Vive le Roi!

Familia mea e o familie comunisto-mic burgheză. În absenţa comunismului, ai mei cu probabilitate 99% nu s-ar fi întâlnit iar eu pe cale de consecinţă nu mi-aş fi blestemat poftele culinare ale căror sclavă sunt.

NU am avut o educaţie pro-monarhistă. Bunica paternă, cea care m-a crescut nu îmi aduc aminte să-mi fi povestit ceva despre regi, deşi a fost educată într-un pension pentru fiicele cadrelor didactice rurale fondat şi patronat de regine ale României mari. Bunicul patern nu mi-a povestit nimic despre, deşi a învăţat şi dânsul într-un institut pentru formarea profesională (ca să folosesc actualul limbaj de lemn) a fiilor de ţărani şi educarea ulterioară a maselor. NU mi-am pus niciodată problema că manualele ar putea să spună minciuni.
Bunica maternă a avut un rol prea mic în educaţia mea, aşa că nu îmi aduc aminte să-mi fi zis.

Ulterior revoluţiei, cu regularitate pe atunci enervantă, revenea în peisajul public Regele Mihai. Abia din momentul acela încep să apară amintirile din perioada pre-comunistă ale familiei. Singura care avea de zis ceva bun, era Coana Mare, aka Mica, fomeie simţitoare, ”mamă, ce bărbat frumos a fost!” Îmi asum dispreţul cu care o tratam. Totuşi, acum o înţeleg. Este un bărbat frumos şi nobil, în ciuda vârstei venerabile. Şi cu mai multă eleganţă decât toată clasa politică românească luată împreună.

Am pornit cu o aversiune patologică împotriva Măriei Sale. Aşa fusesem îndoctrinată, problemele de dicţie şi vârsta care atunci mi se părea matusalemică conspirau împotriva mea. Mă fac vinovată de a-l fi judecat, condamnat şi executat în contumacie pe un om despre care nu ştiam mare lucru. Şi majoritatea lucrurilor pe care le cunosc erau bârfe.

Între timp am crescut. Ba chiar am şi îmbătrânit. Îmi e ruşine că am putut crede la 18 ani în discursurile unui poet nu chiar atins de genialitate. Îmi e şi mai ruşine că deşi ascultasem de pe la 12 ani pre Celentano ”ci sono poeti qui non posso credere” (aproximativ), nu am înţeles şi nu am crezut că muzica hippy a anilor 70-80 e mai implicată şi mai vie decât viaţa însăşi.

Încep să văd dincolo de bărbatul bine care are titlul de Rege al României. Încep să înţeleg că a fost izolat între lupi şi jigodii şi că nu a avut de ales între prea multe opţiuni. Dar că tot ce a făcut a făcut cu DEMNITATE, de la vârsta de 5 ani.
Măria Ta, (nu pot folosi străinul Majestate) sper să trăiesc şi momentul în care vei reveni pe tronul Ţării. Fiindcă m-am săturat să aleg permanent, din 4 în patru ani între răul mai mare şi răul tolerabil. Fiindcă m-am săturat de circ. Fiindcă m-am săturat de violarea cu perversiuni a Constituţiei. Fiindcă, teoretic, clasa politică e întru chipul şi asemănarea primului om în stat, iar eu nu mai pot înghiţi mai multă muie politică.

Felicitări pentru că în sfârşit aţi fondat Casa Regală a României. Felicitări că în sfârşit se deschid posibilităţile pentru ca o femeie să poarte sceptrul şi coroana în România. De 2000 de ani o poartă bărbaţii şi cu tristeţe, nu pt să zic că s-au descurcat decât la limită, cu câteva excepţii strălucitoare. Iar toţi aceia care au ieşit fulminant din medie, au avut ori mame mai bărbate decât bărbaţii de stat, soţii mai curajoase decât soldaţii sau amante mai explozive decât o rachetă purtătoare. Sau o combinaţie între. Şi privind în jur, Rusia a devenit putere majoră sub Catherine LE Grande, Marea Britanie a devenit mare sub conducerea a două regine, întâi constituindu-se ca forţă şi pe urmă devenind un uriaş imperiu ŞI leagănul tuturor caselor regale europene şi nici sub cea de-a treia nu le merge prea rău. Franţa a dat lumii mai multe regine morganatice şi amante sau imperatrice care au modificat geopolitic lumea. Christina a Suediei. Beatrice a Olandei.

Sper ca înainte de a muri să fiu chemată să-mi dau votul pentru reîntoarcerea Casei Regale la ea acasă. Fie şi în cărucior voi veni să votez DA.