Despre iubire şi jigodii

Dacă există vreo combinaţie mai puţin reuşită decât iubirea şi jigodiile chiar nu sunt curioasă să o aflu. (Nu, celebrul trio prune, iaurt şi bere nu se apropie nici pe departe de duoul nominalizat de mine.)

Iubirea presupune fericire, presupune nevoia de a-ţi primeni sufletul şi te face mai bun. Iubirea nu e în niciun caz un troc: te iubesc fiindcă mă iubeşti. Ţi-am dat inima mea, dă-mi-o imediat pe a ta la schimb. Iubirea e fericită fiindcă iubeşti. Da, ştiu, este un argument circular. Dar devii fericit fiindcă eşti îndrăgostit şi fiind fericit iubeşti nu doar un anume om ci lumea întreagă.
O jigodie care se presupune singură îndrăgostită este la fel de lipsită de onoare şi de fericire ca şi înainte. De fapt e la fel de sociopat ca şi până atunci. Doar sentimentele sale (lui sau ei) contează, doar satisfacţia personală este demnă de a fi menţionată. Dacă nu i se răspunde la ”sentimente”, trebuie să caute vinovaţi. Iar vinovaţii trebuie să fie pedepsiţi pentru transgresiunea comisă indiferent de cadavrele victimelor colaterale.

Trecător sau ”vinovat” nu poţi să rămâi indiferent într-un astfel de caz. Fiecare are obligaţia socială de a interveni şi a sancţiona. E postul Paştilor, deci mă simt mai înclinată decât de obicei să iau în considerare premisa creştină. Chiar dacă zis-a Domnul ”că a mea e răzbunarea” şi Iisus a zis să întorci şi celălalt obraz, cred că a face asta e o greşeală fundamentală. Iertarea nu se poate acorda în absenţa căinţei. Iertarea are ca premisă fundamentală înţelegerea greşelii, căinţa şi dorinţa de îndreptare.
Un sociopat nu va înţelege că a greşit cu sau fără de pedeapsă. De căinţă şi îndreptare nu mai poate fi vorba. Pedeapsa va avea rol de dresaj, precum în cazul unui căţel. Pur şi simplu a doua oară se va teme să roadă papucii. Chiar dacă nu va înţelege niciodată de ce a primit chelfăneala.