Silicoanele politice au fost afişate. Pe când cobra?

De vreo 20 de ani încoace mă întreb la modul cel mai serios dacă eu sunt anormală şi ce e în jur e normalitate, dacă societatea e anormală şi eu în aşa zisa mea normalitate sunt desuetă sau devenim cumva toţi sociopaţi care ÎNCĂ nu au avut momentul de glorie al ştirilor de la ora 5/7 de la Pro(st)TV.

Peste tot văd tute şi paraşute de ambele sexe al căror principal atuu e că s-au tunat într-un fel sau altul, ele cu silicoane lichide cărate graţios prin ţâţe sau cur sau buze sau orice combinaţie posibilă, ei ceva mai discret, doar cipuri, în portofele.

NU mai ai loc de aceste exemplare sclipicioase. Probabil dacă aş fi coţofană m-aş simţi ca-n rai, înconjurată de atâta bling bling din toate părţile. Ghinionul dracului, sunt om. Ba chiar încă unul care nu apelează nici la inginerie genetică nici la trusa cu farduri pentru a crea un om nou de fiecare dată când iese pe uşă. (cel mult la o mască de fructe cu care uneori sunt suficient de zuză să mă deplasez până la non-stopul de jos). Am început să nu mai pot vedea omul şi ideea de silicon. Peste tot mi se bagă silicoane la înaintare încât subscriu total la gestul de protest al cobrei care a muşcat curva de silicon, preferând o moarte de martir ruşinii de a fi tratată ca un obiect sexual.

Cred însă că Băsescu (pe care nici măcar peiorativ nu-l mai pot alinta Băselu) a dus moda silicoanelor la un cu totul şi cu totul alt nivel. Nu cunosc nici suficientă istorie ca să-mi pot permite să îi contrazic - c-aşa m-au învăţat pe mine comuniştii la şcoală - pe cei mai mari istorici ai României contemporane. Dar îmi miroase a ţap uns cu mir pentru sacrificiul viitor, iar Majestatea sa are experienţă bogată în a fi sacrificat mereu şi mereu şi mereu. Chiar dacă în bogata tradiţie stalinistă mirul antichităţii a fost înlocuit cu o materie care se găseşte pe toate drumurile şi care e produsă în cantităţi uriaşe. Nu pot scăpa de mirosul de rahat şi de mir din nas.

Aşa că, indiferent dacă scuzele mele sunt egale cu 0, poate chiar mai puţin decât 0, îmi cer scuze Majestăţii sale fiindcă e şi vina mea că preşedintele care nu a fost niciodată al tuturor românilor se poartă ca un comisar politic de ultimă speţă. Exact genul care stă la coada plutonului cu motivaţia că veghează să nu cumva să nu dezerteze vreunul cu simţul autoconservării mai dezvoltat, tocmai pentru a se feri de focul inamic şi pentru a putea fugi primul.

Acum mai puţin de 70 de ani, bunicul meu, un locotenent oarecare al armatei române, învăţător la sat în civilie şi fiu de ţărani la origine, a avut proasta inspiraţie să cadă prizonier la nemţi. Şi a avut şi mai proasta inspiraţie să îi lase să îl ducă într-un lagăr cu soldaţi (majoritatea aviatori) americani. Iar la finalul războiului a reuşit să creeze un standard nou în ceea ce priveşte lipsa de inspiraţie şi să refuze oferta americanilor de a-l lua cu ei în State.
Motivarea a fost absolut fenomenală şi o lecţie de patriotism ”Nu pot să vin cu voi! Cui las eu PĂMÂNTUL, NEVASTA ŞI COPILUL?”

Ordinea şi implicit importanţa erau clare. Pământul a fost primul. Soaţa a doua.
Nici măcar jurămintele ferme că o să i se aducă prin crucea roşie familia în State nu l-au mişcat. Evident, pentru aceste alegeri a plătit cu vârf şi îndesat. Dar încă îmi sună în urechi cuvintele bunicii. ”Cui lasu eu PĂMÂNTUL, NEVASTA ŞI COPILUL”?

Au trecut mai puţin de 70 de ani de la această discuţie, când un ţăran cu un pic de carte şi-a profesat declaraţia de credinţă. Dintre cei pe care îi cunosc acum, mă întreb câţi dintre oamenii pe care îi cunosc ar pleca destinaţia ”o să îmi fie rău mie” doar cu speranţa că poate, prin sacrificiul personal o să fie mai bine pentru ţară. Oricum, majoritatea oamenilor pe care îi cunosc şi-ar vinde proprii părinţi pentru un dolar în plus.

Dar ştiţi ce mi se pare cel mai tragic? Că eu însămi, nepoata dânsului consider că sacrificiul a fost inutil şi prostesc. Cu toate că mă simt legată ombilical de pământul pe care bunicul nu l-a putut părăsi şi pe care eu însămi mă simt incapabilă de a-l părăsi.