Rivuluţia part time

Becali. îşi dă (iar) genial cu cataroiu-n coaie afirmând: "Mi-a fost scârbă când am văzut că mii de români au ieşit în stradă ca să-i ia apărarea unui arab împotriva preşedintelui Băsescu" (www.libertatea.ro). Machidonul uită însă că nici el nu e român, doar se mândreşte teribil cu apartenenţa la un alt grup etnic decât majoritatea română.
Deci de ce să ies în stradă la viitoarele alegeri pentru a-l sprijini împotriva inclusiv a succesorului ales de Băsescu?

Şi da, e trist al dracului că suntem atât de preocupaţi ca neam să ucidem cu mâna noastră capra vecinului ca nu cumva acestuia să îi meargă cu o minută mai bine decât nouă încât nu suntem capabili de douăzeci de ani să zămislim un lider cu coloană vertebrală din rândurile etniei noastre. E trist că după ce că acest cetăţean român de etnie arabă a făcut ceva, acum suntem deja preocupaţi să-l mânjim cu rahat. (Da, am auzit celebra moară de zvonuri afirmând că o parte dintre pacienţii SMURDului au ajuns în sicrie fără unele dintre organele vitale. Să zicem că e aşa. Pentru mine înseamnă doar că un om, undeva, a mai primit o şansă să facă ceva important în viaţă.)
Şi da, jos pălăria în faţa omului şi doctorului Raed Arafat care deşi a aprins scânteia care a dat foc nemulţumirilor românilor nu e în stradă, încercând să îi manevreze şi să îi transforme în tăvălugul care să-i netezească poteca până la … (poate chiar Cotroceni).

J'acuse

http://www.antena3.ro/externe/o-eleva-de-14-ani-a-facut-sex-cu-100-de-barbati-intr-o-luna-pentru-a-castiga-un-pariu-146472.html

Numele meu nu poate fi rostit şi am 14 ani.

Aceste câteva cuvinte rezumă drama unei fete din Zagreb, Croaţia.
Crima ei e că a câştigat un pariu stupid între colegii de şcoală, reuşind în 30 de zile să aibă 100 de parteneri sexuali.

Comportamentul ei este considerat deviant şi adulţii de pretutindeni se prefac a fi şocaţi şi indignaţi de această lipsă de valori morale, demonstrând doar că sunt o grămadă de pudibonzi.

Dar această fată e produsul perfect al lumii aberante la bunul mers al căreia ne străduim cu toţi într-un efort tabloidizat şi tembelizant. Are 14 ani. S-a născut în lumea liberă. Provine poate dintr-o familie ”normală” în care părinţii aleargă din răsputeri după banii necesari achitării ipotecilor sau împrumuturilor, cheltuielilor zilnice şi neaşteptate. Genul de părinţi care muncesc până la epuizare pentru a primi titlul de angajatul lunii, care îşi petrec mai mult decât zi lumină la slujbă, consolându-se că oferă beneficii materiale copiilor şi absenţa perpetuă e răscumpărată de cadouri scumpe şi ”quality time” petrecut cu câteva minute înainte de culcare. Sau poate din pătura săracă a societăţii, unde părinţii muncesc în van şi nu pot oferi nici măcar compensări financiare. Sau poate provine dintr-o familie care nu a mai putut suporta presiunile economico-sociale şi s-a destrămat, copilul crescând alături de o mamă care munceşte şi care poate încearcă să-şi refacă viaţa alături de alţi bărbaţi. Internetul meu nu dă date suplimentare despre viaţa acestei fete.
Oricare ar fi varianta corectă, absenţa prelungită a părinţilor lasă loc invaziei brutale a internetului şi televizorului. Ba uneori, părinţii prea ocupaţi încredinţează de bună voie educaţia odraslelor către aceste scule minunate. Presa scrisă nu o mai pun în ecuaţie deoarece prea puţini copii citesc ziare.

