La Hanu Fulgerat - Arati - 03

Dracul sau Dumnezeu îi călăuziseră cuţitul în mâna grămăticului lui kir Ianulea, făcându-l să reuşească să reteze legăturile care o ţineau roabă de mult prea mulţi ani. Recunoscuse fără greş lucrătura lamei şi simbolurile de pe ea. Singurul lucru de pe lume capabil să-i redea libertatea, o lamă descântată de oţel din stele, lucrată cum probabil în toată ţara cea veche nu se mai găseau decât o mână de meşteri. Simţi cum i se adună în palmă fiecare dintre pietrele preţioase în care învăţatul îi închisese puterile, pentru prima oară libere din legăturile teribile. Le lăsă să reintre în trupul ei. Inspiră adânc, pe măsură ce trupul fragil care i se dăduse îşi recăpăta esenţa demult răpită.
Cu puterile proaspăt redobândite ar fi putut face cam orice. Să îl facă bucăţi pe imprudentul iubit, să radă hanul de pe faţa pământului, să se scalde în sângele tuturor care râvniseră la carnea ei sau să se întoarcă acasă. Dar ţara cea veche şi împărăţia tătâne-său i se păreau mult prea departe şi întorsul inutil. Îşi amintea bucuria şi răutatea surorilor pe când fusese dată în robie şi mai ales neîndurarea lor.
Brusc realiză că nici baia de sânge nici arderea de tot a hanului nu i-ar fi adus uitarea a ceea ce pierduse şi nici vindecarea rănilor. Întinse mâna spre grămătic, nehotărâtă dacă să-i smulgă inima din piept şi să o mănânce sau să-l mângâie. Îl privi iar. În sângele lui vuiau adânc patimile pe care le proiectase asupra lui. Dar în trupul fragil de muritor era destulă putere încât să reziste patimii cu care copleşise în alt loc şi alte timpuri prinţi şi învăţaţi sadhu. Îţi puse palma pe inima lui, curioasă şi flămândă. Era ca şi cum ar fi încercat să atingă un rug aprins. Mai gustase aiurea aceeaşi senzaţie atingând inimi ale unor naivi îndrăgostiţi. Dar niciodată ochii lor nu o văzuseră pe ea. Mereu purtase masca unor alte femei ca să-i poată pierde. Dar de data aceasta ochii nu căutau o fantasmă. Ochii lui o priveau chiar pe ea iar dragostea îi era dedicată ei.
Şi pentru prima dată în locul urii şi invidiei în ea vibră altceva. Toată căldura şi puterea rugului din inima lui se prăvăli ca un fulger prin braţul ei, reverberând la infinit în fiecare celulă şi pentru prima dată simţi cum îi bate inima ca unei muritoare. Iar atingerea se transformă în mângâiere în loc de crimă.

Se lipi de el ca iedera, căutând puterea în fragilitatea trupului de lut, dăruind pentru prima oară în loc să ia cu forţa. Îşi lipi buzele de ale lui în timp ce îl înlănţuia cu mâinile şi cu pulpele, primindu-l în ea savurând universuri născându-se şi murind printre sunete dezarticulate.

Se prăbuşi secerat peste ea, incapabil să spună unde se termină el şi unde începe ea, mirat aproape că nu îşi simte propria greutate strivindu-i sânii. Cu un efort aproape suprauman se lăsă să se scurgă între aşternuturi, greu ca plumbul dar mai uşor decât un fulg. O mică parte, încă trează mai reuşi să se mire că nu luase nimic foc în jur.

Cu un gest inconştient, vechi de când lumea, dar complet nou pentru ea, se cuibări la pieptul lui, cu ochii închişi, încercând să prelungească atingerea.

