Amintiri din copilărie - 1981-1985

Pe la 1881 spus humuleşteanul: din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

În 2011 eu zic: ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească (nu la cea a bunicilor), de când m-am mutat la oraş pentru a învăţa cum se smângălesc pe hârtie semne şi păreri, să mor dacă îmi saltă inima de bucurie!”
Azi ieşind eu să iau pâine m-am întâlnit cu un fragment dureros din copilăria mea. O madamă nervoasă dragă tu! cu spume urla la plodul din dotare şi ameninţa cu clasicele părechi de palme care urmau să-l facă pe primitor un a cu zidul. Şi asta pe stradă. Ce-l aştepta pe amărâtul acela de copil acasă, aiasta e altă poveste şi vai de capul lui. Aparent uitase ceva. Şi cu vocea aceea scrâşnită pe care o au toţi copii când le ajunge cuţâtul la os şi nu mai pot suporta nedreptatea care li se face, cel mic ripostează că de la stress. Madama turbează şi printre înjurături îl întreabă de la ce e stresat.
În momentul acela nu am mai rezistat şi am intervenit, spunându-i că mă stresează şi pe mine, darămite pe el. Inutil să spun că tot ce am realizat a fost să o enervez şi mai tare, măcar spre mine de data asta. Dar nu asta contează. M-am simţit o dată în viaţă bine fiindcă am putut spune ceea ce gândesc to the bully.
Cât de aproape sunt totuşi amintirile urâte din copilărie! Nu e nevoie decât de un cuvânt sau de un sunet ca să mi le aduc aminte, mai ales dacă flirtând cu primăvara uit să mă protejez şi să îmi impun să le las în sfânta uitare.
Iar dacă până acum o condamnam pe mama pentru greşelile pe care le-a făcut cu mine pe toată perioada şcolii, acum am început să mă întreb de ce o persoană care are ceva studii de psihologie nu le poate aplica pentru propriul copil. Şi mai ales să mă întreb care a fost motivul fricii mamei în relaţia cu mine. Deoarece alt motiv decât o frică paralizantă nu pot să găsesc pentru ceea ce a făcut.
Amintirile dânsei despre subiect sună cam aşa:
”Veneam de la serviciu, sculată de la un 5.30, 8 ore de muncă ca la nebuni, şefi care urlau, mediu toxic etc. ajungeam la 4 acasă şi nu apucam decât să mă spăl pe mâini înainte de a mă apuca de teme cu tine. Şi le teme făceam până pe la 8-9, că fără mine nu erai în stare de nimic.”
Amintirile mele despre subiect sună cam aşa:
”Veneam de la şcoală pe la 12.30, mâncam, mă culcam. O perioadă am încercat să-mi fac singură lecţiile, dar zi de zi, când venea mama, găsea greşeli, unele semnificative, altele închipuite, uneori pur şi simplu nu-i plăcea o nenorocită de literă dintr-o pagină şi harşt!!!, pagina zbura. Pentru mama nu exista radieră. Exista numai ruperea paginii şi tema de la 0. Evident, pentru fiecare greşeală mă aştepta o mamă de bătaie cu palma, cu rigla, cu cantul riglei.
Şi veşnicul ”fără mine nu eşti în stare de nimic!” Oh Iisuse şi Dumnezeule mare cât am urât replica asta! Nu-mi aduc aminte de nicio replică pe care să mă doară mai rău. Mă şi mir că nu am crezut-o decât pe jumătate. Oricum cu rânduiala asta am pierdut o încrederea în mine. Dar divaghez.
Asta până într-o zi în care nu mi-am mai făcut tema. Nu mai ţin minte de ce. Cred că era ceva legat de o carte pe care îmi doream să o citesc. În loc să mi se zică cu vorba bună că întâi lecţiile şi pe urmă răsplata, s-a trecut direct la veşnica bătaie. A dracului metodă de dresaj! Numai că neuronii mei au fost creţi de când eram mică. Iar concluzia am tras-o după logica mea internă.
”Bătaie dacă îmi fac lecţiile şi se strecoară 3-10 greşeli. Plus refacerea lecţiilor de la 0.
”Bătaie dacă nu îmi fac lecţiile şi petrec 2-3 ore citind ceva ce îmi place. Plus facerea lecţiilor.
”Măcar să rămân cu ceva care îmi place şi nu mai muncesc ca proasta de 2 ori.””

Rămân la părerea că logica e imbatabilă. Greşeala nu era a mea, a dresatului ci a dresorului. Dresorul trebuia să ştie că absenţa bătăii nu e factor suficient de motivare pentru mine. Sunt ferm convinsă că dacă în locul bătăilor, iar unele au fost cu adevărat crunte!, mi-ar fi zis: pentru un 10 ai 1 leu, sau la 5 de 10 ai o carte, mergem amândouă să ţi-o alegi, atunci aş fi tras pe rupte. Prospectul primirii unei cărţi ar fi fost atât de atrăgător încât nimeni şi nimic pe lumea asta nu s-ar fi pus între mine şi ea! Cu siguranţă mi-aş fi rupt singură pagina dacă răsplata era suficientă.

Din nefericire nu o pot întreba de ce, deoarece dacă am chef de sinucidere o să aleg o metodă quick and painless, nu una care să implice tortura.


Dar întrebarea cheie, care mă ucide e alta. În cazul în care voi avea propriul meu copil o să fiu în stare să îi ofer educaţia pe care mi-aş fi dorit să o primesc eu, sau doar o să mă mulţumesc, mediocru, să reiterez aceeaşi buclă otrăvită?