De mea DacoRomanitate

Ştiu că-s româncă şi când:

- pot să sun un prieten la orice oră din zi sau noapte doar fiindcă mi-e dor de vocea lui
- pot să-l rog să mă ajute cu traduceri din română în latină că aşa îmi sună mie mai bine la ureche şi la suflet (SĂRUT MÂNA BOIERULE!)
- când pot să-mi fac din casă o seră şi să mă bucur de plante
- când îmi aduc aminte compunerea din clasa a 9-a despre limba română pe care a citit-o domnul director la careul şcolii fiindcă i s-a părut impresionantă. (aceeaşi compunere a fost recitată şi de maică-mea tuturor prietenelor, lăsându-le pe venerabilele doamne cu gura căscată şi pe mama-n şoc, fiindcă nu putea să-şi închipuie că fie-sa e în stare să ouă aşa ceva)
- când aud Treceţi Batalioane Române Carpaţii simt un fior pe coloană şi cât aş fi de sobră nu pot să nu lăcrimez
- când văd un copil râzând pe stradă.

Poate sunt mai puţine mândriile şi bucuriile decât ruşinile, dar mândriile şi bucuriile sunt ale mele iar cu ruşinile impuse mă lupt zi de zi. Fugărind cocalari să le bag pe gât ambalajele aruncate precum excrementele de animale. Întrebând manelofilii dacă ştiu ce muzică îmi place mie şi dacă nu cunosc, de ce nu se simt ca şi invitaţii mei să mă lase în ignoranţă. (culmea e că merge)