De-oi muri, ăia vii, vreau să chefuiască pentru mine înc-o zi

http://www.bibliaortodoxa.ro
Sfânta Evanghelie după Ioan

Capitolul 14
1. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.
2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.
3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.
6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.


S-a trecut dintre cele lumeşti părintele Arsenie Papacioc. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii săi!

Ca de obicei la ”trebşoare” bisericeşti sau pe lângă bisericeşti, prăpăd de lume, evident nu se putea fără politicieni în frunce, c-aşa-i datul pământului, iar răposatul al cărui pământ se întoarce în pământ mai are de suportat o tură de cele lumeşti. Nu contează în cazul părintelui că s-a nevoit o viaţă de om să se rupă de lume. Acum a murit şi leşul lui trebuia să mai aparţină o dată lumii.
Noi creştinii suntem singurii care avem certitudinea că nu există moarte şi că ne aşteaptă învierea. (Direct în Rai sau încă în câteva ture pe pământ, ce mai contează, e altă dezbatere.) Însuşi fiul lui Dumnezeu s-a întors să ne dea de ştire asta şi să ne potolească temerile. Mai mult decât atât, conform spuselor de mai sus Însuşi Iisus a făcut un lăcaş pentru cei ca noi.
Deci moartea nu înseamnă nimic. Înseamnă că sufletul şi spiritul şi-au îndeplinit misiunile lumeşti, şi-au însuşit lecţia sau lecţiile necesare şi acum se întorc la Tatăl. Ceea ce se dezintegrează e numai învelişul vremelnic, care oricum se schimbă complet în decurs de 7 ani, cu sau fără ştirea noastră.
Mi-e imposibil să înţeleg însă circul care se petrece la înmormântări.
Înţeleg tristeţea egoistă. Omul acela care a făcut parte din viaţa noastră într-un fel sau altul nu mai este la îndemână când dorim noi să îl găsim. Nu contează că nu l-am cercetat cu lunile sau cu anii înainte. Contează doar că la dorinţa noastră, nu mai putem da de el. Şi de aici tristeţe.
Dar fraţilor, de ce trebuie să se jelească precum păgânii?
Eşti creştin? Atunci bucură-te fratele meu sau sora mea căci celui de pe năsălie i s-au terminat durerile şi de acum va beneficia de liniştea cerească.
De ce trebuie urlat, bocit, povestit şi reasigurat sufletul celui care acum se va reîntâlni cu Tatăl său cât de mult i se va duce dorul? Totuşi în noua stare, ar trebui să simtă minciunile din aceste jelanii. De ce trebuie în cazul unui om al bisericii să vină o liotă de politicieni? Ce capital politic se poate aduna din împărţirea unui biet stârv?
Nu am înţeles nevoia asta, fariseistică de a îţi expune o durere cât mai mare la înmormântări. Parcă şi posturile trebuiau ţinute cu bucurie, nu cu durere. Mi se pare ipocrită nevoia de a-ţi sfâşia hainele şi faţa, când abia aştepţi să se deschidă testamentul ca să poţi intra în bunurile încă prea calde ale răposatului. Mi se pare minciună sfruntată şi greţoasă, lacrima fals pioasă din batistă când tu nu i-ai fost alături. Iar în cazul oamenilor cunoscuţi, puhoaiele de necunoscuţi mi se par mai degrabă tot atâţia corbi, gata să se înfrupte din cadavrul intrat în putrefacţie şi să mai beneficieze cumva, măcar încă o dată din mana răposatului.
Parcă posturile trebuiau ţinute cu bucurie, nu cu durere. Şi ce bucurie poate fi mai mare decât reunirea cu Tătuca?
O înmormântare ar trebui să fie prilej de mare bucurie, ţinută cu fast şi cu demnitate. O înmormântare ar trebui să fie cam ca un banchet de liceu. În haine bune, cu dans şi veselie, căci sufletul celui sărbătorit se întoarce acasă, eliberat de grijile cele pământeşti, gata pentru orice alegeri îi sunt necesare.