La asta nu m-am gândit!

Ca să citez din înţelepciunea unui puştan simpatic pe care îl ador, Test, Johnny Test de pe Cartoons.

Am fost azi la expoziţia chinologică din Bucureşti.
Ieri, după o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia că cel mai adecvat e să mă costumez cu o bluziţă albă (cu mâneci de trubadur), o pereche de pantaloni roşii, să atragă norocul şi după o încă mai profundă tură de cujătare, o pereche de pantofi albi. Cu toc cui. Că îs iar la modă. Şi dau bine.

Tot procesul decizional de mai sus, recunosc, s-a bazat pe un episod din Johnny Test, în care puştiu-şi duce potaia la expoziţie. Care expoziţie se desfăşura indoors. Aşa că de ce să pun eu mâna să mă interesez la persoane competente în ce condiţii se va desfăşura concursul? Ştiu eu mai bine din desene animate.

Aşa că atunci când am ajuns în parc, tot ce am putut să şoptesc tragic a fost replica lui Johnny: ”La asta nu m-am gândit”.

Concursul s-a desfăşurat pe iarbă.

Să vă mai povestesc cum am intrat cu tocurile în pământ până spre glezne?

Lecţie de viaţă

Am fost duminică să iau aer în Grădina Botanică. La întoarcere, în autobuzul 104 s-au urcat la Unirea şi doi aurolaci, unul dintre ei ţigan. Jegos dar nu împuţit – wonder of wonders!, cu un simţ estetic ieşit din comun. Blugii stăteau cam ca pe gard pe el, răposatul fiind cu vreo 10 numere mai mare, dar tricoul pus pe spate aducea a catwalk. Şi graţia cu care se mişca ar fi fost mai potrivită pe un catwalk. Iar trăsăturile deşi abrutizate de viaţa dusă păstrau încă ceva, un je ne sais qua, un fel de aer intelectual şi visător. Poate a la tânărul Weber. Sau din Montparnasse-ul interbelic.
Trecând prin dreptul Mitropoliei am ridicat mâna să-mi fac cruce. A tresărit şi s-a ferit într-o mişcare fluidă, de apă, de luptător defensiv. Probabil instinctiv s-a aşteptat să-l lovesc. Cine ştie câţi pumni a primit doar fiindcă era la locul nepotrivit şi el omul potrivit să îi primească de şi-a format aşa reflexe de apărare.
Pe unul dintre locurile de vis a vis, o dulceaţă de păpuşică loooz era ocupată să pigulească fundiţele de pe ciorăpei, cu toate ameninţările mamei. Preţ de încă două staţii m-am întrebat ce s-ar fi putut alege de vecinul meu dacă în locul unei căţele care l-a fătat şi l-a abandonat ar fi avut o mamă în poala căreia să îşi culce capul, care să îl îmbrace şi care să-i ofere jucării, care să-l înveţe să deseneze bastonaşe şi liniuţe şi apoi litere. Nu colegi de canal care să sculpteze liniuţe în carnea lui şi cu siguranţă nu să tragă pe nas liniuţe.
La piaţă la Alba Iulia au început să se agite, încercând să desluşească semnele pentru piaţa Muncii. Le-am zis să coboare la o staţie după ce cobor eu.
- Sărut mâna doamnă, mulţumim.
Şi m-am gândit la câţi români de familie bună uită să mulţumească. Pentru orice.

Cârna-ţi cu s-o.ia

Bunul meu prieten Radu mai are putere să se nervozeze când citeşte pe site-uri de socializare ” "Înainte de a judeca viața mea sau caracterul meu ... pune-te în locul meu, parcurge calea pe care am mers eu, trăieşte durerea mea, îndoielile mele, râsul meu...!!! Parcurge anii ce i-am parcurs eu și impiedică-te unde m-am împiedicat eu! și apoi ridică-te cum am facut-o eu...!!! Mă mai poți judeca??!! Fiecare are propria poveste!!!!"”
Nu zic că nu e penibil s-o citeşti pe un site ”de buceală”, dar adevărul formulat în paragraful de mai sus rămâne. Şi uneori simţi nevoia să îl urli în gura mare. Zilele astea în particular, eu simt.
Câtă vreme n-ai mâncat cârna-ţi cu soia/ (s-o ia dracu) la masa mea cum am mâncat eu, de ce îmi spui că e o dietă sănătoasă şi c-ar trebui să o menţin, dacă eu îmi doresc altceva?

Vae victis

Am fost la Bruxelles. O propoziţie scurtă care cuprinde în sine o mare de emoţii. Să traversez pe lângă Viana, să văd pe marginea autostrăzii nume de oraşe pe care le-am învăţat în anii copilăriei citind cărţi cu muşchetari şi cu ostaşi care nu mai erau războinici, a fost pentru mine ca un pelerinaj cultural.
Iar partea veche a Bruxellului respiră acelaşi aer de acum 500 de ani şi încă sunt clădiri pe lângă care mon d”Artagnan ar fi putut păşi zornăind din pinteni. M-am rătăcit (vorba vine că am ştiut fiecare secundă cam pe unde suntem) alături de un prieten tare drag inimii mele pe o străduţă unde acum e un hotel. Acum câteva veacuri trebuie să fi fost o impunătoare reşedinţă nobiliară. Iar combinaţia între gardul de epocă – da, c-acolo nu sunt liberi întreprinzători care să orienteze fierul vechi şi un 20 de metri de grădină îngrijită după principiile şi gusturile unor veacuri apuse i-a adus aminte de Cocoşatul lui Paul Feval.
Evident mi-am adus aminte şi eu de minunata carte şi de acea lume care a apus. Poate că va fi având minusurile ei, multe chiar, de la absenţa cur-papirului la credinţa fermă că apa dăunează şi intern şi extern grav sănătăţii. Dar dacă au dispărut aceste minusuri au dispărut şi caracteristicile care au făcut măreaţă acea epocă. Nobleţea, onoarea, cavalerismul. S-a aşternut praful peste Lagardere şi peste amintirea lui.
Mie mi-a rămas în minte o frază legată de prăbuşirea prinţului de Gonzague. Despre lăcomie, despre cum simţi că se strânge laţul şi funia se apropie de par, dar mai vrei încă un bănuţ de aur şi speri că încă o zi ţi-l va aduce şi că o zi e aproape nimic. Dar cum uiţi cât de puţin e necesar ca să pierzi tot şi să mori.

Azi mi s-a cerut iertare pentru greşeli vechi şi am primit jurăminte că se va schimba totul în bine. Acum o săptămână aş fi plutit pe nori de fericire şi aş fi crezut. Dar a trecut o săptămână şi m-am schimbat eu din temelii, deja plutesc pe alţi nori de fericire iar libertatea e atât de dulce încât constrângerile par fiere.
Întotdeauna scuzele sunt prea târziu şi prea puţin. Şi inutil.

Cioburi

Te-am iubit. Te-am iubit aşa cum nu am crezut că se poate iubi. Nu am ştiut că sunt incompletă până când nu m-ai făcut tu să mă simt întreagă. Te-am iubit sacru şi profan. Te-am iubit aici şi aiurea. În momentele în care eram alături de tine mă simţeam luminând şi probabil chiar luminam ca o auroră boreală. Simţeam lumina izvorând din mine doar fiindcă împărţeam acelaşi aer cu tine. Atunci când te atingeam începeam să nu mai ştiu unde începi şi unde mă termin. Îmi aduc aminte cât de frustrant era să nu simt ceea ce simţi atunci când mi se părea că mă ating atunci când îmi împleteam degetele cu ale tale. Îmi aduc aminte cum atunci când făceam dragoste cu tine simţeam că-l ating pe Dumnezeu însuşi în cerurile Lui.

Te-am iubit cu tot ce am avut de dat ca femeie. Te-am iubit cu tot ce am avut de dat. Mi-au trebuit doi ani ca să nu mai plâng când Tudor Gheorghe cântă Illona. Încă rămân fără aer când aud tangoul ăsta. Too fuckin bad i am rezilient enough to go on an on an on. Uneori dau accidental peste o poză a ta pe care sunt prea masochistă ca să o şterg.

