La Hanu Fulgerat - Arati 02

Niciodată nu auzise vreun sunet venind din spatele uşii roabei celei noi. Nici murmurul vreunui cântec adus cu ea de pe meleagurile străine de unde fusese adusă, nici vreo şoaptă de dragoste. Ca şi cum dincolo de uşa din lemn de frasin nu ar fi trăit o femeie adevărată.
Acum se auzea ceva ce semăna suspect de mult cu suspine înăbuşite. Mai mult de curiozitate decât din orice alt motiv, apăsă pe clanţă, indiferent la ameninţările crunte proferate de hangiu. În definitiv kir Ianulea se cinstea chiar acum cu muştiriul cel nou şi cu kiramalele. Iar niciuna dintre servitoare nu se mai încumeta să vină la mansarda hanului de când cu ea. Toate se jurau că se întâmplă lucruri necurate prin preajma străinei.
În camera mică abia dacă încăpeau o laviţă modestă şi un scăuieş. Nicio icoană nu fusese pusă pe pereţii scunzi, doar o ferestruică mică, cât o palmă, prin care se vedea un petic mic de cer luminat de o lună nouă, tăioasă ca un hamger. Şi de pe prici lumina un opaiţ chior. Singurul lux, o blană de urs aruncată pe podea. Iar cuibărită spre perete sub o pătură miţoasă de lână, roaba cea nouă plângea tăcut de se scutura cămaşa pe dânsa.
Putea să închidă uşa şi să se ducă în cămara lui, sau să rămână. Se hotărî instantaneu pentru a rămâne. Se aşeză pe muchia patului, surprins totuşi de moliciunea lui, contrastantă cu rigoarea camerei şi o cuprinse pe la spate în braţe, strângând-o uşor la piept.

Îşi petrecu braţul drept peste pilota ungurească din puf de gâscă, încercând să cuprindă forma tremurândă a femeii. Cu tot stratul de pene, din trupul acela micuţ iradia un frig atât de puternic încât îşi simţea carnea amorţind. Un frig atât de arzător încât simţea cum îi îngheaţă măduva în oase. O simţea de parcă ar fi ţinut la piept un bloc de gheaţă. O auzea murmurând ceva într-o limbă pe care nu reuşea să o înţeleagă cu adevărat, ceva între rugă şi blestem. Dar înţelegea perfect limba lacrimilor şi a hohotelor de plâns sfâşietoare. O cuprinse mai bine în braţe, indiferent la muşcătura gerului ce izvora din ea, cuibărind-o la pieptul lui, îngropându-şi faţa în părul acela de un negru sclipitor. Inspiră adânc, lăsându-se copleşit de mirosul de lemn scump ars, de funingine, de mirodenii venite de la marginea lumii şi de păcat.
Simţi cum i se învârtoşează carnea şi cum îi mugeşte sângele în urechi, ca un bivol prins în nămol. O parte sălbatică, pe care nu şi-o cunoscuse încerca să iasă la iveală. Prin faţa ochilor i se perindau imagini păgâneşti, în care o lua pe roabă împotriva voinţei ei. Simţea aproape cum se înfige în carnea ei fragedă, se vedea muşcând din sânii rotunzi precum cantalupii şi aproape că putea să-i simtă gustul dulceag al sângelui pe limbă. Dar nici un muşchi nu se mişca spre a duce la îndeplinire fantasmele care îl chinuiau. Uitat aproape, dintr-un colţ de suflet, răsărise imaginea moşului Ilarie, sprijinit în bota de alun încrustată cu fierul roşu, cu sarica miţoasă aninată de umeri, mai mare decât un munte. Ochii albaştri ai moşului său, limpezi ca cei de copii, sfâşiau negura patimii care îi cotropea carnea şi sângele.
- Să nu uiţi niciodată unde te-oi duce Căline, femeia e cel mai de preţ dar al Domnului pe pământul acesta. C-oi sta între doamne, între slujnice, între ţărănci sau între tălăniţe, femeia tot femeie e. Doar ea ştie să dea viaţă şi să aline şi să vindece. Iar bărbatul e dator în lume să apere şi să ocrotească femeia. Căci toate, absolut toate se trag din maica noastră a tuturor, Eva, ca şi Sfânta Fecioară cu care sunt toate înrudite. Să nu aud Căline că oi ridica mâna cu gânduri necurate asupra vreuneia, chiar de-o fi cea mai ticăloasă roabă, că m-oi întoarce de pe cea lume să rup bota pe spatele tău nevrednic.
Se agăţă de luminile ochilor moşului, luptând cu patima precum cu un lup turbat. Lepădându-se de ea da de Satana. Şi tot dinspre moşul Ilarie îi veni în minte o doină pe care moşul o cânta lângă focul cel mare al stânei. Fără să-şi dea seama începu să murmure cântecul, nepăsându-i dacă roaba înţelegea sau nu cuvintele, încercând să îi aline durerea. Luptase cu patima şi o învinsese, în urmă rămânând doar compasiune şi iubire.