Mâna lui se ridică spre faţa ei, într-o mângâiere blândă, urmărindu-i conturul exotic al feţei şi apoi al buzelor. Genele ei lungi se zbătură uşor, deschizându-se lent. O cascadă de peridot şi malahit se revărsă dintre pleoapele moi, strălucind în noapte ca ochii de pisică. Preţ de o secundă i se păru atât de fragilă încât i se strânse inima. Un val de sânge îi urcă în obraji la amintirea de nespus a urâţeniei care încercase să îl ia prizonier.
- Iartă-mă te rog.
Nu o auzise niciodată vorbind şi probabil că nici nu înţelegea ce îi spusese. Dar violenţa fantasmelor se potrivea cu semnele de bici şi de fier înroşit de pe pielea ei delicată. Îşi plecă ruşinat ochii, incapabil să o privească în faţă. Bărbat fiind, i se părea că împarte vina de a fi la fel cu ceilalţi.
O simţi mai mult decât să o vadă cum ridică indiferentă din umeri.
- Pentru ce îţi ceri scuze? Pentru asta? Cu o mişcare fluidă a mâinii arătă urmele de pe trupul aproape perfect.
- Vorbeşti limba noastră?
Îi auzi râsul cristalin, aproape ca ciripitul unei mierle.
- Vorbesc limba ta şi mai multe limbi decât îţi închipui tu că există pe pământul ăsta. Asta nu contează. Dacă te deranjează o să le fac să dispară. Dar fiecare dintre ele m-a făcut ceea ce sunt. Şi fără de ele nu aş fi aici. Ridică nepăsătoare din umeri fluturându-şi mâna peste trupul ei gol.
O picătură strălucitoare de sânge era încă agăţată de unghia degetului mic al mâinii stângi. O privi îndelung în lumina lunii, admirându-i strălucirea ca apoi să o culeagă rapid cu vârful limbii.
Rămase nemişcată preţ de o secundă, ca izbită în creştetul capului.
- Tu! Cine eşti? Spune-mi tot!
Tonul nu era al unei roabe umile ci al unei regine, chiar dacă era goală, asudată şi fără de coroană. Toată blândeţea şi satisfacţia din ochi îi dispăruse, verdele lichid transformându-se într-un mieriu periculos. Se ridică în fund, fără să mai ţină seamă de goliciunea ei. Degetul arătător al mâinii drepte i se înfipse în pieptul ui, fără să realizeze, pe jumătate gata să îşi croiască drum spre inima lui cu forţa.
În acea unică picătură recunoscuse aroma care o pierduse. Sângele lui Grui şi sângele interzis, cel în faţa căruia nici măcar tatăl ei nu putuse face nimic. Ura cea veche o străbătu ca o flacără, retrăind într-o singură clipă umilinţele care îi fuseseră rânduite fiindcă jinduise să-şi astâmpere setea cu viaţa oşteanului.
Un nor întunecă luna, dar nu înainte ca lui Călin să i se pară că frumuseţea fără seamăn a roabei se transformă în urâţenie şi părul bogat i se ridică în jurul capului, ca un cuib de vipere furioase.
Se auzi murmurând adevărul, fără să se poată opri, ca şi cum se afla sub forţa unei vrăji.
- Sunt Călin oşteanul, fiul lui Nicolae ciobanul, fiul lui Ilarie ciobanul fiul lui Gheorghe ciobanul, fiul lui Ion neguţătorul, fiul lui Ilie răzeşul, fiul lui Neacşu diaconul, fiul lui Grui de-al doilea răzeşul. Mai departe de moşul Grui de-al doilea nu ştiu să-ţi zic. Iar eu sunt iscoadă aici la Hanu Fulgerat în slujba Măriei cea din neamul Drăculeştilor, cărora le-au slujit în veac toţi bunii şi străbunii mei.

Vântul de mai risipi norul ce astupase luna, iar părul roabei nu mai arăta ca o împletitură de şerpi iar hidoşenia era iar frumuseţe fără seamăn. Îi îndepărtă cu blândeţe mâna care încă îi apăsa nehotărâtă pe inimă şi o luă iar în braţe, cu tristeţe.
- Ştii că nu ar fi trebuit să-ţi spun toate astea. De ce m-ai întrebat?
Mâhnire, dragoste, compasiune, toate izvorau din el în mod egal, inundând-o, zguduind-o. Soarta, Dumnezeu sau Dracul însuşi i-l pusese în palmă pe urmaşul omului din cauza căruia fusese alungată cu ocară din casa tatălui ei. Stirpe pe care de câte ori jurase să o stingă de pe faţa pământului?! Şi totuşi nu se simţea în stare să se scalde în sângele lui.

Îl sărută blând pe buze, strângându-l lângă ea pe prici. Încet încet, încordarea ucigaşă din trupul lui se risipi. Când îţi desprinse buzele de ale ei o privea iar cu mirare şi cu adoraţie.
- Ce m-ai întrebat? Eşti aşa de frumoasă că mă faci să îmi uit vorba.
Râse iar, liberă, decizia luată eliberând-o de greutăţile de plumb care îi striveau inima.
- Cum ziceţi voi? Cine a mai pomenit raţă înecată, copil cuminte, babă frumoasă şi grămătic fără cuvinte?
Degetele ei agile se mişcau prea rapid ca să le poată urmări cu ochii dar le simţea peste tot, gâdilându-l şi făcându-l să râdă, deşi i se părea că tocmai făcuse o greşeală fundamentală, că spusese ceva ce nu trebuia să spună cu preţul vieţii. Dar senzaţia se topea ca zăpada la soare sub atingerea ei şi la căldura râsului împărtăşit.
- Fugi că muştiriul cel nou al lui kir Ianulea a plecat şi acuş acuş o să te caute şi pe tine. Iar de te găseşte aici, ne omoară pe amândoi.

Se ridică sprinten când auzi de kir Ianulea. Ştia că roaba nu glumeşte, deşi râdea nepăsătoare. Înainte să ajungă la uşă, deja era îmbrăcat cuviincios, în afară de zgârieturile de pe spate nimic nu arăta ce se întâmplase în cămăruţa cea mică de la mansardă.
Se întoarse spre ea chiar când dădea să iasă afară.
- Cum îţi zice iubita? Căci nici măcar pe kir Ianulea nu l-am auzit spunându-ţi pe nume.
Gura roabei se deschise şi se închise iar
- A… Respiră adânc, ascultând muzica lăutarilor ce povesteau despre o fată croită după parcă după dorinţele inimii unui fecior. Zâmbi larg, eliberată de tot.
- Acum mă cheamă Tudoriţa. Tudoriţa hangiţa de la Hanu Fulgerat.