Îmi aduc aminte şi constat că a trecut prea multă vreme ca să mai simt cu adevărat ceva în afară de curiozităţi. Ce am văzut atunci la tine? Ce te-a îndemnat să mă vinzi şi pentru ce?

Încerc să pun cap la cap din cioburile care încă îmi rănesc uneori picioarele cu călcâie aspre şi crăpate cei doi ani din viaţă pe care ţi i-am dăruit. Nu îmi prea iese. Când ai plecat i-ai luat cu tine. Blank state. Cu siguranţă că e mai bine. Starea de graţie nu poate rezista. E împotriva naturii.

Îţi mulţumesc şi pentru perfecţiunea pe care am avut-o şi pentru durerea cu care am cumpărat-o. Vaya con Dios Louis. Ştiu că nu ai irosit nicio lacrimă pentru mine.

Interviu cu un ka

Îţi mai aduci aminte din cântecul Corinei Chiriac,
”Să-i amintiţi vă rog frumos adresa mea
Când vă-ntâlniţi, cu fericirea
Casa cu plopi (???), strada Speranţei, la parter,
O mai aştept şi mai sper.”

De vreo 25 de ani de când ştiu acest cântec nu a încetat să-mi displacă. Atunci când eram mică mi-a displăcut fiindcă eram mică şi proastă. Cum să îi aduci aminte fericirii să treacă şi pe la altul? În prostia mea infantilă credeam că fericirea e ceva ce trebuie păstrat cu străşnicie şi neîmpărţit cu nimeni. Poate fiindcă fericirea avea gustul cremei din tortul de ciocolată sau a îngheţatei. Tot de ciocolată. În prostia mea adultă de acum, simt nevoia să împart cu generozitate palme când îmi apare imaginea asta, a persoanei care aşteaptă să îi vină din senin fericirea. O mai aştept. Mai sper să vină la mine. Dacă era ploaie sau zăpada mieilor, înţelegeam să o mai aştepţi. Fiindcă nu poţi genera tu ca persoană nici o ploaie nici zăpada mieilor. Pe acelea le lasă Dumnezeu şi natura. Dar fericirea este sau ar trebui să fie a tuturor. Şi ar trebui împărţită, nu trimisă.

Pe de altă parte, îmi dau seama de eşecul nostru ca rasă umană. Trăim nişte momente unice în evoluţia rasei. Informaţia este pretutindeni, este accesibilă, de multe ori e gratis. Ai la un click sau maxim 1 km distanţă de tine – dacă eşti într-un oraş măricel, muzică şi cărţi la discreţie. Avem apă curentă şi hârtie igienică. Un sistem sanitar – global vorbind – care e capabil să facă minuni. Putem călători mult mai uşor şi mai comod decât oricare dintre înaintaşii noştri. Şi cu toate astea suntem groaznic de nefericiţi la nivel de naţiuni şi rasă.
De ce? Fiindcă suntem educaţi să fim nefericiţi. Şi fiindcă acceptăm această îndoctrinare şi mai criminal, o răspândim în jurul nostru cu frenezie. Fiindcă ne educăm să fim nefericiţi. La nivel individual, iar aici îmi dau seama că mă număr printre cei pe care îi hulesc, ne place să ne lăfăim în problemele noastre şi să le cultivăm cu grijă.

Am citit un studiu francez legat de calitatea vieţii. Şi scria acolo că pe la începutul secolului trecut în Franţa se râdea cam 20 de minute pe zi. Acum se râde sub 2 minute. Şi se trăgea un semnal de alarmă. Îmi aduc aminte cât puteam să râd în copilărie. Şi mi-o aduc aminte pe mama care mă sancţiona scurt, mereu, ce râd ca proasta. Deci proştii au dreptul să râdă. Iar eu, ca om normal şi inteligent se presupune că ar trebui să fiu sobră şi perpetuu elegantă. Şi să vorbesc ca într-un discurs de acceptare al premiului Academiei. Fuck! Şi am ascultat. Acum cred că sunt zile în care nu râd nici măcar un minut.