Ură, dispreţ, patimă întunecată, neputinţă. crimă şi durere, toate se întrepătrundeau în sufletul roabei. Încă simţea obrazul zvâcnindu-i de la dosul de palmă care o trimisese la pământ, învineţind-o. Unghiile i se încleştau spasmodic într-un pui de pernă, căutând să rupă faţa de olandă. Îl simţise de mult pe grămăticul lui kir Ianulea c-o doreşte, iar azi i se oferise fără veste ocazia de a-l seduce. Dincolo de lacrimile care-i ardeau pielea precum leşia fierbinte, încercase să trimită către el dorinţe mult prea tainice spre a fi rostite. Pervers, încercase să-l facă să o posede brutal, să îl facă să o rănească. Simţea nevoia să vadă sânge curgând şi nu-i păsa dacă acela era al ei sau al altuia. Zadarnic însă. Dinspre el iradia doar dragoste cuminte, căldură şi nevoie de a ocroti.

Iar acea căldură discretă i se insinua prin carnea rece, încălzind-o pe dinăuntru, făcând-o să simtă ceva cu totul nou înmugurind prin furtuna murdară care tălăzuia prin ea. Se întoarse cu faţa către el, cu gând să-l insulte şi să-l aţâţe, doar ca să cadă pradă ochilor lui cu privire de bufniţă înţeleaptă. Simţi că se pierde în privirea lui, uitând toate gândurile cele necurate. Ridică colţul pilotei, trăgându-l spre ea. Ochii lui sclipeau precum nestematele în lumina slabă a opaiţului, limpezi, curaţi, fântâni de dragoste. Fără să-şi dea seama ce face îi atinse buzele cu ale ei, în timp ce îl înlănţuia pe după gât cu braţele albe ca de alabastru şi la fel de reci. Tot fără să-şi dea seama îşi schimbă şi el poziţia, ridicându-se într-un cot deasupra ei, iar sărutul plin de blândeţe la început se transformă în ceva atât de arzător încât simţea cum scântei îi străbat trupul din cap până în picioare.

