Cândva, în urmă cu un secol şi mai multe mii de milioane de vieţi, unele secerate artificial, unele trăite până la vârste îndelungate, să ridici o casă, să sădeşti un pom şi să faci un copil erau etape fundamentale şi pe care nu le puteai sări, pe aceste meleaguri. Şi presupun că nici pe altele.
Cred că încă mai sunt câteva zone în lume unde viaţa nu se desfăşoară între o Nokia care sună începutul zilei şi programarea aceleiaşi Nokii pentru a suna a doua zi (cu popasurile obligatorii în alte firme cunoscute), mai e timp de aşa ceva. Mai e timp să-ţi ridici o casă, să plantezi un pom şi să creşti un copil.
Una dintre durerile vieţii mele e că nu am reuşit să fac copilul acela. Casă estem, poate prea multă, prea de-a gata, pomi au fost şi garantat vor mai fi, până să facem grădina aia fructiferă la care visez împreună cu Cârcoteanul meu. În momentele de egoism şi puire, vreau un bebe. În momentele rare de luciditate mă întreb dacă lumea asta mai are nevoie de încă un copil şi ce i-ar putea oferi.
Casa, simbol de milenii al statutului social, începe să devină o liability, nu un asset. Cheltuielile legate de întreţinere permanentă, de pregătirea în caz de situaţii de urgenţă, imposibilitatea de a verifica concordanţa dintre ce e în hârtiile de cumpărare-vânzare şi ce e în proiecte pentru apartamentele la bloc şi veselia în care eşti furat pe faţă în cazul caselor individuale, fie în regie proprie, fie ale unui dezvoltator imobiliar (carele pre româneşte mai poartă şi numele dulce de şmenari imobiliari), aglomeraţia infernală a centrelor urbane şi părăsirea celor rurale din partea guvernanţilor, mă duc la ideea ce bine era în comunism când statul ridica nişte blocuri, tu închiriai de la stat un apartament, nu-ţi mai plăceau vederea şi / sau oamenii, te mutai. Uneori în alt oraş. Acum, la super promoţie, pentru cei cu sânge-n instalaţie, în altă ţară.
Pomii, cu plantarea lor sunt de acord! În zonele defrişate, în zonele despădurite, pe margini de şosea, oriunde. Pomi să fie. Cu sau fără roade. Dar să fie verde. Oxigen. Să se stabilizeze terenurile şi să nu ne trezim cu deşerturi.
Şi iar ajung la copil. Dacă-l fac, adio carieră. Toată lumea se aşteaptă de la mine, în calitate de mamă să mă subordonez complet, total şi irevocabil progeniturii. Aceiaşi ”lume” însă s-a aşteptat de la mine să fac o facultate, să îmi găsesc un serviciu bun, să îmi fac o carieră şi să-i duc numele tatălui mai departe. Pe astea le-am făcut. Chiar binişor aş zice. Şi am ajuns la concluzia că îmi place. Îmi place mai mult să lucrez decât să schimb scutece. Îmi place mai mult să încep şi să termin un proiect dificil decât să mă gângunesc cu un ăla micu. Nu zic că nu-mi plac copii. Îi ador. Dar mi-i că mă satur, iar pe ceştia nu îi poţi opri şi pune într-un raft sau într-un sertar. Îi ai 24/365. Şi nu îi poţi pune pe preşuleţul mamei / soacrei, că nu ele l-au făcut şi nu au responsabilitatea să-l crească şi să-l educe.
Şi mă uit cu groază la ce e în jur. La boli, la lipsa de bun simţ, aproape patologică, la lipsa de sănătate mentală care caracterizează oraşele. La lipsa de cadre medicale şi profesorale de la sat. La absenţa unor canale educative. La prea multele ţâţe de pe micile ecrane. La mediatizarea aberantă a unor gesturi care ajunse pe sticlă/ hârtie de ziar, devin abjecte. Deşi poate ele sunt doar picante.
Arabii spun că e nevoie de un trib ca să creşti un copil. În condiţiile în care familia – chestia aia despre care la primărie ni se spune că e celula de bază a societăţii devine haotică, dezorganizată şi total lipsită de repere fixe şi imuabile, cum dracu să mai creşti un plod? Cum poţi să-i ceri unuia mic să îşi asume un sacrificiu (da, e un sacrificiu enorm să-i ceri să nu plângă după cartofi prăjiţi, ciucalată, jocuri tâmpite) dacă toţi colegii au, se bucură iar părinţii ceilalţi le oferă necondiţionat prietenilor lui?
