Chiloţii Pandorei

Pentru prima dată de la începutul ritualului de admitere în misterii, Lygia avu curajul să ridice ochii din pământ. Niciodată în viaţă nu se simţise mai goală sau mai expusă decât acum. Nu că ea, fiică a unui senator roman ar fi avut multe momente în viaţă în care să fie goală şi expusă în faţa unor muritori de la naştere încoace. Iar acum, propriile acţiuni o conduseseră în aceste uriaşe cercuri concentrice de foc. Între cele două văluri de lumină arzătoare, ele, neofitele, gata să fie admise sau să fie respinse de Marea Preoteasă. Dincolo de flăcări, membrele cultului, ascunse de întuneric, umbre glisând în umbră. Ochi ascunşi, gata să evalueze carnea şi spiritul suplicantelor. Frica şi jena se împleteau în ea, făcând-o să tremure şi să simtă nevoia imperioasă de a fugi şi a se ascunde. Uşor de zis, greu de făcut. Căci până când nu aveau să se stingă focurile de nafta nu puteau face niciun pas. Se simţea ca un iepure în capcană.

Din inima întunecată a celui de-al doilea cerc de foc se auzi un zgomot pe care nu-l putea denumi altfel decât lugubru. Înfricoşător. Încetul cu încetul din pata de umbră generată de lumina focului răsărea Marea Preoteasă. Primul cerc de flăcări se stinse brusc, la un semn al femeii.

Lygia o privi cu coada ochiului, neîndrăznind să o analizeze cu atenţie. O femeie înaltă, cu părul blond acoperit de voalul matroanelor. Desene complicate executate cu roşu şi galben îi acopereau faţa, machiajul ochilor făcându-i să pară uriaşi, dându-le capacitatea supranaturală să vadă prin ea şi prin celelalte candidate. Căutându-le sufletele de temeri, erori şi testându-le credinţa.

Iar în braţele Marii Preotese, un cufăr mic, de lemn de abanos. Suficient de mic încât să poată să încapă în el doar ceva de mare preţ. Lygia îşi concentră privirea asupra cufărului. Sau cutiei. Splendoarea neagră a lemnului crea un efect curios asupra ochiului, făcând să alunece privirea neavizată şi grăbită. Dincolo de apele lacului şi şlefuirea lemnului, meşterul lucrase acea cutie nemaipomenit de atent. Figurine minuscule păreau să se mişte, să danseze ca un alai de nuntă. Marea Preoteasă păşi peste fumul care se ridica din rămăşiţele primului cerc de foc. Abia acum Lygia putea să vadă ceea ce era pe capacul cutiei. O femeie atât de frumoasă încât simţi un junghi adânc de gelozie, ea, pe care odele poeţilor Cetăţii o socoteau cea mai frumoasă dintre fecioare.

- Bine aţi venit mioarelor.

Uitat fu junghiul de gelozie. O singură femeie din Roma era capabilă să glăsuiască aşa. Messalina. Golul lăsat de dispariţia bruscă a geloziei iraţionale fu luat de o teamă abjectă. Cum se lăsase prinsă în asta? Cum nu îşi dăduse seama că Messalina era în spatele cultului? Cum putuse fi atât de proastă încât să se dea pe mâna celei mai teribile intrigante a oraşului care respira intrigă?

Dar nu mai era loc de fugă sau de întoarcere. Nu avea ce să facă decât să se lase pe mâna sorţii şi să spere ca firul Moirelor să fie mai lung decât seara Solstiţiului de iarnă.

- Atingeţi cutia! Aşa vom şti care dintre voi sunt cu adevărat credincioase.

Mâna îi tremura de parcă ar fi avut o sută de ani. Atinse un colţ de cutie. La fel şi celelalte suplicante, la fel de terifiate ca şi ea. Imediat, două dintre ele se topiră din spaţiul real. Dacă ar mai fi putut să aibă încredere în judecata ei, Lygia ar fi jurat că fuseseră absorbite de cutie. Dar nu mai putea fi sigură pe ochii săi.

Un declic şi capacul se ridică.

Înăuntru era doar o pereche de chiloţi.


Falca ei făcu tot ce era posibil să cadă, făcând-o să se simtă o proastă. Asta era marea relicvă pentru care îşi riscase viaţa? O pereche nenorocită de chiloţi? Pentru numele tuturor zeilor cunoscuţi şi necunoscuţi sau încă nenăscuţi! O PERECHE DE CHILOŢI?????

