Demonul vizionar şi Vodă cel drept-credincios

Am învăţat atât la limba română cât şi la istorie că fiinţa naţională s-a cristalizat în jurul nucleului ortodox. Şi că ortodoxia a fost cea care ne-a format ca neam. Că toate trăsăturile morale bune ale neamului izvorăsc din interacţiunea cu biserica ortodoxă.
Nu am să neg că identitatea naţională a avut o puternică componentă creştin ortodoxă. Dusă chiar până la tâmpeală naţională, noi fiind cei buni, ei fiind cei răi, vicleni, uneltind cam ca-n Road Runner să ne lase fără crucea de pe turla bisericii şi din ţintirim şi fără glia străbună.
Şi totuşi stând eu strâmb pe canapeaua mea şi încercând să judec drept, istoria celorlalţi e cel puţin la fel de glorioasă ca a noastră. Iar prezentul mult mai bun. Toate celelalte state europene din UE, cu excepţia grecilor şi a bulgarilor sunt fie catolice, fie protestante. Iar identităţile lor naţionale au puternice componente creştine. Poate chiar mai puternice decât ale noastre. Şi cu siguranţă mai active faţă de societatea civilă.
Doar că noi ne-am îmbătat cu apa stătută a luminii Bizanţului şi am pus anatema pe progres.
A existat un moment în istoria noastră când lucrurile ar fi putut sta altfel. Şi o Doamnă care ar merita să fie între cei 100 de mari români, dacă nu ar fi asociată în mentalul colectiv cu răul. Această Doamnă a fost Doamna Clara, mama lui Vlaicu Vodă. (Cel care a fost olecuţă catolic până nu a se converti la ortodoxie.) Doamna Clara a beneficiat de un profil demonic în drama lui Davila, având toate premisele pentru a fi dracu-n fuste în mentalul colectiv.
Deşi de naţionalitate maghiară, Doamna Cara a fost o mare româncă. Cu viziune europeană, a încercat să lege destinul Ţării Româneşti de Europa creştină, catolică şi papală. Intervenţia lui Vlaicu reuşeşte să anihileze legarea României de toate celelalte state latine din Apus. Vlaicu a preferat, desigur influenţat şi de unchiul său, Nicodim, să-şi joace cărţile alături de Bizanţ. A reuşit astfel să ne condamne la un marasm pe care îl purtăm cu mândrie ortodoxă şi de care nu reuşim să ne dezicem.

Doamnă, scuzele mele individuale!