Dar care sunt modelele cu care suntem inundaţi?
Pentru o fată, modelele de succes, cele în jurul cărora se învârte lumea aşa cum o ştim sunt:
- fotomodelele
- modelele Playboy sau aspirantele la modele Playboy
- actriţe cu o moralitate îndoielnică
- actriţe care sunt suficient de oneste pentru a intra direct în branşa porno
- cântăreţe al căror nume e legat în fiecare zi de alt scandal.
La 10-14 ani vezi doar că o lume întreagă vorbeşte despre ele, că o lume întreagă le admiră şi le invidiază. Vezi că se bazează pentru a ajunge şi a se menţine în ochiul furtunii mondene doar pe ce le-a dat genetica între picioare. Vezi filme în care sexualitatea e prezentată distorsionat, un amestec de agresiune şi de pasivitate, de mizerie candidă, de mijloc către nici un scop. (Şi nu-mi spuneţi că voi la 14 ani respectaţi cu sfinţenie semnalele de avertizare şi nici prin cap nu vă trecea să vă uitaţi la filmele deocheate pe care le difuzau după miezul nopţii canalele străine la care tocmai începusem să fim racordaţi, că nu vă cred!) Vezi şi începi să crezi că folosirea pizdei le aduce faimă, bani, prieteni, iubire. Adică aproape tot ce îşi doreşte un copil.
Şi ţi se pare că aceasta e calea către succes. Fiindcă dacă nu ar fi un model de succes şi demn de a fi urmat nu ar fi prezentat zi de zi, buletin de ştiri după buletin de ştiri.
Vezi că lumea se învârte în jurul sexului. Vezi că tot ceea ce se vinde cu succes are o componentă sexuală.
La orele de dirigenţie, biologie şi educaţie sexuală se predă despre mecanica sexului dar niciun cuvânt despre responsabilităţile şi obligaţiile pe care ţi le asumi o dată cu deschiderea picioarelor.

Aşa că ajungi la concluzia logică şi inevitabilă că eşti o fiinţă sexuală şi că societatea se aşteaptă de la tine să fii cât mai activă pentru a fi agreabilă. Fără să înţelegi de ce e blamabil să faci ceea ce vezi, la ce riscuri te expui şi expui prin acţiunile tale de emulatoare fără minte.

Copila asta nu are nicio vină. Copila asta e o martiră iar noi suntem de două ori torţionarii ei. Pe de o parte fiindcă am permis, fiecare individual şi per ansamblu ca societate să prindă după ureche doar valori calpe şi pe de cealaltă parte fiindcă suntem atât de dornici să o aruncăm la lei fiindcă s-a conformat atât de perfect modelului pe care noi, adulţii responsabili şi cu frică de Dumnezeu l-am creat în inconştienţa noastră bolnavă. Condamnăm din vârful buzelor pornografia dar ne freamătă degetele de dorinţa de a le înfige în mousse pentru a face sex asistat de calculator. Afişăm şi afirmăm în public fibra noastră morală, cea care ne e fir călăuzitor, dar în intimitate ne bălăcim în ceea ce tot noi am etichetat ca fiind păcat.