Probabil că aceeaşi expresie de neîncredere tâmpă combinată cu revolta în faţa minciunii se citea pe chipurile celorlalte fete.

Râsul Messalinei sună surprinzător de blând şi de voios în condiţiile date. Nu avea nici măcar o notă de mândrie regală rănită. Şi asta era un şoc suficient de puternic ca să-i închidă rapid gura, sperând ca accesul de bunăvoinţă a acestei femei atât de schimbătoare să reziste măcar atât.

- Copile proaste! Aceasta nu e o simplă pereche de chiloţi! Sunt chiloţii celei mai de seamă dintre înaintaşele noastre. Însăşi Minerva a ţesut acest material iar întunecata Hecate e cea care a tăiat şi cusut această alcătuire. Bărbaţii sunt proşti şi uită repede. Aceştia sunt chiloţii de zestre ai Pandorei când a fost trimisă să-l cucerească pe Prometeu şi pe aceştia i-a purtat în seara nunţii cu Epitemeu.

- Vedeţi voi mioarelor, zeii nu i-au dat Pandorei un cufăr aşa cum zic bărbaţii. Memoria lor e scurtă şi adesea la un pahar de vin în plus încep să fabuleze ca să îndulcească amintirea realităţii. Fiindcă bărbaţii nu pot să trăiască amintindu-şi eşecurile lor. Când Vulcan a fost însărcinat de măreţul Jupiter să o creeze pe Pandora, el a folosit pământ, apă, aer şi foc. Venus i-a insuflat toate darurile seducţiei, iar Jupiter şi Junona au ascuns în ea şi celelalte daruri otrăvite pentru a pedepsi pe bărbaţi. Minerva cea care se îndură de bărbaţi i-a dat însă aceşti chiloţi, pentru a nu se împrăştia relele în lume. Dar vicleanul Bacchus i-a pus în cufărul de nuntă cele mai alese vinuri descântate. Epitemeu a băut şi i-a dat şi Pandorei să bea. Fragedă era fecioara cea creată de Vulcan şi Venus, atât la trup şi farmece cât şi la minte. Alcoolul a topit înţelepciunea pământului din care fusese plămădită.
- Vinurile lui Bacchus au aprins focul şi aerul şi au încins apa din care a fost plăsmuită. Şi în vidul care s-a creat au înflorit darurile seducţiei.
- Beat era şi Epitemeu. Titanul cel muritor nu a mai putut judeca nici el şi a uitat sfaturile fratelui său cel înlănţuit de muntele Atlas. Aşa că ameţit de vin şi de farmecele tinerei sale soţii s-a lăsat pradă instinctelor. I-a dat pe loc Pandorei chiloţii jos, iar în momentul acela, datorită dorinţei lui ca să-şi posede proaspăta soţie s-au răspândit în lume toate relele. Degeaba şi-a împlântat bărbăţia cât a putut de repede în ea. Nenorocirile zburaseră şi s-au întins pe tot globul. Doar speranţa a rămas blocată în pântecele Pandorei.

- De aceea femeile sunt cele care poartă în ele speranţa iar bărbaţii îşi pierd capul după ele. Fiindcă nu ea a dat drumul relelor ci el le-a lăsat să scape din chiloţii ei, mânat de dorinţa animalică!

Brânză bună în burduf de câine. De fapt de căţea

Acum ceva vreme m-a acuzat un puşti tembel că sunt ”brânză bună în burduf de câine”, datorită faptului că îi refuz cu încăpăţânare mâna formatoare. Departe de mine să contest eticheta, fiindcă are oareşcare dreptate în prostia lui. Singurul amendament ar fi că burduful acela e din piele de căţea nu câine.

Promit însă că imediat ce termin cu TEZA, o să mă ţin mai mult de poveşti nemuritoare.
Subiectul de bază ar fi o heroy fiction erotic, care începe să-şi mijească degetele pe sub fruncea mea visătoare.
Eroul principal o să fie un vampir cu orientări emo-gay şi o gravă intoleranţă la o componentă sangvină. Transaminazele SGOT mi se par un foarte bun catindat pentru alergia bampirului meu. (Care implicit o să fie un pic cardiac).
Iar eroina principală, nu, nu vă uitaţi către mine de data asta!, o să fie super eroina de Dorobanţi. Uşor trecută spre a doua vârstă şi al treilea deceniu de viaţă şi implicit traversând criza existenţială a femeii care schimbă al patrulea prefix, premergătoare a uraganului emoţional declanşat de apropierea celui de-al cincilea. Cu poşetuţa Luis Vuiton originală, dar originală, mă-nţelegi?!, plină de cheile în triplu exemplar ale supermaşinii, oarecari farduri, costumul de schimb, măcar o operă a lui Heidegger şi un Cioran pentru lecturi uşoare, placa de păr, parfumuri şi uneori un chinez tranşat.

