Chiloţii Pandorei

Pentru prima dată de la începutul ritualului de admitere în misterii, Lygia avu curajul să ridice ochii din pământ. Niciodată în viaţă nu se simţise mai goală sau mai expusă decât acum. Nu că ea, fiică a unui senator roman ar fi avut multe momente în viaţă în care să fie goală şi expusă în faţa unor muritori de la naştere încoace. Iar acum, propriile acţiuni o conduseseră în aceste uriaşe cercuri concentrice de foc. Între cele două văluri de lumină arzătoare, ele, neofitele, gata să fie admise sau să fie respinse de Marea Preoteasă. Dincolo de flăcări, membrele cultului, ascunse de întuneric, umbre glisând în umbră. Ochi ascunşi, gata să evalueze carnea şi spiritul suplicantelor. Frica şi jena se împleteau în ea, făcând-o să tremure şi să simtă nevoia imperioasă de a fugi şi a se ascunde. Uşor de zis, greu de făcut. Căci până când nu aveau să se stingă focurile de nafta nu puteau face niciun pas. Se simţea ca un iepure în capcană.

Din inima întunecată a celui de-al doilea cerc de foc se auzi un zgomot pe care nu-l putea denumi altfel decât lugubru. Înfricoşător. Încetul cu încetul din pata de umbră generată de lumina focului răsărea Marea Preoteasă. Primul cerc de flăcări se stinse brusc, la un semn al femeii.

Lygia o privi cu coada ochiului, neîndrăznind să o analizeze cu atenţie. O femeie înaltă, cu părul blond acoperit de voalul matroanelor. Desene complicate executate cu roşu şi galben îi acopereau faţa, machiajul ochilor făcându-i să pară uriaşi, dându-le capacitatea supranaturală să vadă prin ea şi prin celelalte candidate. Căutându-le sufletele de temeri, erori şi testându-le credinţa.

Iar în braţele Marii Preotese, un cufăr mic, de lemn de abanos. Suficient de mic încât să poată să încapă în el doar ceva de mare preţ. Lygia îşi concentră privirea asupra cufărului. Sau cutiei. Splendoarea neagră a lemnului crea un efect curios asupra ochiului, făcând să alunece privirea neavizată şi grăbită. Dincolo de apele lacului şi şlefuirea lemnului, meşterul lucrase acea cutie nemaipomenit de atent. Figurine minuscule păreau să se mişte, să danseze ca un alai de nuntă. Marea Preoteasă păşi peste fumul care se ridica din rămăşiţele primului cerc de foc. Abia acum Lygia putea să vadă ceea ce era pe capacul cutiei. O femeie atât de frumoasă încât simţi un junghi adânc de gelozie, ea, pe care odele poeţilor Cetăţii o socoteau cea mai frumoasă dintre fecioare.

- Bine aţi venit mioarelor.

Uitat fu junghiul de gelozie. O singură femeie din Roma era capabilă să glăsuiască aşa. Messalina. Golul lăsat de dispariţia bruscă a geloziei iraţionale fu luat de o teamă abjectă. Cum se lăsase prinsă în asta? Cum nu îşi dăduse seama că Messalina era în spatele cultului? Cum putuse fi atât de proastă încât să se dea pe mâna celei mai teribile intrigante a oraşului care respira intrigă?

Dar nu mai era loc de fugă sau de întoarcere. Nu avea ce să facă decât să se lase pe mâna sorţii şi să spere ca firul Moirelor să fie mai lung decât seara Solstiţiului de iarnă.

- Atingeţi cutia! Aşa vom şti care dintre voi sunt cu adevărat credincioase.

Mâna îi tremura de parcă ar fi avut o sută de ani. Atinse un colţ de cutie. La fel şi celelalte suplicante, la fel de terifiate ca şi ea. Imediat, două dintre ele se topiră din spaţiul real. Dacă ar mai fi putut să aibă încredere în judecata ei, Lygia ar fi jurat că fuseseră absorbite de cutie. Dar nu mai putea fi sigură pe ochii săi.

Un declic şi capacul se ridică.

Înăuntru era doar o pereche de chiloţi.


Falca ei făcu tot ce era posibil să cadă, făcând-o să se simtă o proastă. Asta era marea relicvă pentru care îşi riscase viaţa? O pereche nenorocită de chiloţi? Pentru numele tuturor zeilor cunoscuţi şi necunoscuţi sau încă nenăscuţi! O PERECHE DE CHILOŢI?????

Probabil că aceeaşi expresie de neîncredere tâmpă combinată cu revolta în faţa minciunii se citea pe chipurile celorlalte fete.

Râsul Messalinei sună surprinzător de blând şi de voios în condiţiile date. Nu avea nici măcar o notă de mândrie regală rănită. Şi asta era un şoc suficient de puternic ca să-i închidă rapid gura, sperând ca accesul de bunăvoinţă a acestei femei atât de schimbătoare să reziste măcar atât.

- Copile proaste! Aceasta nu e o simplă pereche de chiloţi! Sunt chiloţii celei mai de seamă dintre înaintaşele noastre. Însăşi Minerva a ţesut acest material iar întunecata Hecate e cea care a tăiat şi cusut această alcătuire. Bărbaţii sunt proşti şi uită repede. Aceştia sunt chiloţii de zestre ai Pandorei când a fost trimisă să-l cucerească pe Prometeu şi pe aceştia i-a purtat în seara nunţii cu Epitemeu.

- Vedeţi voi mioarelor, zeii nu i-au dat Pandorei un cufăr aşa cum zic bărbaţii. Memoria lor e scurtă şi adesea la un pahar de vin în plus încep să fabuleze ca să îndulcească amintirea realităţii. Fiindcă bărbaţii nu pot să trăiască amintindu-şi eşecurile lor. Când Vulcan a fost însărcinat de măreţul Jupiter să o creeze pe Pandora, el a folosit pământ, apă, aer şi foc. Venus i-a insuflat toate darurile seducţiei, iar Jupiter şi Junona au ascuns în ea şi celelalte daruri otrăvite pentru a pedepsi pe bărbaţi. Minerva cea care se îndură de bărbaţi i-a dat însă aceşti chiloţi, pentru a nu se împrăştia relele în lume. Dar vicleanul Bacchus i-a pus în cufărul de nuntă cele mai alese vinuri descântate. Epitemeu a băut şi i-a dat şi Pandorei să bea. Fragedă era fecioara cea creată de Vulcan şi Venus, atât la trup şi farmece cât şi la minte. Alcoolul a topit înţelepciunea pământului din care fusese plămădită.
- Vinurile lui Bacchus au aprins focul şi aerul şi au încins apa din care a fost plăsmuită. Şi în vidul care s-a creat au înflorit darurile seducţiei.
- Beat era şi Epitemeu. Titanul cel muritor nu a mai putut judeca nici el şi a uitat sfaturile fratelui său cel înlănţuit de muntele Atlas. Aşa că ameţit de vin şi de farmecele tinerei sale soţii s-a lăsat pradă instinctelor. I-a dat pe loc Pandorei chiloţii jos, iar în momentul acela, datorită dorinţei lui ca să-şi posede proaspăta soţie s-au răspândit în lume toate relele. Degeaba şi-a împlântat bărbăţia cât a putut de repede în ea. Nenorocirile zburaseră şi s-au întins pe tot globul. Doar speranţa a rămas blocată în pântecele Pandorei.

- De aceea femeile sunt cele care poartă în ele speranţa iar bărbaţii îşi pierd capul după ele. Fiindcă nu ea a dat drumul relelor ci el le-a lăsat să scape din chiloţii ei, mânat de dorinţa animalică!