Aberaţii pascale

Citesc de câteva zile cu viu interes, inclusiv personal despre ultima tragedie de la maternitatea Giuleşti.

Păreri multe, pro şi contra gestului făcut de acea doamnă. Pe care, indiferent cât de puţin ar conta gestul meu, o susţin din toată inima.
Am fost alaltăieri la coaforul meu preferat, deţinut de o doamnă absolut superbă (la 50+ câţi ani are, arată suficient de bine ca să defileze pe orice catwalk în opinia mea umilă), care are un copil cu nevoi speciale. Tragedia e că nu s-a născut aşa. A fost un bebe de nota 10, care din cauza unei tumori cerebrale extirpate prost a ajuns handicapat, şi fizic şi mental. Îngeraşul dânsei are porniri violente incontrolabile, probleme de vorbire, deficienţă de atenţie, trebuie supravegheat non stop. Stăteam cu dânsa de vorbă şi o urmăream cu câtă gingăşie îl ţinea pe cel mic în braţe permanent, chiar dacă asta însemna să fie muşcată, ciupită, bruscată. Nimic din gesturi nu denota nici măcar un firicel de oboseală, de lehamite, de respingere. Doar multă grijă şi enorm de multă dragoste. (Evident, soţul şi-a pus palma-n cur şi a plecat după tragedia copilului, lăsând-o fără niciu ajutor. Evident în ecuaţie intră şi o tută de vreo 20 de ani care i-a căzut instant în braţe şi care-l toacă temeinic de bani şi care dacă am înţeles bine i-a mai turnat un plod ca să-şi asigure viitorul).

Am încercat să mă pun în pantofii acestei doamne. (Care conduce o firmă, prosperă chiar, are câţiva angajate extraordinare, o casă minunată, are grijă permanent de un copil care nu poate fi scăpat din ochi nici măcar 10 secunde şi totuşi are putere să fie frumoasă, elegantă, cochetă). Deşi mă laud că sunt o persoană empatică, nu am reuşit. Nu cred că am în mine rezerve atât de mari de iubire.

Şi m-am gândit la d-na Liliana Ghimpeţeanu şi la tristul dânsei caz.

Personal sunt împotriva avortului, mi se pare o crimă mai gravă decât asasinarea cuiva. Un foetus nu are cum să se apere. O victimă poate oricând dacă are sânge în instlaţie să îşi ucidă prezumtivul asasin. Dar dacă e de ales între a face un avort şi a îţi abandona copilul să fie crescut de către stat sau de către alţii, am susţinut, susţin şi voi susţine până la moarte că e de preferat să faci un avort decât să arunci un suflet în iadul pe care anglosaxonii îl denumesc public welfare.

Am tot citit de la înjurături, la ameninţări cu moartea sau cu iadul la susţinere.
L-aş tranşa fără să clipesc pe jigodia de medic. Mi se total fâlfâie că e arab! Putea fi şi mama maicii Tereza, tot l-aş tranşa. Sunt complet de acord cu medicii ginecologi cărora conştiinţa nu le permite să efectueze avorturi. Jos pălăria în faţa lor. Oameni de cuvânt. Dar să administrezi avortivul şi să te dai p-ormă lovit în freză că te vede tac-tu Allah / Iehova / whatever şi nu poţi să ajuţi, e fază de rahat. Absolut incalificabil. Dar am o multitudine de idei referitoare la răsplata pământească pentru gest. Fiindcă momentul în care a administrat avortivul a fost momentul hotărâtor. Să te ascunzi după ce ai administrat otrava după deget sau după o carte e dincolo de fuga de răspundere.
Nu faci avorturi, OK. E sublim. Dar nu te băga peste. Nu administra otrava şi p-ormă să te duci să te culci.

Şi mi se pare relevant ce a zis avocata citată de EVZ. ”Cât de democratic e să refuzi unei persoane dreptul la alegere şi la asistenţă medicală calificată datorită sexului său?”

O altă întrebare care mă roade este cât de legal e să taxezi o serie de analize medicale - oricât ar fi de costisitoare, în funcţie de care se poate decide viitorul nu unei persoane ci a minim 3? În momentul în care mă-sa a făcut-o femeie, statul trebuie să ştie că sunt mari şanse să devină mamă. Nu-ţi convine? Atunci umblă la % de asigurări, astfel încât să se acopere. (Rămân la ideea că oricât ar fi de scumpă o analiză de screening e mult mai ieftină decât ajutoarele de stat acordate persoanelor cu handicap)

Un ipocrit îl aducea în discuţie pe un părinte al ortodoxiei româneşti contemporane. Om pe care l-am respectat. După ce am citit această predică în EVZ încep să am îndoieli.

Spune pe de o parte să nu ne abandonăm religia pe care am supt-o cu laptele matern. (nu-mi aduc aminte să fi primit religie de la mama, dar asta e altă poveste). Nu am căderea să vorbesc despre convertirea la o altă religie. Pe de altă parte spune că nu e bine să vorbim măcar cu ereticii. Uitând convenabil să gândească dânsul că demult, acum vreo 2000 de ani şi străbunii săi erau necreştini şi au abandonat religia pe care au supt-o împreună cu laptele matern deoarece un creştin a vorbit cu păgânii care pot fi echivalaţi cu ereticii.

Alţii spun tâmpenii despre copii născuţi cu handicap, pe care familia i-a iubit, ocrotit etc şi care sunt acum oameni. Depinde de handicap. Cel mental nu poate fi vindecat cu nimic. Cel fizic poate fi surmontat.

Întrebarea mea personală pentru ipocriţii şi ipocritele pro-viaţă.

Câţi au adoptat un copil abandonat?
Câţi sunt capabili să adopte un copil cu handicap?

De acord cu dumneavoastră dragilor pro-viaţă. Interziceţi-vă avortul. VOUĂ înşivă/ însevă. Dar nu luaţi acest drept (ba aş zice chiar responsabilitate) celor care nu au cum să crească un copil sau celor care au un copil infirm.

O astfel de bună creştină îşi permitea să o judece pe d-na Ghimpeţeanu care a spus că s-a îndrăgostit de copil din secunda în care a aflat că e gravidă. Şi-a permis să spună că l-a iubit doar cât a crezut că e sănătos şi inteligent. Eu cred că l-a iubit încă mai mult când a decis să îl omoare. O viaţă sub semnul handicapului e o viaţă tristă pentru copil şi pentru cei din jur, părinţi, bunici, fraţi. Iar dacă banii sunt puţini cum îi oferi ceea ce are nevoie?
Uită convenabil că legea naturii (care e de fapt expresia voinţei lui Dumnezeu, câtă vreme considerăm că animalele nu au voinţă) este teribil de crudă: indivizii inapţi fizic sau mental pier.

Aştept cu nerăbdare să citesc cazul de viaţă al unui activist pro-life care aflând că are un copil cu risc major/ certitudine de handicap l-a adus pe lume şi a mai şi adoptat încă 2-3.