În numele ei, permiteţi-mi să îmi arăt preocuparea pentru pata de neşters pe obrazul civilizaţiei pe care suntem pe cale să o facem. Suntem pe cale să aruncăm noi cu pietre fiindcă nu ne putem asuma că mizeria care se reflectă în faptele copilei acesteia şi a atâtor altele care încă nu au fost cunoscute, provine din acţiunile noastre individuale şi de grup. Suntem prea laşi să privim adevărul în faţă, adevărul că eşuăm din punct de vedere al unei societăţi viabile, aşa că îi condamnăm pe ei fiindcă pun în practică toate dorinţele noastre ascunse şi pe care deşi le considerăm ruşinoase, nu ni le extirpăm din suflete.
Aşa cum alţii îndrăznesc să o condamne, eu îndrăznesc să condamn societatea care o condamnă fiindcă îi e prea frică să admită că a eşuat.
Acesta e adevărul şi e îngrozitor. Cu toate acestea avem obligaţia de a acţiona ca oameni de onoare, dacă mai există acest concept. Avem obligaţia de a admite greşeala şi a schimba ceea ce mai poate fi schimbat, astfel încât să nu ne compromitem în totalitate viitorul. Avem obligaţia de a renunţa la dublele standarde morale în care scurmăm precum porcii în mizerie şi a ne proteja cu adevărat urmaşii. Altminteri adevărul va dospi imund în ascunzătorile în care îl vârâm ca vederea lui să nu ne tulbure şi va exploda în ceva mult prea urât pentru a fi contemplat. Este mult prea simplu să acuzăm copii aceştia de lipsă de moralitate şi deviaţii comportamentale. Cu mult mai simplu decât să ne asumăm greşelile. Avem la îndemână resursa de inocenţă a urmaşilor şi în loc să o cultivăm, să o folosim ca pe o oglindă în care să ne vizualizăm propria creştere, o distrugem prin expunerea la ceea ce e mai urât din noi.

Am datoria să vorbesc şi să mă delimitez de acest travesti de moralitate. Am datoria să condamn modul în care societatea a creat şabloanele acestea de succes, lăsând în desueditudine modelele demne de urmat ale Profesoarei, ale Doctoriţei, ale Activistei sociale, împingând în braţele pierzaniei tocmai pe cei pe care ar trebui să îi ocrotească cel mai înverşunat.

Acestea fiind spuse, pentru a nu vă mai irosi timpul.
ACUZ în numele acestor copii pe care i-am deformat moral.
Acuz duplicitatea fiecăruia dintre noi.
Acuz slăbiciunea morală a fiecăruia dintre noi.
Acuz impotenţa fiecăruia dintre noi.
Acuz nepăsarea fiecăruia dintre noi.


Ar trebui să îi cerem scuze şi să mergem în grup la consiliere psihologică noi cei care permitem să dormim şi să devenim monştri sociali.