Periodic or să mai apară varii personaje, ale căror muguri simt că încep să se desfacă sub influenţa unei călduri generoase de sorginte under, way under. Unul dintre ele, metrosexualul permanent conectat la lume prin ultima fiţă de telefon, şi-l va păstra direct în partea dorsală ca nu cumva să îi fie furat sau să şi-l uite pe undeva.

(merci futezătorule şi Luccifer)

Nurofen pentru copii

”Era o dată un băieţel care tocmai începuse să exploreze lumea, când răceala şi febra cea rea l-au oprit. Dar mama ştie ce îi trebuie copilului ei”


Dintre toate reclamele cretine cu care am nespusa neplăcere să fiu intoxicată zilnic, asta mi se pare de o inconştienţă criminală! La 0-3 ani, când cel mic face febră, poate fi semnul unei răceli banale sau poate fi semnul unei boli grave. Să induci senzaţia că ”mama ştie mai bine”, mai bine şi decât un medic, e absolut îngrozitor. Mama aia din reclamă are cumva studii medicale să se poată pronunţa ce îi trebuie copilului?

O prietenă din USA mi-a zis acum 2 ani că ”babies are surprisingly parent proof”. Când văd asfel de reclame şi când îmi aduc aminte de propria copilărie, când bunica m-a îndopat ca pe curcani cu cel puţin un coş de porumb de tetraciclină, tind să îi dau dreptate.

Sinuosul drum de la supererou la eroină naţională

Azi m-am dedat iar viţiului meu soliter, gânditul aiurea. Probabil expresia ”bătutul câmpilor cu graţie” a fost inventat pentru mine.

Şi în timp ce mă gândeam eu aşa, pe persoană fizică, mi-am adus aminte de un articol citit asară, prin crucea nopţii la ” http://futezatorii.ro/” / ” http://futezatorii.ro/discursuri/metrou-statia-supereroilor-201”. Brusc mi-am imaginat cum ar fi să circul cu supereroul. Cu batman, cu superman, sau cu alt ”man”. Sau vreo ”woman” îmbrăcată cu fustă nano, bustieră generoasă, pelerină amplă şi desigur, mască. Iar asta m-a dus iar la vechile mele idei negativiste.
URĂSC ORGANIC supereroii. Nu sunt buni de nimic. Nişte raw models lipsite de coloană vertebrală. Vrei să lupţi cu sistemul sau cu crima organizată? De ce nu poţi să o faci cu propriul chip? De ce trebuie să aibă vieţi banale, a regular Joe around the corner dublate de vieţile secrete? Doară nu e o chestie ruşinoasă nu?
Şi p-ormă tot rumegând ideea, între burduf şi cheag, am avut o revelaţie. De ce americanii au trebuit să inventeze super eroul? Pentru că nu au avut şansa unei evoluţii normale comunităţii. Au plecat din Europa o mulţime de târâie brâu sau spadă cu ideea de a se îmbogăţi, neglijând să ia cu ei şi istoria. Oamenii ăştia nu au poveşti, aşa că au trebuit să le inventeze. Iar arhetipul eroului american e tot cowboy-ul. Care între un mânat viguros de vite de-a lungul mânerului tigăii şi o beţie cruntă la saloon unde putea să îşi clătească ochiul cu decolteul generos şi cracii afişaţi ostentativ ai chelneriţelor/ curvelor locale, uneori mai participa şi la un hold-up. Iar atunci basmaua de la gât era pusă pe faţă ca să nu-l recunoască şeriful local şi să-l salte de cea mai apropiată creangă solidă. În cazul în care şeriful local nu îl ştia dinainte, de la un hold-up anterior la care fuseseră colegi şi prieteni. (Cândva, am râs de moarte la un episod din dr. Quin, în care se făceau interviuri pentru jobul de şerif. Iar unul dintre aplicanţi declara senin că merită postul deoarece fusese în banda unui hoţ de o oarecare notorietate locală.)
Deci am aflat de ce supereroul are pelerină şi mască. Pelerina e de fapt parpalacul văcarului iar masca e basmaua lui, evident varianta următoare. Next generation outfit ca să zic aşa. Şi de ce supereroina are ţâţe hiperbolizant de mari şi picioarele expuse.

