Am fost duminică să iau aer în Grădina Botanică. La întoarcere, în autobuzul 104 s-au urcat la Unirea şi doi aurolaci, unul dintre ei ţigan. Jegos dar nu împuţit – wonder of wonders!, cu un simţ estetic ieşit din comun. Blugii stăteau cam ca pe gard pe el, răposatul fiind cu vreo 10 numere mai mare, dar tricoul pus pe spate aducea a catwalk. Şi graţia cu care se mişca ar fi fost mai potrivită pe un catwalk. Iar trăsăturile deşi abrutizate de viaţa dusă păstrau încă ceva, un je ne sais qua, un fel de aer intelectual şi visător. Poate a la tânărul Weber. Sau din Montparnasse-ul interbelic.
Trecând prin dreptul Mitropoliei am ridicat mâna să-mi fac cruce. A tresărit şi s-a ferit într-o mişcare fluidă, de apă, de luptător defensiv. Probabil instinctiv s-a aşteptat să-l lovesc. Cine ştie câţi pumni a primit doar fiindcă era la locul nepotrivit şi el omul potrivit să îi primească de şi-a format aşa reflexe de apărare.
Pe unul dintre locurile de vis a vis, o dulceaţă de păpuşică loooz era ocupată să pigulească fundiţele de pe ciorăpei, cu toate ameninţările mamei. Preţ de încă două staţii m-am întrebat ce s-ar fi putut alege de vecinul meu dacă în locul unei căţele care l-a fătat şi l-a abandonat ar fi avut o mamă în poala căreia să îşi culce capul, care să îl îmbrace şi care să-i ofere jucării, care să-l înveţe să deseneze bastonaşe şi liniuţe şi apoi litere. Nu colegi de canal care să sculpteze liniuţe în carnea lui şi cu siguranţă nu să tragă pe nas liniuţe.
La piaţă la Alba Iulia au început să se agite, încercând să desluşească semnele pentru piaţa Muncii. Le-am zis să coboare la o staţie după ce cobor eu.
- Sărut mâna doamnă, mulţumim.
Şi m-am gândit la câţi români de familie bună uită să mulţumească. Pentru orice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu