă-sii şi lui domnul tac-su, care o lăsaseră să iasă din habitatul familial deghizată aşa.

Da, sunt de acord că femeia este egală în drepturi şi îndatoriri cu bărbatul. Da, sunt de acord că fiecare trebuie să aibă libertatea de a se exprima. Da, sunt de acord că dacă aşa vrea muşchiul meu, trebuie să pot să ies pe stradă în curul gol şi să nu fiu agresată în niciun fel.

Dar societatea e aşa cum e, adică nebună. Şi îmbrăcată precum o curvă nu vei atrage aplauze ci fluierături şi propuneri indecente.

Şi revin la ”-ismele” la modă. Nu îmbrăcându-le pe fetiţele de la Disney precum nişte centuriste o să le educi. Nu prezentând curve siliconate care nu au nicio valoare intrinsecă şi nicio capacitate de exprimare educi tânăra generaţie. Au contraire. Machiajul strident, silicoanele de 10 kg bucata şi fustele deasupra buricului nu au cum să clădească un caracter feminin puternic. Se prăsesc cohorte de ”asistente TV”, mai efemere decât efemeridele, similare până la clonare, obiecte sexuale de quasi unică folosinţă. Fetele astea se cred moderne, cosmopolite, puternice, prototipuri de succes dar sunt parcă scoase dintr-un copiator defect. Îşi expun ţâţele şi pizdele în toate tabloidele şi revistele pentru bărbaţi şi sunt convinse că au realizat ceva în scurta lor viaţă. Nimeni nu le spune că de fapt se devalorizează, că supra-expunerea şi uber disponibilitatea nu le face nicidecum feminine ci doar ieftine şi înfiorător de uşor de înlocuit.

Acum 50-60 de ani, mamele şi bunicele de azi îşi ardeau sutienele, încercând să-şi găsească puterea feminină, drepturile sociale şi emanciparea dintr-o lume puternic patriarhală, în care femeia era doar un bun de folosinţă îndelungată, care trebuia utilizat până la uzarea şi epuizarea completă.

Generaţia 2011 încă nu a găsit calea spre putere, renunţă la drepturile sociale şi cetăţeneşti, din emancipare s-a ajuns la schilodire fizică şi psihică şi în societatea modernă femeia a ajuns doar un bun de folosinţă temporară, grabnic achiziţionat şi la fel de grabnic eliminat când apare o versiune cu 5 grame în minus şi un număr superior la sutien.

Şi mă gândesc la bunicile mele (chiar dacă erau de la ţară!), la mama, la mari doamne, unele trecute la cele sfinte. Care ştiau să atragă atenţia cu un gest sau o privire, ale căror decoltee sugerau nu afirmau nimic, care se apropiau în foşnet de ciorapi de mătase şi mirosind a curat pe sub sugestia de parfum. Care năuceau cu o idee nu cu o expunere de cur. A căror valoare intrinsecă era mereu în creştere, cu fiecare prefix schimbat.
Femeile astea, frumoase sau mai puţin frumoase aveau clasă şi cunoştinţe pentru a deveni fascinante, indiferent de ghioceii de la tâmple sau artrita care le ataca mâinile. Femeile astea gândeau.

Où sont les fammes d'antan?