Belle felix

Ca să învăţ ce este fericirea nu mi-au trebuit decât
- să ies din copilărie
- să-mi irosesc în căutări stupide şi sterpe cam ¾ din viaţă
- 3 eşecuri la medicină
- 2 căsnicii şi încă vreo 4 relaţii serioase ratate
- 2 atacuri cerebrale miiici şi drăgălaşe
- aproape să-mi asasinez un bun amic
- mulţi ani de depresii cu parfum suicidal
- o contemplare serioasă de tot de sinucidere.

Nimica toată s-ar putea zice! N-am avut decât să şterg cu buretele tot ce învăţasem şi ce am fost învăţată în anii de rătăcire pentru a îmi regăsi starea de fericire activă.
Fericirea nu e ceva care ţi se dă în posesie, e ceva ce îţi iei singur. Dreptul inalienabil la fericire e un moft. Nu primeşti la naştere un certificat sau un cec de fericire. Şi nici măcar nu primeşti dreptul inalienabil să îţi cauţi fericirea.
Au contraire. De cum ieşi din pruncie ţi se spune cu cinism că doar în poveşti se găsesc finaluri fericite. Lecturile obligatorii din şcoală, lecturile personale, filmele ”realiste” se întrec în a prezenta dramele. De cum treci pragul şcolii încep să-ţi fie glorificate destinele tragice: Eminescu, ciobanul din Mioriţa, Toma Alimoş. Nu mai spun de poveştile de dragoste. Dacă el nu naşte şi ea nu moare puţin, nu sunt suficient de bune pentru a astâmpăra setea literară a omenirii. Cea mai faimoasă poveste de dragoste a lumii? La liberă alegere: Romeo and Juliet, Tristan şi Isolda, Siegfrid und Crimhilda, Paris şi Elena, Abelard et Heloise. Toate se termină prost. Atât pentru ei cât şi pentru cei din jur. Şi mai ales pentru cititorii care rămân cu ideea că doar o dragoste mediocră are şanse de succes pe termen lung. Că doar o dragoste căldicică te poate duce în faţa ofiţerului stării civile şi îţi poate asigura creşterea plozilor care, desigur e scopul ultim al celulei sociale. Începi să uiţi ”şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” sau şi mai rău, să consideri că doar dacă eşti copil şi implicit prost / crud/ fără minte / needucat, poţi să crezi în finaluri fericite.

Religiile bazate pe Vechiul Testament glorifică nefericirea personală (dacă nu mă crezi, citeşte Fericirile de pe Muntele Măslinilor). Deşi noi, creştinii ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni. Doar Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu deplin El însuşi ne-a asfaltat calea spre fericire şi spre viaţa de apoi. Dar nu, alegem teribil de activ să fim nefericiţi. Suntem educaţi de mici să ne bălăcim în nefericire, precum mistreţul în nămol iar porcul crescut în condiţii improprii în rahat. Societatea glorifică nefericirea şi sancţionează aspru fericirea individuală. Suntem educaţi să credem în horoscoape mincinoase care sunt de fapt profeţii negative cu explozie întârziată. Suntem educaţi să ne temem permanent. De gura lumii, de eşec, de modul în care gura lumii sancţionează eşecul, de fericirea însăşi. Zeii îi pizmuiesc pe muritorii prea fericiţi.

Fericirea nu ţi se dă, nu e în alţii, nu vin nişte elfi cu ea împachetată să ţi-o pună sub brad. Fericirea e în tine, trebuie doar să decapezi toată otrava cu care şcoala şi societatea te-a îmbuibat şi să o găseşti. Şi mai ales trebuie să te eliberezi de teamă. Teama şi fericirea nu pot coexista. Teama e cancerul fericirii. Câtă vreme aştepţi cu mâna întinsă să îţi pice de la alţii fericirea, vei primi resturi sau refuzuri. Câtă vreme aştepţi să ţi se dea, trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce primeşti şi cu teama că acest privilegiu ţi se va lua. În momentul în care decizi că doar tu eşti responsabil cu fericirea ta, că cei din jur pot fi doar o oglindă a stării tale de fericire, deja se schimbă situaţia.

Oamenii se pot comporta în ceea ce priveşte fericirea fie ca o fântână albă, fie ca o gaură neagră. Fântânile albe, împrăştie starea lor de fericire în jur, împărţind-o cu cei suficient de deştepţi să o accepte. Găurile negre primesc fericire şi o tezaurizează precum un avar hămesit. Nu dau nimic în schimb. Şi permanent se vaită de viaţa lor nefericită.

Aleg să uit tot ce am fost educată să cred în această privinţă.
Aleg să mă doară-n cot de lume şi de gura ei. (De fapt e a win win situation: eu sunt fericită şi mă simt bine, ei au ce bârfi şi se simt bine.)
Aleg să accept doar partea plăcută a experienţelor, să nu mă mai las enervată de orice puf de plop care-mi intră în nas şi mă face să strănut.
Aleg să trăiesc aşa cum vreau.

Să fiţi fericiţi.