De asemenea cred cu tărie că a fi creştin înseamnă a alege să fii fericit. Avem confirmarea însuşi fiului lui Dumnezeu Tatăl că acesta ne iubeşte şi ne vrea binele. Cu toate astea, instituţia bisericească se străduieşte să imprime o atmosferă sobră şi înfricoşătoare. La orice slujbă trec se vorbeşte mai mult de frică decât de iubire. Mai mult de orice în afară de fericire.

De ce?

Am spus ieri la revedere (şi desigur pe curând) unei prietene dragi. Jaqueline Carey a scos pe piaţă ultima carte din nonalogia ei legată de Terre des Anges. Madame, jos pălăria şi mi-aş dori să trăiesc printre angelites. Trufaşi, cruzi uneori, darnici permanent cu iubirea în toate formele ei. Cred că aş putea să trăiesc într-o lume în care fericirea să fie căutată ca scop final al vieţii.
Şi mi-am adus aminte şi de poveştile noastre. Şi din nefericire îmi dau seama că epoca lor a apus. Nu mai trăim în perioada în care suferinţele şi încercările veneau înainte de căsătorie iar după ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Şi cred cu tărie că fericirea bunicilor se baza pe această condiţionare. Erau fericiţi după căsătorie fiindcă se aşteptau să fie fericiţi şi alegeau activ şi permanent să fie fericiţi. La şcoală se studiază doar vreo 2-3 poveşti. În rest avem la lecturi obligatorii drame şi tragedii. Până şi comediile lui Caragiale au un filon adânc de tristeţe şi tragedie umană. Se pune accent pe ridicol nu pe bucurie.

Ca rasă am ales să glorificăm tristeţea. Dacă întreb pe oricine despre marile poveşti de dragoste citite, invariabil e vorba despre tragedii. Dacă nu se termină cu măcar unul dintre protagonişti murind sau la balamuc, nu se cheamă că e demnă de a fi amintită! Iubirea cu ”şi au trăit fericiţi” e prea banală. Nu e demnă de a fi amintită. Doar tragedia ne e sfântă.

Sunt o mare consumatoare de Discovery. Unde destul de des sunt date reportaje legate de triburi de la mama lui proces verbal. (Care mă jur că e mai afurisită decât însăşi muma dracilor!) Oamenii ăia trăiesc pe limita subzistenţei. Bogăţia e palpabilă – vaci, terenuri, apă, bijuterii. Iar unii dintre ei trăiesc mai greu decât homleşii noştri. Cu toate acestea oamenii aceia sunt fericiţi. Cântă, râd, iubesc mult mai liber decât noi ăştia care belim ochii la ei şi ne felicităm pentru plasma/ LCD-ul prin care îi spionăm din confortul locuinţelor noastre lipsite de praf şi gângănii, cu temperatură reglabilă, cu frigidere pline de mâncare bună – nu şi sănătoasă, cu dotări care ţin aproape de basm.

Dar e o mare diferenţă între modul în care noi suntem crescuţi şi educaţi şi modul în care devin adulţi responsabili ei. Un proverb arab spune că e nevoie de un sat ca să creşti un copil. Noi am ales să punem copii în mâna unui singur om la început şi pe urmă în mâinile a câţiva. Societatea occidentală se străduieşte teribil să elimine necesarele ritualuri de trecere din viaţa copiilor şi adolescenţilor. Să creeze medii lipsite de riscuri pentru copii. Aşa că ai noştri copii cresc într-o lume fără de pericole până la o vârstă, după care într-o lume care brusc are prea multe pericole şi prea multe interdicţii. ”NU fă aia sau ailaltă!” Leitmotivul copilăriei.
În junglă copii sunt încurajaţi să ingereze în cantităţi mici produse periculoase, tocmai ca să înveţe pe propria piele de ce e bine să asculte când i se spune nu fă asta! Sunt puşi în calea unor pericole, uneori chiar mortale ca să înţeleagă că lumea nu e un loc binevoitor iar să crezi aiurea în bunătatea inerentă şi securitatea aparentă e cea mai sigură cale spre moarte. În Africa, populaţiile zulu au găsit un mod extraordinar de a se asigura liniştea socială. Au ales ca adolescenţii, cei mai turbulenţi membri ai societăţii, cei mai înclinaţi spre violenţă de nestăpânit să facă parte din armata tribului. Astfel se canalizează nevoia de social disobedience şi anarhie a tinerilor, violenţa inerentă a lor pe căi violente. Astfel încât, la finalul acestor ani ”fără griji”, tinerii pot deveni bărbaţi capabili să aprecieze şi să conserve ordinea socială existentă. Nu poţi deveni bărbat la casa ta dacă nu demonstrezi că nu ai ucis un duşman. Adică poţi demonstra comunităţii că eşti gata să o aperi oricând, iar viitorilor socri le demonstrezi că fiica lor e pe mâini bune, că şansele ca să ajungă la o bătrâneţe fericită alături de copii şi gineri şi nurori sunt mari, nu că va muri la primul raid, fiindcă soţul nu ştie care e capătul ascuţit al pumnalului/ săbiei/ assegaiului/ unde e trăgaciul armei. Iar în majoritatea oamenilor, expunerea la o moarte violentă pe care o cauzezi sau căreia îi cade pradă cel mai bun prieten e de natură să liniştească agresivitatea nativă. E o metodă brutală, dar teribil de eficientă de a arde sămânţa de psihopat care e în oricare.