Femeia ca o marfă, femeia ca o pradă

La o primă vedere, Roma şi Israelul au avut prea puţine în comun. Pe de o parte democraţia, politeismul şi expansionismul-sincretic roman, pe de altă parte izolarea enclavică, monoteismul şi teocraţia Israelului.
Roma în primul secol: un conglomerat de naţiuni aduse sub standardul roman, fără o limbă oficială obligatorie, fără o religie de stat, o plutocraţie insensibilă la etnie, culoarea pielii sau zeul căruia i te închinai, câtă vreme marcai sesterţul către Cezar.
Israelul aceluiaşi secol: un spaţiu virtual închis, cu probleme uriaşe generate de religia care ţinea loc şi de aparat de stat. Proaspăt cucerit de către pumnul roman, confruntat brutal cu legi noi şi cereri absurde. De la monoteismul rigid cu care crescuseră, trebuiau să se adapteze la noua realitate politeistă, susţinută de armata de ocupaţie a Romei.
Cu greu pot fi imaginate două culturi mai diferite, antagonice şi sortite conflictului violent. Şi cu toate acestea, cele două culturi au avut ceva în comun: femeia ca posesie şi ca cetăţean de mână a doua.
În mod limpede, creştinismul care s-a născut pe drumul Damascului şi a fost scos printr-o cezariană sângeroasă şi genocidală din pântecele Imperiului, a preluat acest lucru de la ambii săi părinţi. Aşa se face că 2000 de ani aproape de când Iisus a fost săltat pe cruce pentru a potoli setea de sânge a poporului ales, creştinismul încă îşi desconsideră cea mai importantă componentă: femeia.
Dacă timp de 19 secole femeia a trebuit să stea în casă, să se înfăşoare în cârpe din cap şi până la tălpi, să se supună vrerii suverane a soţului şi stăpânului ei, de aproape un secol, situaţia se schimbă accelerat în spaţiul creştin. S-au purtat ciorapi albaştri, s-a renunţat la basmale, s-au ars sutiene în public. Fustele s-au scurtat, chiloţii au intrat la apă, chiar primejdios pentru sănătate, ne purtăm feţele ascunse sub măşti groase de fard ca să nu se vadă nici imperfecţiunile nici vulnerabilitatea.
Evident, o astfel de tranziţie, de la niciun drept la drepturi egale, nu putea fi nici lină, nici fină. Şi orice dezechilibru trecut duce la pendulări viitoare.
De la femeia posesiune a evului mediu, avem acum femeia cetăţean. Care are acces neîngrădit la educaţie, la politică, la carieră, care îşi poate alege la fel de liber partenerii precum era în secolele trecute doar privilegiul masculin. O astfel de tranziţie nu putea fi privită cu ochi buni de misoginismul nativ al poporului român, unde înseşi femeile urăsc de moarte pre femei.
Acum 10 ani arma de luptă erau bancurile idioate. ”Sunt foarte bună la aşternut = marketing”. Asta e singura mea calitate ca om? Acum 30 de ani singura mea calitate era himenul intact, acum că sunt dinamită la aşternut? (Dar apropo, ar fi ideal ca să fiu bună la pat fără să fi făcut cumva practică, de parcă ar fi o calitate pe care să o achiziţionez prin osmoză sau să mi-o aleg din galantar la magazin, în niciun fel prin practică susţinută.) De ce trebuie să fac public un astfel de amănunt? De ce trebuie să devin un brand şi să am parte de recognition şi să mi se spună de către necunoscuţi că-s bună la pat?
Astfel de bancuri în care se prezintă femeia ca o marfă sexuală mi se par scornite de bărbaţi care se simt atât de ameninţaţi de evoluţia socială încât şi-au pierdut trăsăturile esenţiale de masculi. Şi care recurg la violenţă ca ultim refugiu al propriei incompetenţe amoroase.
Astăzi lupta se duce încă mai insidios decât acum 10 ani. S-a renunţat la bancurile proaste şi s-a trecut la următoarea etapă a războiului dintre sexe. Sfaturile amoroase. Toate ziarele abundă în sfaturi pentru sex. Nu ştiu însă cum mama dracului, în proporţie de minim 85% sunt pentru femei. Nu ca ele să se bucure de o viaţă sexuală normală şi împlinită ci cum să ofere extazul bărbatului din viaţa lor. Nu văd însă sfaturi pentru bărbaţi. Nu văd rubrici zilnice în care bărbaţii să fie educaţi cum să ofere un cunlinigus de poveste, sau de ce pornografia nu e aplicabilă în viaţa de zi cu zi şi mai ales în viaţa de cuplu. Nu sunt sexologi care să explice cum amestecarea rufelor curate cu cele parţial murdare (concept masculin prin excelenţă), cum cerutul de mâncare şi nespălatul vaselor, cum neimplicarea în treburile casnice pe motiv că a pune aspiratorul în funcţiune cauzează impotenţă permanentă sau alte refuzuri absurde nu e sexy ci din contră. Culmea e că mare parte din aceste geme de înţelepciune sunt emise chiar de femei.
Auto sabotaj.

Ce importăm şi ce exportăm în principal într-o relaţie ipotetică cu extratereştri

Ce importăm şi ce exportăm în principal într-o relaţie ipotetică cu extratereştri, mă pune dl Popescu să mă întreb.

