Să fii om e lucru mare

http://www.youtube.com/watch?v=KjPnqbY5RuQ


Invers de cum zice Pomohaciul, să fii om e o-ntâmplare. Deci probabilistic exista o şansă din două să prind cromozomul X respectiv pe Y în momentul concepţiei. Nu e ceva de care să fiu în mod particular mândră, nu am meritat cu nimic privilegiul de a aparţine sexului feminin. E şansă / e voinţa lui Dumnezeu / e alegerea spiritului meu / e rezultatul acţiunilor mele trecute care mi-au stabilit karma. Deci eu, fiica lui G. şi a M.-ei, domiciliată în …., cu CNP 274… nu pot să înţeleg de ce ar trebui să îmi inscripţionez pe haine sau pe piele ”cunt power” sau un yonni acolo.

Iar rădăcinile acestei incapacităţi de a înţelege această carte şi altele la fel au rădăcini adânci în copilăria mea. Nu, nu am fost abuzată, nu, nu am fost bătută mai mult decât regulamentar, nu, nu am fost un caz social. Doar un copil de sex feminin normal, din părinţi normali, aparţinători unei oarecari burghezii comuniste, la primă generaţie. Ai mei părinţi vin de la ţară, lucru minunat în cazul tatei şi lucru crunt în cazul mamei. Fiindcă educaţia sexuală pe care a primit-o mama la plecarea la facultate a fost scurtă dar teribil de concisă: ”Dacă te greşeşti, îţi tai capul, o omor şi pe mă-ta că n-a fost în stare să te crească şi pe urmă mă omor pe mine că nu mai am nici un Dumnezeu fără voi!”. Pe când îmi relata această fază, atitudinea mamei era una duală, diametral opusă. Pe de o parte o simţeam încă îngrozită, dar de acord cu sentinţa patriarhului şi în continuare sub condamnarea la moarte enunţată încă dinainte de potenţialul transgresional, pe de altă parte îşi dădea seama de aberaţia acestei decizii şi încercând să fie mai deschisă şi mai modernă.

O altă zisă cu care am crescut şi care m-a traumatizat destul, a fost ”Femeia trebuie să se mărite fecioară, că altminteri o să aibă numai necazuri în viaţa conjugală! Uite la mine, taică-tău a fost primul bărbat care m-a sărutat şi de asta niciodată nu a ridicat vocea sau mâna la mine!”

Personal mă îndoiesc amarnic de legătura cauzală dintre acestea două, tata fiind un om fundamental bun şi civilizat.

Însă de atunci am rămas cu trei întrebări care încă mă dor, iar la momentul în care le-am formulat m-au junghiat:
Singura mea valoare e o bucată de piele pe care am onoarea dubioasă să o împart în tot regnul animal doar cu pisicile?
Vaginul meu e măsura mea?
Eu sunt posesoarea vaginului meu sau vaginul meu mă posedă pe mine?

Între timp am crescut, am trăit, am învăţat şi am simţit.

Mulţumiri tardive şi care probabil nu vor ajunge niciodată la destinatară, unei superbe doamne din America pe care am văzut-o într-un documentar pe Discovery legat de cancerul la sân. Doamna suferise de cancer bilateral şi i se rezecţionaseră ambii sâni. În anii 90 am văzut asta. Producătorul documentarului a filmat-o în casă, la lucru şi mai ales la plajă. Unde nu purta sutiene umplute cu şosete, nu îşi pusese silicoane, nu solicita să i se implanteze proteze mamare. Era superbă, sexy şi senzuală. Operaţia o lăsase fericită şi supravieţuitoare, puternică şi inteligentă. Femeia aceea emana sexualitate nu din sutien ci din suflet şi minte. Refuzase să se considere handicapată de pierderea unor organe care nu îi mai erau necesare din punct de vedere biologic şi să se supună Kannun-ului social. Cred că ar trebui reluat măcar o dată pe lună ca să vadă şi să înţeleagă toate pizdele plastifiate de azi care aleargă după implanturi ca după aer sau aur.

Astfel am învăţat să nu mă identific cu niciuna dintre părţile corpului meu, niciuna nu îmi e vitală pentru imaginea mentală pe o am despre mine. Cu o singură excepţie, nesemnificativă. O cărămidă sau un glonţ în cap cu siguranţă că îmi vor pune permanent cruce, nu doar imaginii. Sunt ceea ce sunt datorită experienţelor avute, datorită informaţiilor acumulate, datorită puterii mele de a gândi.