Aţi văzut la Discovery o sărbătoare tribală? Starea aceea de fericire extatică pe care o au fiindcă se adună tot satul şi dansează? Nu mai contează bolile, durerile individuale, foamea permanentă, lupta cu ziua de mâine. Contează doar că aceea e o ocazie fericită şi fericirea e a lui şi a tuturor. O emană prin toţi porii. E atât de fericit încât e aproape dacă nu beatificat.

Noi în schimb urlăm ca din gură de şarpe dacă vecinul ne ia odrasla de urechi şi o considerăm ofensă capitală. Nu contează dacă odrasla i-a spart omului geamul sau i-a zgâriat cu un cui numai x şi 0 pe maşina nouă. Contează numai că ne-a agresat odorul. Iar odorul o să considere că la adăpostul fustelor parentale poate face orice tâmpenie fiindcă vor exista babacii care să-l apere şi să-l scoată din orice belea. Şi care să măture discret sub preşuleţ consecinţele faptelor lui, fără ca el să le vadă.
Dar îi facem observaţie dacă râde sau dacă fredonează fiindcă aşa are chef. Ne agităm dacă pruncul şi-o julit genunchii şi coatele, dar nu vedem nimic anormal îi a-i expune la filme de groază sau filme poliţiste. Glorificăm o mulţime de personaje fantastice, vampiri, moroi, strigoi, vârcolaci, cărora le conferim o stare de graţie şi de întinare tragică. Le cumpărăm counter-strike şi alte jocuri în care îţi ucizi partenerii/ prietenii reali, Iar apoi ne şocăm când pruncul are deprinderi şi atitudini anti-sociale.
Şi sărbătorile familiale le-am transformat în ocazii de a bea şi mânca peste poate, de a asculta o manea (chiar şi în bătătura mănăstirii sau la mormântul răposatului). Sărbătorile sunt doar pretexte de a cheltui peste puteri ca să demonstrăm celor din jur potenţa. Momente de exces, inclusiv mediatic, destinate prioritar celorlalţi care să se umple de invidie şi umilinţă.
Doar bucuria lipseşte. În rest banii sunt prea puţini, duşmanii prea mulţi şi prea multe-s strâmbe.

Mă despoi, ergo sum

În toate ziarele peste care m-am uitat azi, ştire mare ştire mare:
fiindcă a fost acuzat că e umflat, Mircea Badea s-a dedat la streaptease şi cântărire publică, spre a-şi dovedi fibra lipsită de şunculiţă.

Amu şed şi eu şi dau agale din gene către apus... Dacă afirm c-ar fi şi impotent Bădica, îşi dă şi chiloţii jos ca să-mi demonstreze contrariul? Că poate a fi ştiind omul că fără să pun deştul pe subiectul neliniştilor mele metafizice sau doar fizice nu cred nimic. So, do i get a full monty?

LEAPŞĂ!