Fiindcă supercuplul, supereroul şi supereroina sunt de fapt mutaţia în subconştientul colectiv (deci vă avertizez că ştiu şi karate şi alte cuvinte din limba japoneză!) a celor doi: văcarul rătăcitor, care îşi schimba identitatea de la o cârciumă la alta şi curva care îl făcea să se simtă bine, uneori îi sălta şi bănuţii sau îl recunoştea de pe circuit şi îl preda pe nelegiuit autorităţilor locale.

Iar ajungând eu la aşa concluzie mirobolizantă, mi s-a relevat că au ajuns astfel de figuri în mitologia lor din cauza absenţei unor eroi civilizatori adevăraţi. Aşa cum avem noi în lumea veche.

Moment în care drăcuşorul de pe umărul stâng a început să se scarpine furibund între coarne.
- Hei Belle, n-ar trebui să vorbeşti cu asta către blonda noastră ministresă şi supereroină to be? Vechiul şi înţeleptul proverb românesc spune ”cine n-are bătrâni să şi-i cumpere”. Iar noi avem 5 milioane de bătrâni pe care cei 4 mil de salariaţi nu au cum să îi mai ţină în spate. Îţi dai seama ce sursă fantastică de profit ar fi exportul acestor bătrâni? Ar scoate instant România din criză! Cum singura avere a multora dintre aceştia au rămas poveştile, îţi dai seama că ai face o a doua faptă bună, scăpând mapamondul de toţi ”man”-ii care poartă chiloţi peste pantaloni. Ba chiar ai deveni erou naţional! Ia gândeşte-te mai bine! Următoarea serie de supereroi ar putea avea chelie şi şuviţa de peste chelie ar putea intra în ochii răufăcătorilor, orbindu-i. Gândeşte-te numai la ce prăpăd poate genera geantă Gucci / Hermes plină de cărţi de etică sau filozofie prăvălită peste nemernici!


>:)

iele

Dorul i se insinua până şi în somn, răsucindu-şi cârceii în sufletul ei, presărând sare pe răni pe care nu ştia că le are. Sau pe care somnul le acoperise atât de profund încât uitase că se deschiseseră.
Se foi un pic nedumerită şi nemulţumită, fără a se trezi, doar pentru a recădea într-un somn atât de profund încât pentru orice străin ar fi semănat cu moartea însăşi.

Şi prin plumbul somnului auzi paşii. Ritmul lor era ciudat, straniu şi aproape respingător
Dar paşii erau aceiaşi, rezonând adânc prin ea, într-un loc îngropat sub nisipuri nesfârşite de inerţie.
”Ieşi, Limir, ieşi, Limir-împărat, ieşi să bem şi să mâncăm! Ieşi, Limir, să ne veselim! Ieşi, ieşi, ieşi, Limir-împărat."
Iar
Şi iar
Şi iar
”Ieşi, Limir, ieşi, Limir-împărat, ieşi să bem şi să mâncăm! - Ieşi, Limir, să ne veselim! Ieşi, ieşi, ieşi, Limir-împărat."
Trecând prin pâcla somnului, sfâşiind visele pe jumătate visate. Aducându-i sângele în obraji şi căldură la ochi, la tâmple, în crucea pieptului şi în palme.
Brusc îşi deschise ochii, complet trează, eliberată. Într-adevăr, ritmul era de-a dreptul urât, dar paşii erau cei buni. Undeva, o soră îl chema pe împăratul care fusese o vreme al lor.
Într-o fracţiune de idee era acolo alături de sora care se trezise înainte.

