Lumile non-logice - pitzi vs doamnă

Zicea pe vremuri o vorbă englezeazcă ceva de genul ”Dacă merge ca o raţă, măcăne ca o raţă, mănâncă ca o raţă, înoată ca o raţă şi zboară ca o raţă, atunci e raţă”. Sau o altă zburătoare din aceeaşi familie, pe care o vom denumi generic raţă, noi ăştia care nu facem diferenţa între raţa mandarină şi raţa pe varză.

Fusă şi să dusă!

Asta a fost o dată ca niciodată tăticu! Acum aplicând principiile matematicii post Descartes, ale fizicii non-newtoniene şi geometriei neeuclidiene vine un ţâşti bâşti care-ţi demonstrează că nobila înharipată nu doar că nu e raţă dar s-ar putea la sfârşitul demonstraţiei să zici săru mâna boierule că nu mi-ai demonstrat că e ferigă din precambrian!

Ştiam pe vremea mea (Iisuse cum poate să sune!) cum că femeia trebuie să fie curvă-n pat, doamnă în sufragerie şi gospodină în bucătărie. În mod ciudat n-am auzit că bărbatul trebuie să fie gigolo în pat, domn în sufragerie, minitehnicus în casă şi profesionist la serviciu. Nici conceptul de viaţă profesională a unei femei nu prea exista până-n Revoluţie. Serviciul era o chestie la care te duceai ca să iei nişte bani şi de unde să te întorci odihnită ca să te poţi ocupa de casă şi copii. Soţul desigur, nu se întorcea obosit, aşa că trebuia servit cu o cafeluţă fierbinte cu caimac, dulceaţă de cireşe amare şi papucii preferaţi. Şi desigur nu trebuia speriat cu amănuntele nesemnificative ale performanţelor şcolare ale plozilor, rapoarte de la muncă sau pregătire profesională continuă.

Atunci se ştia care îi de moravuri uşoare şi care-i fomeie serioasă şi la casa ei, după îmbrăcăminte. Zglobioasa se îmbrăca sexy, să atragă privirile masculilor şi să le aprinză imaginaţiunea, gospodina etala pas aprig, sarmale-n cap şi sacoşe-n mână.

Apuse sunt acele vremuri. De la puştoaicele din leagăn la mame mari venerabile acum se concurează aprig pentru atenţia masculină. Nu mai ai loc de tute care din spate arată muzeu şi din faţă îţi dai seama că încă n-au absolvit liceul. Sau dame sărite bine spre a 4-a tinereţe care etalează fuste mini şi decolteuri adânci de natură să trezească până şi în cel mai ateu privitor nevoia de rugăciune. Rugăciune să nu îţi ia şi ţie minţile când în loc de piele fermă şi muşchi formaţi vei avea şunculiţe şi riduri cât defileul Jiului.

Treceam azi pe lângă o copiliţă, o victimă a modei şi a lipsei de minte a părinţilor. În crucea verii, etala o frumuseţe de cizme până la genunchi, desigur cu decupaje, ca să nu ajungă acasă numai bună de servit la cină. Desigur şocat de aşa năzbâtie, turul nădragilor se apropia îngrijorător de aceeaşi cotă, dând senzaţia neplăcută că a puţin făcut pe ea. Bluza de un roz atroce care s-ar fi potrivit perfect unei bomboane pline de E-uri, o prezenta pe Hannah Montana, marea divă şi senzaţie Disney channel. Tuşa finală o dădea însă geanta, în care ar fi încăput lejer un chinez tranşat, purtată nonşalant pe antebraţ, cu mâna flexată în exterior, ca şi cum ar fi cerşit.

După părerea mea umilă cam asta şi făcea, cerşea. Palme, desigur. Pe care i le-aş fi împărţit cu generozitate creştină atât ei cât şi doamnei mă-sii şi lui domnul tac-su, care o lăsaseră să iasă din habitatul familial deghizată aşa.

Da, sunt de acord că femeia este egală în drepturi şi îndatoriri cu bărbatul. Da, sunt de acord că fiecare trebuie să aibă libertatea de a se exprima. Da, sunt de acord că dacă aşa vrea muşchiul meu, trebuie să pot să ies pe stradă în curul gol şi să nu fiu agresată în niciun fel.

Dar societatea e aşa cum e, adică nebună. Şi îmbrăcată precum o curvă nu vei atrage aplauze ci fluierături şi propuneri indecente.

Şi revin la ”-ismele” la modă. Nu îmbrăcându-le pe fetiţele de la Disney precum nişte centuriste o să le educi. Nu prezentând curve siliconate care nu au nicio valoare intrinsecă şi nicio capacitate de exprimare educi tânăra generaţie. Au contraire. Machiajul strident, silicoanele de 10 kg bucata şi fustele deasupra buricului nu au cum să clădească un caracter feminin puternic. Se prăsesc cohorte de ”asistente TV”, mai efemere decât efemeridele, similare până la clonare, obiecte sexuale de quasi unică folosinţă. Fetele astea se cred moderne, cosmopolite, puternice, prototipuri de succes dar sunt parcă scoase dintr-un copiator defect. Îşi expun ţâţele şi pizdele în toate tabloidele şi revistele pentru bărbaţi şi sunt convinse că au realizat ceva în scurta lor viaţă. Nimeni nu le spune că de fapt se devalorizează, că supra-expunerea şi uber disponibilitatea nu le face nicidecum feminine ci doar ieftine şi înfiorător de uşor de înlocuit.

Acum 50-60 de ani, mamele şi bunicele de azi îşi ardeau sutienele, încercând să-şi găsească puterea feminină, drepturile sociale şi emanciparea dintr-o lume puternic patriarhală, în care femeia era doar un bun de folosinţă îndelungată, care trebuia utilizat până la uzarea şi epuizarea completă.

Generaţia 2011 încă nu a găsit calea spre putere, renunţă la drepturile sociale şi cetăţeneşti, din emancipare s-a ajuns la schilodire fizică şi psihică şi în societatea modernă femeia a ajuns doar un bun de folosinţă temporară, grabnic achiziţionat şi la fel de grabnic eliminat când apare o versiune cu 5 grame în minus şi un număr superior la sutien.

Şi mă gândesc la bunicile mele (chiar dacă erau de la ţară!), la mama, la mari doamne, unele trecute la cele sfinte. Care ştiau să atragă atenţia cu un gest sau o privire, ale căror decoltee sugerau nu afirmau nimic, care se apropiau în foşnet de ciorapi de mătase şi mirosind a curat pe sub sugestia de parfum. Care năuceau cu o idee nu cu o expunere de cur. A căror valoare intrinsecă era mereu în creştere, cu fiecare prefix schimbat.
Femeile astea, frumoase sau mai puţin frumoase aveau clasă şi cunoştinţe pentru a deveni fascinante, indiferent de ghioceii de la tâmple sau artrita care le ataca mâinile. Femeile astea gândeau.

Où sont les fammes d'antan?