Teocraţia roşie

Faptele Apostolilor povestesc despre modul de organizare a primelor comunităţi creştine: fiecare era dator să îşi vândă averea şi posesiile materiale şi să dea tot bisericii spre administrare. Iar în nesfârşita sa înţelepciune, preotul sau o altă persoană ”autorizată religios” le dădea din propria donaţie suficient cât să îşi ducă zilele.
Biblia recomandă cam tot, începând cu grosimea băţului cu care trebuie să fie bătută femeia ca să îşi cunoască temeinic locul şi nimicia. Ţi se spune că toată lupta pentru ca ţie şi stirpei tale să îi fie mai bine e zadarnică şi că dacă stai şi te rogi, vei primi din cer ceva cu care să îţi duci zilele. Ţi se spune ce şi când ţi se permite să mănânci. Ţi se spune când ai voie să faci dragoste şi cum. Ţi se spune cum să te îmbraci. Ţi se spune să întinzi şi celălalt obraz în faţa celor care te calcă în picioare. Ţi se spune ce să crezi şi ţi se prezintă pe larg, deosebit de vivace şi elaborat modul de pedepsire a oricărei abateri.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii religioşi sunt singurii adulţi responsabili.
Ţi se cere să acţionezi nu după liberul tău arbitru ci după cum dictează conducătorul religios.
Modelul acesta de teocraţie nu a murit cu creştinarea în masă. S-a perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Dacă nu recunoaşteţi modelul, permiteţi-mi să vă şoptesc uşor la ureche: ”De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“. Marx. Apostolul comunismului
În zilele noastre observ o poetizare excesivă a ”binelui” din epoca roşie. Epoca a avut şi ea o serie de puncte albe, poate cea mai importantă realizare fiind oportunitatea aproape egală (la începuturi chiar s-au făcut eforturi spre a fi egală) de a învăţa, desigur, dacă nu cumva nu avuseseşi ghinionul să alegi să te naşti într-o familie pătată. Caz în care societatea îşi făcea un punct de onoare în a-ţi bloca accesul la educaţia superioară, iar dacă o aveai deja, erai condamnat să nu o poţi utiliza altfel decât a nu-ţi pierde individual minţile. Da, dacă terminai o şcoală, erai angajat în mod automat pe undeva, deoarece sistemul nu accepta nici şomerii nici întreţinuţii nici visătorii. Şi ţi se repartiza o casă. Dacă aveai pile era într-o zonă mai bună. Dacă nu, mai ales dacă erai intelectual, erai repartizat în blocuri de la mama dracului, prost construite, prost izolate, pline de elemente nedorite pe care trebuia să le civilizezi în calitatea ta de om nou, de om comunist. De fapt blocurile prost construite, fără să se ia în considerare nevoile reale de spaţiere ale unei familii, prost izolate, cu finisaje de rahat erau norma. Dacă voiai confort trebuia să refaci tot interiorul.
Dar primeai de la societate o educaţie, ba dacă puneai osul chiar una excelentă, un loc de muncă şi o casă.
Se uită faptul că în schimb societatea îţi lua dreptul de a te stabili unde doreşti, de a călători unde doreşti, de a avea câţi copii doreşti, de a citi ce doreşti, de a mânca ce doreşti, de a te îmbrăca cum doreşti, de a iubi cum doreşti,. De fapt îţi lua cam toate drepturile de a face ceea ce îţi doreşti, sub ameninţarea de a fi distrus nu doar tu ci şi întreaga familie. Celebrul decret anti-avort a transformat femeile ori în fabrici de prunci, fie în subversive primejdioase care trebuiau reeducate în închisoare. Nu aveai dreptul să pleci nicăieri în concediu fără aprobare de sus. ”Cineva” trebuia să ştie permanent unde te afli, ca nu cumva să te pui în neştiinţa ta în pericol de moarte. Pentru o vizită în afara ţării trebuia să fii născut sub o zodie teribil de norocoasă. Partidul decretase o uniformizare a regiunilor istorice şi singurul mod de a obţine dorita exogamie a fost repartizarea cât mai departe de locul naşterii. Nutriţioniştii autorizaţi creaseră un optim necesar de alimentare, iar dacă nu aveai pile serioase la ”Rusalim nu prindeai decât cea mai strictă interpretare a informaţiilor de pe cartelă. Durata de funcţionare a barurilor de noapte şi a discotecilor era teribil de strict reglementată. Să fi ferit Dumnezeu din cer să te abaţi de la normele impuse de societate referitoare la îmbrăcăminte sau lungimea standardizată a părului că era jale. Trebuia să te prezinţi cu ”tata tuns” la comenduire. Să fi ferit Dumnezeu să ai o altă orientare sexuală, erai imediat etichetat drept element criminal teribil de periculos, societatea având datoria ori să te convertească ori să te distrugă ca pe o aberaţie. Trebuia să iubeşti Partidul mai presus de mama şi de tatăl tău. Să pui binele Partidului şi al Conducătorului Iubit înaintea fiului şi fiicei tale.
