Ce departe e Damascul

O persoană care nu-mi e dragă, vorbea cu dispreţ acum vreo săptămână despre o actriţă, Monica Fermo care ”a înnebunit şi s-a călugărit”. Recunosc cinstit, nu îmi aduc aminte de acest nume şi nici de chipul de pe internet. Dar căutând ceva date despre ea, am dat peste o carte, Talita Kumi – Înviind pe drumul Damascului.

Evident, am citit-o şi admit că e o carte zdruncinătoare.
Mai ales că mă regăsesc până la un punct în istorisirea acestei femei.

Vise premonitorii, dorinţe arzătoare, iubiri neîmplinite sau prea-împlinite, nevoia de a şti ceva mai mult, egoism, lăcomie, mândrie. Şi prea multe eşecuri. Şi cochetarea cu budhismul. Nevoia de ecumenism.

Pe la vreo 11 ani am citit pentru prima oară şi ultima oară în viaţă Biblia. Nu e o lectură recomandată unei minţi necoapte, lipsită de cultură religioasă. Sincer, nu văd nimic în viaţa mea care să mă fi îndepărtat mai mult de Dumnezeul strămoşilor mei decât Biblia. M-a şocat lipsa de respect faţă de ceilalţi, lipsa de logică elementară, iar dacă la 11 ani am găsit jde găuri în Vechiul Testament, mi-e frică de ce aş putea găsi acum. M-a şocat intransigenţa faţă de cei din jur care existau numai pentru a fi pedepsiţi şi laxitatea faţă de sine însuşi a poporului ales. N-am înţeles atunci şi nu înţeleg nici acum de unde au apărut nevestele lui Cain şi Seth. Nici de ce jertfa lui Abel a fost mai plăcută în ochii Domnului decât cea a lui Cain. În definitiv osânda era să îţi câştigi hrana cu sudoarea frunţii, din pământ, nu să stai să cânţi la caval unor oi. Nu am înţeles cum din cei 2 fraţi au apărut 1000 de popoare care nici măcar nu-l recunosc pe Iahwe. Nu am înţeles cum de pământul e plat şi se trece sub tăcere absolută existenţa Australiei, Americilor, Noii Zeelande, India, China, Japonia, restul Asiei de dincolo de Persia.
Noul Testament e mai unitar, dar m-a dezamăgit şi el. Dacă Dumnezeu e IUBIREA, iar Iisus e cel care a venit să împlinească Legea lui Dumnezeu, reducând cele 10 porunci la una singură, să iubeşti, de ce trebuie să îmi fie frică? De ce femeile erau desconsiderate? De ce în călindar era o sfântă mare muceniţă Tecla, cea întocmai cu Apostolii, dar în Noul Testament nu apare? De ce avem faptele Apostolilor dar nimic despre faptele mironosiţelor? Apariţia lui Iisus în faţa mironosiţelor a fost totuşi. Iar ele şi-au asumat în decursul primei prigoane credinţa, spre deosebire de Pavel cel care până a cânta cocoşul s-a lepădat de Învăţătorul său. Trec peste prostia legată de Maria Magdalena. (Iisus a fost om şi Dumnezeu. Ca om iudaic e supus Legii iudaice care spune creşteţi şi vă înmulţiţi, ca Dumnezeu atotputernic are dreptul şi capacitatea să facă orice îşi doreşte. Inclusiv să se însoare cu Maria Magdalena, păcătoasă sau prinţesă, sau ambele. Cine-s eu să îi impun Dumnezeului meu limitări?) Dar o frază anume m-a aruncat aproape literalmente în braţele primitoare ale budhismului. Aceea când, pe muntele Tabor, la Schimbarea la Faţă, apostolii îl întreabă dacă e Mesia sau e unul dintre proorocii cei vechi, întors. Doar lenea mea fundamentală m-a oprit să mă convertesc, deşi rezonanţa încă există. Iar o discuţie avută cu un călugăr pe care-l respect şi îl îndrăgesc nu a putut să-mi risipească erezia.
Plecăm de la premisa biblică, aceea că Dumnezeu este IUBIRE. O iubire perfectă, fundamentală, fără dacă şi fără parcă. Fără de început şi fără de sfârşit. Că Dumnezeu este modelul fiecărui părinte în efortul de a-şi creşte copilul. De ce să mă tem de Dumnezeu dacă de mama şi de tata nu mă tem? (Mă rog, de gura maică-mii şi de reacţiile ei mă tem mai mult decât de moartea însăşi) Dacă ai mei părinţi îmi dau şanse după şanse de îndreptare şi de a fi ceea ce îmi doresc, de ce Dumnezeu nu mi-ar acorda decât o singură şansă?
Şi nu, din tot ce am citit despre acest subiect în literatura religioasă la care am avut acces, transmigraţia nu mi se pare ceva facil. Mi se pare asumarea unei responsabilităţi enorme şi stabilirea unor standarde ridicate faţă de tine însuţi/ însăţi. Nu cred că îndeamnă la risipirea nesăbuită azi a talantului primit, fiindcă la final se şterg toate debitele. Au contraire. Idealul budhist e acelaşi cu cel creştin: părăsirea lumii pământeşti, care în definitiv se poate numi şi Samsara şi unirea cu Dumnezeu în Paradis, pe care iar nu înţeleg de ce e ilegal sau imoral să-l denumesc Nirvana. Iar ajungerea acolo e condiţionată direct de credinţă, căinţă, iubire faţă de întreaga creaţie, însoţită de fapte bune. Cam la fel precum în ortodoxie. Doar că în budhism, orice necaz aparent pe care-l ai de tras, orice moment în care ţi se pare că Dumnezeu îşi încearcă puterile pentru a te distruge se explică prin efectele negative ale acţiunilor proprii. Deci primeşti la naştere un talant, depinde de tine cum îl foloseşti, dacă-l înmulţeşti, dacă-l îngropi sau dacă-l risipeşti aiurea şi intri în faliment. Primeşti o nouă şansă, dar se menţin efectele acţiunilor trecute. Nimic nu se şterge cu buretele. Dar divaghez, ca de obicei.