Păi să analizăm. Ca să avem schimburi comerciale susţinute, ar trebui să vină ei la noi, că noi nu suntem încă în stare să părăsim suprafaţa bătrânului nostru pământ.
Dacă ei vin încoace, înseamnă că nu sunt tentaţi nici de rezervele (golite) de petrol, nu de alta dar există surse de energie mult mai adecvate transportului interplanetar. Rezervele de metale nobile sau metale mai profane sunt atât de reduse comparativ cu ce se găseşte prin restul sistemului solar, încât n-are rost să ne ia şi pe noi pe semnătură. Diamante şi super diamante se găsesc libere prin cosmos. Norul lui Oort asigură mai multă apă pură decât s-ar putea scoate de pe pământ. Nici materie vie nu prea are sens, câtă vreme ei dispun de resursele necesare unei astfel de călătorii, care pentru a deveni profitabilă economic trebuie să se desfăşoare în timp real. Că e mai ieftin să îţi amenajezi o planetă de vacanţă, cu o ecologie controlată, unde să nu apară aiurea nişte bipezi care teoretic sunt înzestraţi cu inteligenţă şi practic sunt plini de băşini. Unde poţi să îţi creşti cam orice, de la animale super nemaipomenite pentru vânătoare, dacă asta e dorinţa ta, la palmieri încărcaţi cu nuci de cocos cu miez de pepene roşu.

Ceea ce mai rămâne ar fi cam ce are România de vânzare restului lumii civilizate:
- istorie de care nu ne pasă
- posibilitatea de a trăi pe viu condiţiile pe care le-au experimentat bunicii şi poate părinţii unora dintre ei
- ceva inteligenţă şi sau creativitate
Nu adaug listei şi curvele, fiindcă am dubii că ar râvni la damele noastre, câtă vreme noi ca rasă venim la pachet cu o mulţime de conlocuitori care nouă nu ne fac rău, dar n-aş pune deştu-n foc că pe ei nu i-ar afecta nasol. Cam cum a fost cu sifilisul în Europa şi varicela în Lumea nouă. Şi nu aş pune pe lista de potenţiale exporturi şi fojgăiala asta.

Până şi cu creativitatea s-ar putea să fie probleme. Că-i galaxia mare, şi dacă preţioasele noastre doamne stau şi 3-4 ani la rând să îşi ia un Jimmy Chu / Hermes / Gucci / Louis Vuiton, vă daţi seama ce prăpăd ar fi dacă ar mai trebui să fie şi exportate mărcile astea! S-ar trezi ne-oamenii cu Jimmmy Ghu, Hernes sau Cucci în galantarele de pe planetele lor. Că ispita ar fi aşa de mare încât până şi apropritarii mărcilor de mai sus ar da o fugă până în Imperiul de mijloc să îşi augmenteze producţia.

Prin urmare şi aşa deci, asta e.
De asta nu avem relaţii contractuale cu nicio rasă extraterestră. Ce au nevoie, se găseşte în alte zone, fără problemele avocăţeşti pe care le presupune prezenţa noastră aici, ce am putea oferi, e fie riscant, fie cu probabilitate uriaşă de a fi contrafăcut. Şi dacă eşti o Diva Galactica, cu siguranţă nu te cobori să porţi ceva care nu e marcă originală!

The ultimate Dilema!

Acum vreo jumătate de an avusăi o mică discuţie în contradictoriu cu un oareşcare apropitar de blog bărbos. Care într-un elan cetăţenesc pur comunist a dezvăluit senzaţional, în reluare şi în direct nişte date personale ale mele. Să fie sanitar la el acolo, că d-aia nu mi-a mers mie bine.
Însă cu adevărat fascinant a fost că după ce m-a analizat în cele mai adânci alezaje ale procesului creator, a fost că l-am găsit, venit din proprie iniţiativă în căsuţa mea poştală, să mă întrebe de am timp şi chef să particip la un concurs pe site-ul lui.

