Oranj, noul mov

Cum va arăta viitorul?
Aceasta era întrebarea copilăriei mele, alimentată permanent de revista Anticipaţia şi ce cărţi SF scăpau de cenzura comunistă. Îmi plăcea să îmi imaginez că în anul 2000 România avea măcar o staţie experimentală pe Marte şi una pe Lună. Că cerul era plin de sateliţi locuibili. Că injecţiile nu mai dureau. Că urmau să fie utilizate suficiente surse de energie alternativă încât să înceteze tăierea pădurilor Amazonului. Că în fiecare intersecţie mai răsărită existau staţii de teleportare.
Roz nu?
Între timp am ajuns în 2011 şi mai e o lecuţă până în 2012-ul profeţit de sud-americani injecţiile încă dor ca dracu, doar câţiva roboţi au ajuns pe Marte, Luna încă nu e exploatată, pădurile sunt defrişate în draci pentru maculatură, teleportarea încă nu e fezabilă şi noi ne aglomerăm pe planeta asta care nu prea ne mai poate ţine pe toţi.
Rozul s-a cojit, lăsând în urmă un gri tern şi trist.
Pe care politicul încearcă să-l cârpească cu un oranj populist şi insipid, mult mai înfricoşător decât orice altă culoare.
Cum ar putea fi altfel când cel mai oranj dintre portocalii României iese de la summitul de la Bruxelles arborând o figură ambiguă şi fredonând un cântecel triumfal?
Cârmaciul precedent era vrednic. Actualul e vesel.

Sângeriu în apus e icebergul…