Doar ca să îşi dorească să nu o fi făcut. Evaluă rapid locul unde se afla. Locul era întunecat, aglomerat şi mai presus de toate, aparent sub pământ. Lumini ciudate, asemănătoare flăcărilor de pe comori şi se învârteau nebuneşte, zăpăcindu-i ochii. Închise pleoapele, încercând să scape de nebunia din jur şi inspiră adânc. Doar ca să se trezească tuşind înfiorător, gata să-şi scuipe plămânii. Amestecul de fumuri urât mirositoare, parfumuri neobişnuite, unele tari, altele dulci, altele aţâţătoare, transpiraţie şi feromoni din cula uriaşă accentua senzaţia de agresiune. Iar zgomotul din jur! Nivelul sonor atingea niveluri asurzitoare, iar melodiile erau gâtuite de sunete lipsite de frumuseţe.
Cu determinarea unui animal hăituit se depărtă de dansatori, în căutarea unui loc mai ferit, unde să poată să analizeze fără a fi văzută. Nu că cineva i-ar fi dat în mod special atenţie. Toţi erau prinşi în capcana acelei muzici drăceşti, dar care părea să îi aducă pe toţi într-o transă extatică. Păreau indiferenţi nu numai la ea ci şi faţă de ceilalţi şi faţă de ei înşişi la un anumit nivel.
Zalina îşi extinse mintea către cei mai apropiaţi dansatori, atât de prinşi în dans şi de privirea celuilalt încât puteau să fie şi singuri pe lume. Reuşi să păstreze contactul doar o secundă, năucită de implicaţii.
Aici nu-l chema nimeni pe Limir. Vajnicul împărat care putuse să se nuntească cu ielele era de mult oale şi ulcele. Iar muritorii de acum habar n-aveau că îl cheamă încă să se veselească alături de ei. Drăcoveniile pe care le întrevăzuse în mintea lor sfidau puterea ei de înţelegere, părând invenţiile vreunui vrăjitor şi nebun şi mai inventiv decât era bine pentru el şi pentru cei din jur. Cu toate astea se îndoia că vreun vrăjitor ar fi putut aduce toate obiectele acelea în fiinţă. Prea mult metal, niciun strop de magie.
Aparent expunerea la muzica cea nebună care izvora din zeci de cutii negre, lipsite de eleganţă, nu din vreo ceteră de argint îşi diminua în timp şocul. Sau poate contactul cu minţile muritorilor îi modificase percepţia. Acum putea să îi simtă frumuseţea. Grosolană, lipsită de rafinament, dar totuşi incitantă.
Într-un fel la fel de vrăjită ca şi muzica de demult. Pe care probabil numai ea o mai cunoştea. Şi care nu mai avea cum să se audă în lumea asta modificată.
Dar paşii erau atât de irezistibil de atrăgători, încât lăsă de-o parte tristeţile. Dansul era atât de adânc înrădăcinat în însăşi fiinţa ei încât nu putea să refuze

Încotro o iei Iisuse?

Bântuindu-mă eu ieri prin oraş, am văzut pe o clădire scriind ”Isus vine şi trece prin tine”, scris cu văpsea roşie ca sângele.

Prin îngăduinţa lui Radu căruia îi mulţumesc din suflet



Asta după ce chauffeurul pe care mi-l pusese la dispoziţie prin bunăvoinţa sa nemaipomenită RATB-ul mă culturalizase din plin cu mesaje neo/protestante ale unui radio creştin, dar nu i-aş putea nominaliza numele sau afiliaţia religioasă.

Prima imagine, imaginaţia mea vizuală şi-a intrat instantaneu în drepturi, a fost a lui Iisus Pantocrator, coborând din slava cerească pe clasicul nor alb cumulus sau cumulonimbus, la un unghi de 30o faţă de verticală, apropiindu-se de mine, intrând sub acelaşi unghi de 30o, prin mine. Aici imaginea s-a rupt în 2 ecrane distincte, pe unul, trecerea efectuându-se tip ghost sau alte efecte speciale tip sf în care 2 persoane sau obiecte traversează direct unul prin celălalt, fără a rezulta daune materiale, pe cel de-al doilea găsindu-mi obştescul sfârşit într-o minunată explozie fireball, atomii mei dispersându-se discret în creaţie, aşteptând trâmbiţa celei de-a doua Învieri pentru a reveni la forma actuală.

Nici n-am apucat să fac 30 de metri în pasul piticului înfrigurat că îmi pică ochii peste o reclamă la mc donalds. Şi îmi vine în minte ”luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul Meu”şi o a treia imagine, nespus de profană mi-a traversat mintea. Acelaşi Iisus Pantocrator, stând pe norul slavei Sale, în timp ce o haită de credincioşi muşcă cu poftă din trupul Lui, însângerându-L, sfâşiindu-L, bătându-se, îmbrâncindu-se şi călcându-se în picioare neceremonios ca să prindă o muşcătură de carne mai fragedă, aşa cum se întâmplă la orice Paşti sau Crăciun sau Bobotează. Sau orice praznic. Sau orice manifestare cu crăpelniţă sau orice altceva gratis. Iar trupul Său parcurgea prin canibalii credincioşi acelaşi drum pe care îl parcurge orice bol alimentar mai puţin sacru.

Iisus vine şi trece prin tine. Pe unde iese şi în ce formă?