Experimentul ”Femeia”

Am citit pe www.catchy.ro şi mi-au plăcut poziţiile bărbaţilor care luau cavalereşte apărarea femeilor.
Şi până la un punct au dreptate. E cazul ca cineva să atragă masculilor speciei atenţia asupra greşelilor voluntare pe care le fac. E momentul ca cei care dau dovadă de agresivitate gratuită asupra femeilor să primească ceea ce merită.

Azi însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre femeia însăşi.
Biserica ne învaţă de 2000 de ani că femeia e sursa păcatului şi că trebuie pedepsită individual pentru (presupusa) greşeală de la facerea lumii. Uită însă că aceeaşi Carte indică cu multă claritate statutul inferior al femeii, obligaţia ca femeia să îşi urmeze şi să îşi asculte soţul în orice condiţii. Deci să vii şi să afirmi ”femeia m-a îndemnat”, înseamnă prostie. Amândoi au avut a priori liber arbitru. Amândoi aveau aceeaşi interdicţie. Iar ţie, bărbat, întâi creat, Dumnezeu ţi-a dat puterea de a numi toate de sub soare şi a le păstori spre echilibru. Mie îmi pare că avea în primul rând trebuia să îşi asume răspunderea şi individual şi în calitate de cap al celei dintâi familii şi să îşi exercite dreptul de nu. Ba aş zice că ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de primo-creaţie (nu am să spun creatură) şi să pună la treabă cele câteva ore în plus petrecute sub lumina Domnului şi să îi arate tovarăşei de viaţă ce e just şi ce nu. Presupun că deşi nu exista în momentul anterior căderii din Rai conceptul de păcat, cel de dreptate trebuia să existe, câtă vreme Adam a primit responsabilitatea de a păstori întregul regat animal. ”Femeia m-a îndemnat” e doar justificarea unui om slab şi prima lepădare a liberului arbitru. ”Ea a zis, eu m-am executat, căci mi-a fost lene să gândesc”.
Cu toate astea, doar o femeie a putut mântui neamul omenesc. Iisus a putut să apară doar fiindcă o femeie a ales să renunţe la sine şi să primească pre Domnul în ea.
Biserica, prin bărbaţii care o conduc şi care reprezintă interfaţa dintre Dumnezeu şi credincioşi ne învaţă că doar un bărbat e cruce întreagă, femeia fiind jumătate de cruce. Trecând cu vederea că Simon Petru a ales să se lepede de Mântuitor de frică, ba încă de 3 ori, pe când femeile mironosiţe au mărturisit fără de teamă şi credinţa lor şi cuvântul credinţei celei noi. Mult prea adesea în creştinism, unde bărbaţii au şovăit, femeile şi-au continuat neabătute drumul.
Iar după estimarea mea, cam 80% dintre persoanele de sex masculin, cruci întregi de altminteri, lipsiţi de orice influenţă feminină în jur ar ajunge tragic într-un timp atât de scurt încât n-ar apuca să se dezmeticească bine ce i-a pocnit. În contrapartidă, cam 80% dintre femeile pe care le cunosc (femei nu pizdipoance), lipsite de orice influenţe masculine în viaţa lor s-ar scutura bine, ar pune mâna pe telefon să afle numerele de telefon ale femeilor cu calităţi tehnice, şi-ar cumpăra un vibrator (sau mai multe) şi îşi vor vedea de viaţă. Procentual, spune multe despre capacitatea de adaptare şi de rezistenţă.
De asta excelentele aparate propagandistice ale multor religii au simţit nevoia imperativă de a le subjuga şi a le lipsi de sentimentul propriei demnităţi.