Aveai de ales între a te înregimenta şi a pieri. Iar pieirea nu implica în toate cazurile un glonţ rapid. Putea însemna ani, zeci de ani chiar în închisori.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii Partidului sunt singurii adulţi responsabili.
Trebuia să accepţi că tu nu ştii nici ce îţi doreşti, nici ce e bine pentru tine. Că eşti un copil care are nevoie de mâna fermă a adultului pentru a face primii paşi. Iar Partidul era mai mult decât fericit să gândească în locul tău. Partidul era cel care trebuia să te îndrume, din leagăn până la moarte.
Şi cel mai grav, societatea, prin unsul său Partidul Comunist, unicul depozitar al voinţei şi simţirii populare, îţi cerea să renunţi la liberul tău arbitru ca la o jucărie inutilă, ba chiar primejdioasă.

Dacă unui preot pot să-i confer a priori premisa că îmi vrea binele, Partidului îi ştiu prea multe hibe ca să pot să consider că vrea binele altcuiva decât sieşi. Cu toate astea, să nu uităm ”Religia, o frază de dânşii inventată” a lui Eminescu, cel atât de mistic. Puterea corupe, inclusiv pe oamenii lui Dumnezeu. Sau poate ispita aşternută în calea lor e încă mai mare şi mai periculoasă decât cea din calea unui muşchi ambulant.
De asta mi se pare aberant, bolnav şi teribil de periculos să idealizezi un curent pe care nu l-ai trăit şi să aştepţi pe cineva căruia să îi dai dreptul de a gândi în locul tău. Să te izbăvească o dată pentru totdeauna de greutatea de a-ţi folosi acest organ încă nedomesticit complet, creierul. Acest curent plin de bucolism şi visare al tinerei generaţii versus comunism ar trebui identificat rapid şi mai ales stârpit rapid de către puţinii supravieţuitori care au trăit pe propria piele idealul comunist de creare a omului nou prin puşcării.
Nu idealizez modelul social actual. Permite să rămâi lângă părinţi, dar te încurajează fervent să pleci aiurea, cât mai aiurea. Teoretic ai încă dreptul la educaţie gratuită, dar pentru această educaţie gratuită trebuie să plăteşti de te rupe. Atât la alb cât şi la negru. Ai posibilitatea să mănânci ceea ce vrei, dar cam tot ce e în galantar e cu puţini nutrienţi şi multe calorii. Eşti liber să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar cu deosebire pe cei bogaţi şi faimoşi. Şi dacă o faci în tăcere absolută, sau îţi vei lua cizmele Noii Drepte în freză în caz contrar. Ai dreptul să îţi proiectezi casa viselor, dar prea puţini au bani să o vadă ridicată. Ai voie să gândeşti, dar prin 10000 de canale eşti descurajat foarte activ să te dedai la un astfel de viţiu solitar.
Bazându-se pe aceste neajunsuri induse voit societăţii actuale, ideea de comunism începe să devină ”loooz bombon. Începe să capete legitimitate prin veşnica durere a poporului român ”să mi se dea”. Impersonal în aşteptare cu mâna-ntinsă. Şi se uită caracterul de teocraţie uzurpatoare şi atee a acestei mişcări sociale.