” Sa zicem (faceti putin abstractie de dificultati, crize, griji si nevoi si hai sa presupunem chestii, bine ?) ca ne intilnim cumva cu extraterestrii.
Nu conteaza neaparat cum sau unde, da’ e un fapt, am luat contact. Si-acum, admitind ca nu ne apucam sa ne paruim chiar din prima, hai sa visam si sa consideram ca primii zece ani intretinem relatii pasnice, ceea ce inseamna comerciale practic vorbind.
Cam care credeti c-ar fi principalul bun sau clasa de bunuri in jurul carora s-ar desfasura acest comert ? Ce le-am vinde noi lor ? Ce ne-ar vinde ei noua ? Facind abstractie de problemele implicite ca ce-s banii si la ce si-ar putea dori extraterestrii dolari, sa zicem ca au descoperit si ei bitcoinii sau ceva. Ce credeti, privind in jur la nesfirsita bogatie a lumii (sau ce-a mai ramas din ea) ca i-ar interesa pe niste extraterestri ? Cam ce credeti ca v-ar putea interesa dintr-o alta lume, atit de straina cit si totusi atit de ciudat familiara ? (Incepe sa sune a vizitat casa bunicilor iubitei sau ceva).
Ei si-acum concursul : scrieti doua-trei pagini (adica de la cinci sute de cuvinte in sus, da’ nu mai mult de-o mie-doua) care sa constituie o povestioara de sine statatoare ce se concentreaza pe si raspunde la intrebarea asta : ce importam si ce exportam in principal in relatia cu extraterestrii ? ”

Mr. Popescu, viclean copil de internet, cred că a mizat pe orgoliul meu de scriitor şi pe necesitatea mea patologică de a ridica o mănuşă aruncată.

Parţial are dreptate. Nu am fost în stare să nu rumeg la întrebarea lui. Şi cred că am rezolvat azi cu această ocazie o mare problemă a omenirii. Îi mulţumesc în numele viitorimii. Am rezolvat the ultimate Dilema!

Bank manager said: ”I've just had another Near Belle d Imagination Experience”