Romantismul ne învaţă că femeia are doar două feţe: înger sau demon. Alergând după dramatism şi fantezii, poeţii şi prozatorii romantici s-au concentrat asupra acestor două faţete cu obstinaţie (aş zice cu obstinaţia unui câine care îşi aleargă coada), au uitat că femeia de fapt e om.
Poeţii au uitat însă de o altă faţă a femeii. Cea de torţionar.
Din vremuri imemoriale femeia a fost asimilată vetrei casei, prin contrast cu bărbatul, cel care e stâlpul (de rezistenţă) al casei. Drepturile ei au fost limitate la teritoriul dintre cei patru pereţi ai casei. Casă care a aparţinut fie mamei, fie soacrei în culturile tradiţionale. Şi cam orice i s-a făcut ei, a făcut cu prisosinţă celor care i-au urmat. Femeia tradiţională nu s-a putut desprinde de acest model agresiv şi s-a dedicat cu multă aplicaţie menţinerii şi propagării eterne a modelului. De câte ori nu aţi auzit ”ce ţie nu-ţi place altuia nu face”? Şi cu toate acestea, femeile fac fie propriilor fiice, fie fiicelor prin alianţă aproape invariabil ce li s-a făcut, răzbunându-se pe nevinovate pentru greşeli trecute şi amorsând permanent surse ale unor greşeli viitoare.
Femeia care îşi învaţă fiica oricare dintre următoarele lucruri: că nu e în stare să facă x sau y fiindcă nu e bărbat, că nu e şi nici nu va fi atât de bună ca un bărbat, că nu poate să înveţe, să gândească, să zboare fiindcă nu e bărbat, că merită să fie bătută şi abuzată fiindcă e femeie, este torţionarul sub acoperire. Va limita cu bună ştiinţă viitorul copilului său de sex feminin şi va fi sursa eşecurilor viitoare care se vor baza pe sentimentul de inferioritate. Femeia care îi va spune fetei sale ”Să îţi dea Dumnezeu ce-mi faci tu mie” scoate cuiul unei grenade care va exploda peste mulţi ani, mutilând vieţile mai multor oameni şi cu siguranţă sufletul fetei sale. Femeia care îşi învaţă fiica să evite compania altor femei fiindcă acelea îi vor dori răul în mod automat e germenul care gripează modul de relaţionare socială a urmaşei. Nu sunt nici naivă şi nici proastă. În 90% din cazuri, mama are obligaţia să îşi înveţe copilul (de orice sex ar fi) că cei din jur nu-i vor binele. Dar cei care vor răul au fost în general contaminaţi de răul (invidia gratuită, gelozii absurde, bucuria de a prăsi maliţiozitate) propagat de o altă femeie. Femeia care stă pasivă, alegând să fie un sac de box gratuit pentru pumnii bărbatului de lângă ea, va contamina nu doar viitorul propriu ci şi pe ai copiilor pentru care rămâne lângă abuzator. Îngrozită că nu e în stare să îşi crească pruncii fără tată, îngrozită de gura lumii, îngrozită fiindcă i s-a spus că e o nevolnică şi că are nevoie de un bărbat pentru a putea supravieţui, va transmite fetelor sale ideea că aceasta e menirea naturală a femeii şi că vânătăile sunt instrumentul de măsură al dragostei. Iar băiatul va înţelege o va dispreţui şi pe urmă va dispreţui întregul neam femeiesc şi se va răzbuna cu pumnul fiindcă dacă ”femeia trebuie bătută fiindcă ştie ea de ce” şi ”femeia nebătută nu simte că e iubită”.
Desigur, sunt bărbaţi şi femei care aleg să pună punct unui lanţ imemorial şi să acţioneze altfel faţă de cei dragi. Dar inevitabil, vor cădea victimă unui alt mod de agresiune pasivă, bârfa. Care e un obicei de sex feminin maliţios, indiferent de cromozomii celui care acţionează limba. Bârfa aceea meschină, care maculează, cangrenează suflete şi relaţii, care e atât de impersonală încât ar putea deveni o altă conjugare a verbului. Bârfa aceea care se bazează permanent pe spusele altora care nu sunt de faţă. Bârfa aceea care nu poate suferi abaterea de la modelul de nefericire prescris de societate şi care are rolul de a compensa anomalia de fericire şi libertate.
Chiar faptul că ne gândim la masculin şi feminin ca fiind sexe opuse e aberant. Nu sunt opuşi. Opus înseamnă o căutare în domeniul contrar. Bărbatul şi femeia nu au interese contrarii. Bărbatul şi femeia au fost modelaţi să fie împreună în faţa tuturor, o unitate. Bărbatul şi femeia sunt de sexe complementare. Opus duce cu gândul la duşman, iar bărbatul şi femeia nu ar trebui să fie angajaţi în astfel de conflicte.
De fapt, uneori cred că în ceea ce priveşte omul ca specie, într-adevăr suntem segregaţi în două sexe. Nu masculin şi feminin aşa cum e în medicină, biologie şi literatură. Ci pur şi simplu militar: sexul prieten şi sexul duşman.
Iar în ceea ce priveşte femeile, mult prea adesea sexul duşman sunt multe dintre celelalte femei. Care s-au lăsat prostite să caute nefericirea personală până în pânzele albe şi care consideră că e misiunea lor absolută pe Pământul acesta să stârpească eficient şi eficace orice germen de fericire.