Îndrăgostită

Zilele astea m-am gândit îndelung la dragoste.

Am început ruminaţiile asupra subiectului auzind un cântec vechi al Corinei Chiriac, despre dragostea de liceu. O ”ea” îl ruga fierbinte pe el să nu declare în public dragostea lor şi îi cerea să o mai ascundă o zi.
N-am înţeles atunci când am auzit prima oară cântecul, iar acum încă mai puţin. De ce să ascund că sunt îndrăgostită? Cumva ar trebui să-mi fie ruşine de acţiunile mele? Sau de starea binecuvântată de fericire – îndrăgostire?
E împotriva firii mele să ţin secrete şi e împotriva firii mele să ascund ceea ce fac. Dacă nu e un lucru de spus/ făcut şi asumat în public, atunci prefer să mă abţin. Încerc să nu fac lucruri de care să îmi fie mai apoi ruşine şi pe care să trebuiască să le reneg.
Dacă te iubesc, o să o afirm în faţa părinţilor şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oricui doreşte să o ştie. Dacă te iubesc nu-mi va fi niciodată ruşine că te iubesc sau cu tine. Cui nu-i place, e invitat călduros to kiss my big hairy ass, nu de alta, dar s-a scumpit hârtia igienică. Şi la fel de călduros e invitat să-şi bage părerea în locuri unde în mod normal nu bate soarele. Fiindcă te iubesc pentru ceea ce eşti, nu pentru aprobarea opiniei publice!

De la Corina mi-a revenit în minte un citat biblic despre dragoste şi nu am putut să nu mă raportez la el.
”Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” – Epistola I către Corinteni a Apostolului Pavel.

Să trăieşti alături de un om care întoarce iubirii tale doar căutarea folosului personal, care te foloseşte, se mânie aiurea şi îţi face praf cu regularitate de ceasornic visele şi sufletul, este benefic?
Iisus spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Dar dacă acest aproape îţi pizmuieşte bucuriile, îţi ciobeşte realizările şi te forţează să te desparţi de tine însuţi/ însăţi, ce se întâmplă? Pe care iubire trebuie să o alegi? Cea faţă de tine sau cea faţă de aproape?
E dragoste sau masochism curat ce spune Apostolul?

De ce îmi pare că e scrisă pentru corintence şi nu pentru corinteni epistola asta?

Dacă nu sunt născută în Corint, îmi mai e adresată? Sau violez o corespondenţă privată?