După o veşnicie capul lui se ridică la câteva degete de al ei, ochii lui cercetându-i atent chipul, încercând să interpreteze dincolo de zâmbetul pe jumătate somnoros, pe jumătate sfielnic. Căutând cu ardoare un semn care să însemne acceptul ei. Totuşi i se păru prea puţin şi prea scurt sărutul, aşa că îl trase îndărăpt, lipindu-se de el. De data asta fără să mai îi părăsească buzele, mâinile lui începură să cutreiere peste trupul ei, lăsând în urmă dâre încinse de foc. Îşi lăsă şi ea palmele să îi cerceteze trupul. Dincolo de pânza aspră a sumanului ţărănesc spre surprinderea ei se ascundea tărie ca de lamă de oţel de sabie. Nu ar fi bănuit niciodată că mâinile acelea deprinse cu mânuirea condeiului ascund atâta forţă bărbătească şi că în carnea care îi frigea palmele, dogorind ca o sobă se ascundea atâta putere.
Spre surprinderea lui, roaba se apucase să-l dezbrace de haine, îndemnându-l să îi scoată cămaşa de noapte de borangic ales. Pe sub cămaşa de noapte o găsi nu goală precum o adusese pe lume mumă-sa, ci dădu peste o centura cu pietre. Preţ de o secundă se întrebă cum de îndrăznea kir Ianulea să lase femeii o avere atât de mare, ce o împiedica să fugă cu centură cu tot, căci pietrele acelea valorau cât răscumpărarea unui rege. Dar gândul i se risipi ca fumul când o rază de lună răzleaţă poposi pe trupul ei, luminându-l. Îşi purtă ochii pretutindeni, de la sânii imposibili de fermi, la curbura şoldurilor, la mijlocul fragil, la coapsele moi, la arcul delicat al picioarelor, încercând fără succes să ocolească îmbinarea picioarelor. Şi mai ales să evite lănţugul robiei. Se aplecă să-i sărute pântecele alb şi inevitabil ochii i se lipiră de bijuteria blestemată. Rubinele luceau roşii ca sângele închegat, smaraldele luceau ca picăturile de otravă. Cu toată frumuseţea lor, pietrele îi păreau neatrăgătoare şi că o urâţeau. Îi căută febril încuietoarea, dar zalele meşteşugite păreau că nu au aşa ceva. Le privi mai pe îndelete. Fiecare nestemată era prinsă într-o lucrătură de aur aşa cum nu mai văzuse. Firele erau răsucite astfel încât să închipuie nişte cârcei, iar zalele lanţului erau precum corzile de vie lăsate sălbatice. Cu toate că măiestria meşterului era supremă iar aurul şi nestematele erau fără de cusur, senzaţia finală era de urâţenie şi de necurăţenie. Cârceii se împleteau în jurul nestematelor aşa cum se împletesc firele de torţel când sufocă trifoiul, iar zalele lanţului păreau că îi frâng şi răsuflarea. Cu încuietoare sau nu, măcar în seara asta lanţul nu avea ce să caute pe carnea ei. Luă delicat între degete firele de aur, încercând să le rupă, dar în ciuda fineţii lucrăturii, parcă trăgea de odgoane de corabie. Trase mai tare, dar în zadar. Lanţul nu era cu putinţă să fie rupt.
- Ăsta e un lucru rău şi urât care nu are ce căuta pe trupul tău. Te rog iubito, pot să-l scot?
Capul ei se înclină aproape imperceptibil a aprobare, în timp ce o simţea cum se încordează.
- Acum o să scot cuţitul să-l tai. Te rog, nu te speria.
Se întrebă într-o doară dacă Grozava, femeia cea bătrână a lui Goleman fierarul văzuse în cărţile ei soioase cumva momentul acesta când îi dăduse pumnalul şi-i şoptise să nu se despartă de el nici în pat, că doar el o să-i cruţe viaţa cândva.
Îi mai zisese şi că lama e descântată şi trecută prin sânge de balaur aşa că i se dăduse vârtute să taie şi oţelul de Damasc şi văzduhurile.
Şi într-adevăr, lama mică, sucită ca o limbă de şarpe despică centura ca şi cum ar fi fost închipuită din pânze putrede de păianjen. Capetele centurii căzură pe aşternut, tremurând ca şi o vietate ucisă. Firele de aur se zvârcoleau amarnic, precum şerpii, încercând să ţină încă prizoniere pietrele preţioase. Fără de succes. Sub ochii lui începură să se strângă, precum cârceii de vie atinşi de brumă, pierzând nestematele.
Ca prin vis,văzu mâna femeii cum le adună de prin pat şi lui i se păru că acestea se lichefiază precum argintul viu şi tot ca argintul viu îi intră în carne. Dar cu siguranţă erau vedenii şi în curând nici nu se mai putea gândi la ele şi la ce văzuse. De fapt nu mai avea putere să gândească câtuşi de puţin, căci braţele ei subţiri îl cuprinseseră iar pe după gât, atrăgându-l într-un sărut fierbinte ca focul soarelui.