Faptul că am legătură complet nefructuoasă cu tot ce înseamnă aparatură electronică nu mai e niciun secret pentru cei ce mă cunosc. Azi la lunga mea listă de eşece măreţe s-a mai adăugat unul.
Mă duc ca o floare la sediul BCR de la Muncii să încarc instrumentul bancar cu suficienţi bani cât să achite p-ormă facturile de lumină şi să achit personal factura de Vodafone. (Yee! Only 3 more to go şi i-am pupat din mers!). N-am de lucru şi nici minte aşa că ce-mi zic eu, de ce să mai merg la naiba-n praznic să achit factura Voda, la ghişeu e ocupat, hai că plătesc la multifuncţională. Că şi aşa se laudă băieţii că e cea mai mare minune de la a doua Înviere încoace.
Boon! Mă apuc, aştept, tastez, aştept, scanez, aştept, că deh, aparatul a făcut şcoală de filozofi şi gândeşte profund fiecare acţiune efectuată, dau să tastez ce bani să fie viraţi, când brusc ecranul de face gri şobolan. Îl întreb pe creştinul care deşi e personal de pază şi protecţie îndeplineşte cu multă solicitudine şi rolul de consultant BCR dacă e normal, omul fiind la 2 m de mine, bând o gură de apă, dă din cap şi zice că da. Eu stau şi mustăcesc, mustăcesc şi stau, ecranul de face albastru, suspect de aproape de faimoasa culoare a crushed windows ”98, apar nişte bulinuţe şi iconuri, după care cea mai mare minune de la a doua Înviere încoace suspină scurt, emite câteva sughiţuri şi afişează senină ca o zi de primăvară ”Machine out of order”.
Acu ce să fac?! I-aş fi dat eu un pumn sau un picior, în cel mai bun stil românesc, dar cum să mă desfăşor cu bodyguardul lângă mine?! Zâmbind mânzeşte îl rog să ia el cardul dacă se hotărăşte aparatul să-l scuipe şi urc la etaj ca să văd ce e de făcut.
Ajung la cineva, mă preia un nene care zâmbea senin.
- S-a blocat din vina dumneavoastră doamnă, că aţi tastat aiurea codul PIN.
- Ba nu s-a blocat de loc din vina mea, că eram la jumătatea tranzacţiei. Tocmai tastam suma de virare când a considerat că trebuie să se închidă.
- Şi eu acum ce să vă fac?
Dacă eram o creatură mai slabă de înger aş fi cedat atunci şi acolo şi aş fi izbucnit în lacrimi de mila lui. Ghinion de neşansă, sunt o creatură dură şi neîndurătoare.
- Pe mine mă întrebaţi ce să faceţi? E echipamentul BCR! Mie îmi daţi cardul înapoi.
- Păi nu se poate să vi-l dau. Nu avem cheia de la multifuncţională. În cel mai rău caz vă putem emite un alt card.
- Atunci emiteţi, că mâine dimineaţă la prima oră am nevoie de el.
- A, păi nu e aşa,în 3-7 zile vi-l putem fie elibera pe al dvs. fie să eliberăm un card nou.
- În cazul acesta mă trimiteţi la superiorul dvs. ierarhic. Eu am nevoie MÂINE de card, NU a fost blocat din vina mea, aşa că nu mă priveşte.
Şefa de sucursală era acolo, ascunzându-se după fustele nene-ului cu care discutam. Acum, ca să fiu cinstită, ar trebui să recunosc că vocea mea fără să prindă volum, începea să devină metalică şi să intre în rezonanţă cu structura de rezistenţă a clădirii, cum se întâmplă ori de câte ori mă apucă nervii.
I-am explicat că nu mă interesează cum eliberează cardul, că nu e multifuncţionala mea şi nici nu au luat-o de la mine. I-am explicat că dacă a doua zi nu am cardul Zâmbet şi trebuie să-mi reactivez vechiul card RATB, ocazie cu care fac singura tranzacţie pentru care am solicitat bucata aia de plastic şi pe care mi-au garantat prin contract că îmi asigură un bonus (egal cu contravaloarea comisionului de întreţinere) atunci nu văd de ce ar trebui să plătesc un comision de întreţinere.
Observând ea că nu are nicio şansă să mă intimideze, a ajuns la concluzia că e cel mai bine să pună mâna pe telefon şi să verifice cine şi în ce condiţii poate să-mi elibereze cardus – captivus.
A rămas că după ora 5.30 pm revin după obiect.

Ia ghici ce aveam în buzunar până la ora 6 pm. Desigur, cardul. Care s-a putut să fie scos din maşină în timp util, dacă am făcut un strop de scandal.


Colour of Magic, Terry PRATCHET: ”Death said: I think i had another Rincewind experience. = Moartea a spus: cred că am avut o altă experienţă în preajma lui (vrăjitorului) Vânturache”

Belle felix

Ca să învăţ ce este fericirea nu mi-au trebuit decât
- să ies din copilărie
- să-mi irosesc în căutări stupide şi sterpe cam ¾ din viaţă
- 3 eşecuri la medicină
- 2 căsnicii şi încă vreo 4 relaţii serioase ratate
- 2 atacuri cerebrale miiici şi drăgălaşe
- aproape să-mi asasinez un bun amic
- mulţi ani de depresii cu parfum suicidal
- o contemplare serioasă de tot de sinucidere.

Nimica toată s-ar putea zice! N-am avut decât să şterg cu buretele tot ce învăţasem şi ce am fost învăţată în anii de rătăcire pentru a îmi regăsi starea de fericire activă.
Fericirea nu e ceva care ţi se dă în posesie, e ceva ce îţi iei singur. Dreptul inalienabil la fericire e un moft. Nu primeşti la naştere un certificat sau un cec de fericire. Şi nici măcar nu primeşti dreptul inalienabil să îţi cauţi fericirea.
Au contraire. De cum ieşi din pruncie ţi se spune cu cinism că doar în poveşti se găsesc finaluri fericite. Lecturile obligatorii din şcoală, lecturile personale, filmele ”realiste” se întrec în a prezenta dramele. De cum treci pragul şcolii încep să-ţi fie glorificate destinele tragice: Eminescu, ciobanul din Mioriţa, Toma Alimoş. Nu mai spun de poveştile de dragoste. Dacă el nu naşte şi ea nu moare puţin, nu sunt suficient de bune pentru a astâmpăra setea literară a omenirii. Cea mai faimoasă poveste de dragoste a lumii? La liberă alegere: Romeo and Juliet, Tristan şi Isolda, Siegfrid und Crimhilda, Paris şi Elena, Abelard et Heloise. Toate se termină prost. Atât pentru ei cât şi pentru cei din jur. Şi mai ales pentru cititorii care rămân cu ideea că doar o dragoste mediocră are şanse de succes pe termen lung. Că doar o dragoste căldicică te poate duce în faţa ofiţerului stării civile şi îţi poate asigura creşterea plozilor care, desigur e scopul ultim al celulei sociale. Începi să uiţi ”şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” sau şi mai rău, să consideri că doar dacă eşti copil şi implicit prost / crud/ fără minte / needucat, poţi să crezi în finaluri fericite.

Religiile bazate pe Vechiul Testament glorifică nefericirea personală (dacă nu mă crezi, citeşte Fericirile de pe Muntele Măslinilor). Deşi noi, creştinii ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni. Doar Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu deplin El însuşi ne-a asfaltat calea spre fericire şi spre viaţa de apoi. Dar nu, alegem teribil de activ să fim nefericiţi. Suntem educaţi de mici să ne bălăcim în nefericire, precum mistreţul în nămol iar porcul crescut în condiţii improprii în rahat. Societatea glorifică nefericirea şi sancţionează aspru fericirea individuală. Suntem educaţi să credem în horoscoape mincinoase care sunt de fapt profeţii negative cu explozie întârziată. Suntem educaţi să ne temem permanent. De gura lumii, de eşec, de modul în care gura lumii sancţionează eşecul, de fericirea însăşi. Zeii îi pizmuiesc pe muritorii prea fericiţi.

Fericirea nu ţi se dă, nu e în alţii, nu vin nişte elfi cu ea împachetată să ţi-o pună sub brad. Fericirea e în tine, trebuie doar să decapezi toată otrava cu care şcoala şi societatea te-a îmbuibat şi să o găseşti. Şi mai ales trebuie să te eliberezi de teamă. Teama şi fericirea nu pot coexista. Teama e cancerul fericirii. Câtă vreme aştepţi cu mâna întinsă să îţi pice de la alţii fericirea, vei primi resturi sau refuzuri. Câtă vreme aştepţi să ţi se dea, trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce primeşti şi cu teama că acest privilegiu ţi se va lua. În momentul în care decizi că doar tu eşti responsabil cu fericirea ta, că cei din jur pot fi doar o oglindă a stării tale de fericire, deja se schimbă situaţia.

Oamenii se pot comporta în ceea ce priveşte fericirea fie ca o fântână albă, fie ca o gaură neagră. Fântânile albe, împrăştie starea lor de fericire în jur, împărţind-o cu cei suficient de deştepţi să o accepte. Găurile negre primesc fericire şi o tezaurizează precum un avar hămesit. Nu dau nimic în schimb. Şi permanent se vaită de viaţa lor nefericită.

Aleg să uit tot ce am fost educată să cred în această privinţă.
Aleg să mă doară-n cot de lume şi de gura ei. (De fapt e a win win situation: eu sunt fericită şi mă simt bine, ei au ce bârfi şi se simt bine.)
Aleg să accept doar partea plăcută a experienţelor, să nu mă mai las enervată de orice puf de plop care-mi intră în nas şi mă face să strănut.
Aleg să trăiesc aşa cum vreau.

Să fiţi fericiţi.