Un vierme care pupează

De vreo 15 ani poate, de 10 cu siguranţă, ceva a murit încet, încet în mine. Atât de încet încât multă vreme n-am putut să pun degetul pe rana din suflet. Iar când în sfârşit am putut să verbalizez ce mă deranja, ”organul” se cangrenase, strâns prea tare în sforile politicului.
N-am să fiu ipocrită şi nu voi pretinde că nu mi-a picat ”la ţanc” revoluţia din ”89. Sunt atât de eminamente leneşă şi comodă, visătoare, gură spartă şi îndrăgostită de individualitatea mea încât aş fi turbat într-o uzină, la un job de la 8 la 17, cu pauză de jumătate de oră. Îmi place să mă culc la ore mici trezesc la ore mari. Îmi place cum gândesc atunci când noaptea e în toi. (Da, ştiu că sistemul meu endocrin, rinichii şi ficatul şi ochii suferă. Dar asta nu schimbă plăcerea de a simţi noaptea cum mă îmbracă în catifea albastră.)
Preţ de minim 10 ani am văzut cum din mândria de a fi româncă, da, acel motto din timpul tinereţii mele pionieristice şi UTeCistice s-a erodat până la a deveni pur şi simplu încăpăţânare în stare pură de a declara că sunt româncă. Îmi iubesc şi patria şi geografia şi istoria. Poporul nu. Poate pe unii dintre, care se încăpăţânează să rămână şi ei pe ultimele baricade ale ceea ce consider eu că înseamnă bun simţ şi respect.
Preţ de minim 10 ani am văzut cum poporul se transformă într-o gloată îndobitocită. Cum de la discuţiile la ceas de taină pe care le aveam cu ai mei colegi în adolescenţă despre lume, rock, vise, Dumnezeu şi vise s-au transformat absurd şi greţos în discuţii despre supravieţuire şi băltire. Cum de la cei 97% de promovaţi la bacalaureatul ”meu” s-a ajuns la 1 promovat per liceu. Cum de la nevoia răzvrătită de a gândi pe care o aveau colegii mei s-a ajuns la nevoia patologică de a lăsa un ”tătuc” să gândească în locul lor. (Căci idealizarea comunismului fix asta e. Renunţarea la cel mai mare dar făcut omului, liberul arbitru, în favoarea unei mlaştini călduţe. Uitând simpla lecţie de biologie de clasa a 5-a, în care se învaţă că mlaştina e într-adevăr un loc fecund pentru viaţă, dar viaţa aceea este de categorie inferioară şi cu siguranţă la baza lanţului trofic.)
Preţ de 20 de ani am urmărit cum grădina ţării se transformă într-un munte de gunoi. Cum distrugerea habitatelor naturale devine crez pentru proaspeţii împroprietăriţi. Un după noi potopul aplicat dement la nivel de naţiune. Am urmărit pasivă cum generaţiile studioase din care cu onor şi mândrie sper că fac parte au fost urmate de generaţii care au uitat să citească şi au uitat să gândească. Care-s atât de preocupate de violarea cu perversiuni a limbii române încât le vezi cum li se sting neuronii
Recunosc, neştiind adevărul m-am lăsat minţită, am vrut să mă las minţită de Băsescu. Am sperat să fie urmaşul lui Cuza. Cel care a fost afemeiat, curvar chiar, jucător împătimit, nesăbuit şi a purtat potcoavele a încă o mie de păcate. Dar care ajuns pe tron a demonstrat că are şi o coloană vertebrală atât de tare încât nu a îngenuncheat la obţinerea firmanului. L-am votat ca să nu iasă iar PSD-ul şi Năstase, pe care îi blamam de a fi de o nesimţire care iese din scala mea de măsurare. Aşa că a trebuit să rămân pasivă la al doilea mandat al său.
Şi ca mine au fost mulţi alţii. Care s-au refugiat în propria cochilie de fildeş, renunţând să se lase atinşi sau mânjiţi de mocirla în care ne bălăcim zilnic.
Recunosc că nu-mi place strada. Că vânzoleala zgomotoasă a Bucureştiului mă scoate din minţi. Că lipsa de cultură a străzii mă enervează până la turbare. Că tineretul biologic mi se pare o pierdere completă. Că nu înţeleg fotbalul şi nici pe cei care punându-şi un amărât de fular sau o bluză idioată colorată în anumite nuanţe şi cu logo-urile unei echipe de fotbal sau ale alteia se identifică cretinoid cu echipa.
Recunosc că nu-mi plac cluberii. Că nu pot să înţeleg cum să îţi pierzi auzul expunându-te noapte de noapte la balamucul din boxe poate fi idealul în viaţă al cuiva.
Recunosc că nu-mi place cum naţiunea română a permis să se transforme într-o gloată fără cap şi fără crez cu care nu mă pot identifica sub nicio formă. Că mi-am jurat că dacă-mi dă Dumnezeu un copil, o să-l educ încă de la prima alăptare să plece unde o vedea cu ochii din ţara asta care m-a dezamăgit prin pasivitatea cu care stă de 20 de ani să fie violată de toţi derbedeii.
Recunosc că în ultimele vacanţe-n Grecia am spus că sunt româncă nu cu mândrie ci cu încăpăţânare.

Cu toate acestea de 9 zile văd cum în Piaţa Universităţii o gloată care nu ştie ce vrea se transformă într-o unitate. Văd pentru prima oară ”Mândru că sunt român” şi ”România te iubesc”. Văd cum se revoltă împotriva modului în care sunt trataţi. Uneori cu greşeli gramaticale flagrante şi dureroase. Uneori cu dezacorduri. Uneori de la vârste absurd de mici, dar cu un discurs năucitor de coerent, mai coerent decât al multor adulţi. Văd cum ultraşii sunt mai patrioţi decât mulţi. Cum unii dintre ei au reuşit să lanseze un manifest atât de puternic încât îmi insuflă mie, animalului individualist de canapea nevoia de a se alătura mişcării. Văd cum bătrânii găsesc în ei puterea de a se mai sacrifica o dată şi nu doar pentru puii lor pentru care s-au sacrificat o viaţă întreagă. Este prima oară când văd gesturi altruiste autentice.
Abia acum îmi dau seama că timp de 10 ani am rămas patrioată doar din nevoia de mă răzvrăti împotriva curentului. Abia acum îmi dau seama că am permis să fie sugrumată fix acea parte din mine care are ceva de dat societăţii, aşa cum se cuvine.

Vă mulţumesc sincer, tuturor golanilor.

Un vierme care pupează.