Să revin la Monica cea care a decedat pentru a o naşte pe Elena, care s-a stins în maica Ecaterina cea de la Ierusalim.

Într-o societate fără prinţipuri, de o frumuseţe răpitoare, dotată cu un intelect peste medie, ea este Monica Fermi. Nici evreică, nici creştină, căutând iubirea, găsind sexul. Simţind neliniştea întrebărilor şi niciun răspuns la îndemână. Cu excepţia frumuseţii şi a faptului că am fost botezată, mă regăsesc în povestea ei. Nevoia de a căuta dincolo de aparenţe, de a vedea sforile Universului am simţit-o toată viaţa. Nu m-am jucat cu spiritismul din două motive. Primul e cel al transmigraţiei. Dacă eu vreau să vorbesc să zicem cu bunicul sau cu vreun strămoş iar acesta e proaspăt renăscut, dacă l-aş forţa să vină la întâlnirea cu mine, aş lăsa noul trup fără spirit, la îndemâna oricărei forţe negative sau spirit rău care bântuie. Dacă nu e încă renăscut şi e într-un sabatical, atunci e şi mai grav. Păi să-l ferească Dumnezeu bunul pe cel care mă deranjează când citesc o carte care-mi place, când lenevesc sau mai ales când dorm. Dacă eu reacţionez aşa, de ce să nu reacţioneze şi alţii? Mai ales dacă îi deranjez din ceea ce fac într-o altă lume. Tantra yoga? L-am văzut pe Griguţă Bivolaru şi mi-a ajuns o ”vedere”. Mă jur că atunci când l-am văzut prima oară nu ştiam nimic despre MISA, despre ce ştiu acum. Dar l-am văzut într-o aură unsuroasă, neagră, care absorbea tot, fără a da nimic. Echivalentul uman al unei găuri negre obscene. N-am suportat fizic să mă uit la el mai mult de câteva secunde. Plus că am o rezistenţă uriaşă la obligaţii. Nu-s în stare să mănânc nici dacă-s ruptă de foame dacă e obligatoriu actul hrănirii. Să mă supun unui om la stilul acela îmi e fără putinţă.
Să ascult de voci din cea lume? Hmmm, nu prea e genul meu. Mai ales dacă sunt pline de sfaturi sau să-mi ceară să îndeplinesc ceva obligatoriu. Mă întreba un prieten ce părere am de patriarhul Abraham. Ce aş face eu dacă mi s-ar arăta Domnul să-mi ceară să-mi sacrific pruncul pe care îl doresc atât. Aş sacrifica şi pruncul, mi-aş sacrifica şi părinţii, aş sacrifica pe oricine. Cu o singură condiţie. Să-mi demonstreze dincolo de orice îndoială că e Dumnezeu. Altminteri nu sacrific nici măcar un fir de graşniţă sau un ţânţar. Tot aşa cu spiritele. Câtă vreme nu îmi pot demonstra că sunt ceea ce pretind că sunt, cum pot să cred în ele? Până nu pun deştu pe rană, nu pot să cred.

Dar la fel de bine nu pot să îmi asum un astfel de extaz religios. Cred că e mai simplu pentru un convertit să cunoască extazul religios decât unul născut şi crescut într-o religie. Probabil apropierea de sursa de lumină te imunizează parţial şi nu vezi cât e de arzătoare. Sau poate că sunt prea necredincioasă ca să am curajul ei să merg până la capăt.

Ora pro nobis măicuţă Ecaterina.